Primit pentru publicare: 15 mai 2016
Autor: Prof.D-r Dan  PRODAN, redactor al Rev. Luceafărul.net
Publicat: 15 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

Semnificaţiile  istorice  româneşti  şi  europene  ale  zilei  de  9  Mai

9 / 21 Mai 1877  –  Ziua Independenţei statale a României. Constituţia din iulie 1866 nu includea nici o referinţă la relaţiile de subordonare ale României, rezultată în urma unirii Moldovei cu Ţara Românească de la 24 ianuarie / 5 februarie 1859 prin instituţia / funcţia domnitorului / principelui, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, prin unificarea instituţiilor statale identice din cele două principate şi prin consolidarea instituţională din perioada februarie 1859 – februarie 1866, faţă de Imperiul Otoman, puterea suzerană şi faţă de marile puteri europene garante. Astfel, pe plan intern, de jure şi de facto, România nu era subordonată Imperiului Otoman. Pe plan extern însă, tânăra Românie se afla sub suzeranitatea tributară a statului otoman şi sub garanţia colectivă a marilor puteri europene implicate, în perioada 1848 – 1866, în evoluţiile interne din spaţiul extracarpatic românesc. Direcţia prioritară a politicii externe româneşti a fost armonizarea şi actualizarea statutului juridic – diplomatic extern internaţional al României cu legislaţia şi conştiinţa independenţei ţării, realităţi obiective, de altfel, pe plan intern.

Recunoaşterea Independenţei de Stat a României se putea realiza pe două căi: diplomatică (paşnică, prin tratative) sau militară (activă, prin război împotriva puterii suzerane). În contextul unui nou puseu al crizei orientale (1875 – 1878), încercările guvernanţilor români de a obţine Independenţei ţării pe cale diplomatică, prin recunoaşterea noului statut internaţional de către marile puteri europene garante, a eşuat. Circumspecte şi promovând propriile lor interese în zona Carpaţi – Dunărea inferioară – Peninsula Balcanică, marile puteri europene garante au preferat să urmărească atente evoluţia evenimentelor politico – militare din zonă şi apoi să-şi manifeste poziţia. A rămas viabilă varianta obţinerii Independenţei pe cale militară (activă, prin război împotriva Imperiului Otoman). Oportunitatea s-a ivit la începutul anului 1877, când Imperiul Rus a început pregătirile pentru un război ofensiv împotriva otomanilor, la sudul Dunării inferioare.

Astfel, la 4 / 16 aprilie 1877 s-a semnat, la Bucureşti, Convenţia politică româno – rusă (completată cu una militară bilaterală) de trecere a armatei ruse peste teritoriul României către teatrul de operaţii militare de la sudul Dunării inferioare. Conducerea otomană a considerat semnarea documentelor româno – ruse şi permisiunea de tranzitare rusească a teritoriului românesc ca acte de trădare a statului vasal tributar faţă de puterea suzerană protectoare şi a început bombardamentele de artilerie asupra malului stâng, românesc, al Dunării. Starea de război otomano – român s-a declanşat de facto la 26 aprilie / 10 mai 1877, când artileria românească de la Calafat a răspuns energic bombardamentului bateriilor otomane de la Vidin. De jure, starea de război între România şi Imperiul Otoman a fost declarată la 29 aprilie / 11 mai 1877 de către Adunarea Deputaţilor, iar de către Senat în ziua următoare, la 30 aprilie / 12 mai 1877, fiind notificată corespunzător părţii otomane.

De la declararea stării de război cu otomanii până la proclamarea Independenţei de Stat a României nu mai era decât un pas! Un mare pas! De altfel, proclamarea Independenţei devenea urmarea logică, necesară şi obligatorie a declanşării stării de război cu imperiul sultanilor! După intense pregătiri guvernamentale şi parlamentare, politice şi diplomatice, a fost convocată sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, la Bucureşti, luni 9 / 21 mai 1877.  Deputatul liberal – radical Nicolae Fleva a adresat o interpelare guvernului I.C. Brătianu, prin care a cerut să se precizeze dacă executivul a notificat marilor puteri garante decizia Camerei  parlamentare de la 29 aprilie / 11 mai 1877 (declaraţia de război şi, prin consecinţă, noul statut juridic internaţional al României), dacă executivul „a luat toate măsurile necesare” în cazul stării de război anti – otoman. Ministrul de Externe român Mihail Kogălniceanu a răspuns interpelării, pronunţând un răsunător discurs, în care a declarat: „În stare de resbel, cu legăturile rupte (cu Imperiul Otoman – compl. DP) ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare. (…) Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă. Însă, domnilor, acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre într-un mod mai determinant şi mai absolut, trebuie să fie acceptată de Europa. (…) Mă rezum, domnilor: voim să fim independenţi, pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că nu voim să mai plătim pentru greşelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fim un bulevard în contra resbelului”.

După discursul electrizant al lui M. Kogălniceanu, Adunarea Deputaţilor a votat o moţiune, la propunerea aceluiaşi Nicolae Fleva, cu următorul conţinut: „Camera, mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votului ei de la 29 aprilie (/ 11 mai 1877 – compl. DP) anul curent, ia act că resbelul dintre România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.  Moţiunea a fost aprobată cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri. După acel vot istoric, preşedintele Camerei, liberal – radicalul C.A. Rosetti a precizat deputaţilor că a doua zi, marţi 10 mai 1877, se împlineau 11 ani de la întronarea domnitorului Carol I şi i-a invitat să meargă la Palatul Domnesc, la ora 13, „să-l salute de bună venire” şi să aclame „această reînviere a României”, respectiv proclamarea Independenţei statale a ţării.

Ulterior, în aceeaşi zi, ca urmare a interpelării senatorului Alexandru Orăscu şi a răspunsului lui Mihail Kogălniceanu, Senatul a votat o moţiune cu atitudine identică, votată în unanimitate de senatorii prezenţi şi citită oficial de Dimitrie Ghica. În după – amiaza zilei de luni 9 / 21 mai 1877, mii de bucureşteni, locuitori ai capitalei şi studenţi, au manifestat cu mare entuziasm pe străzile oraşului până târziu în noapte, actul şi conştiinţa proclamării Independenţei statale a ţării pătrunzând puternic, definitiv, ireversibil, în rândul românilor.

*9 Mai 1877 – Discursul ministrului de Externe Mihail Kogălniceanu în faţa Adunării Deputaţilor de la Bucureşti, în care proclamă fără echivoc starea de independenţă statală a României în relaţiile cu Imperiul Otoman

*Basorelief reprezentând momentul proclamării Independeţei României, la 9 Mai 1877,  în cadrul Adunării Deputaţilor de la Bucureşti

A doua zi, marţi 10 / 22 mai 1877, la ora 11,00 s-a oficiat un Te Deum la Mitropolie, amintindu-se şi de proclamarea Independenţei statale a ţării. Ulterior, membrii guvernului, deputaţii şi senatorii participanţi la slujba religioasă s-au deplasat la Palatul Domnesc, unde l-au felicitat pe domnitorul Carol I cu ocazia celei de-a 11-a aniversări a întronării sale şi în noua sa calitate de conducător al unei ţări independente. Toţi vorbitorii au prezentat şi importanţa capitală pentru România a proclamării Independenţei statale, realizată cu o zi în urmă, şi rolul important al domnitorului în cucerirea neatârnării pe câmpul de luptă sud – dunărean, al recunoaşterii acesteia la viitorul tratat de pace şi de către cancelariile marilor puteri europene. În răspunsul său, domnitorul Carol I a mulţumit guvernanţilor şi parlamentarilor pentru determinarea, seriozitatea şi sentimentul patriotic naţional cu care au declarat ruperea relaţiilor seculare cu otomanii şi au proclamat Independenţa statală a României, pentru felicitările cu ocazia zilei de 10 Mai, declarându-se „fericit” că vestea adoptării neatârnării statale şi importanţa politică, diplomatică, militară, naţională, patriotică a acesteia a ajuns în toate zonele ţării.

Astfel, la 10 mai 1877 s-au sărbătorit în toată ţara atât proclamarea Independenţei statale a României, cu o zi înainte de către Parlament, cât şi a 11-a aniversare a întronării domnitorului Carol I la Bucureşti. În anii următori, cele două evenimente se vor sărbători doar la 10 mai, realizându-se astfel o translare cronologică temporală a aniversării adoptării Independenţei ţării de la 9 mai la 10 mai, pe de o parte, de încetăţenire a Zilei Independenţei la 10 mai, prin manipulare politică – ideatică – identitară pro – regală, pe de altă parte. Din 1881, ziua de 10 mai a căpătat o triplă semnificaţie: serbările regelui Carol I şi ale reginei Elisabeta, după proclamarea anterioară a României ca Regat, tot prin hotărâre a Parlamentului, la 14 martie 1881. Prin urmare, în timpul Regalităţii României (1881 – 1947), la 10 mai s-au sărbătorit: întronarea domnitorului Carol I (1866), proclamarea Independenţei statale a României (1877), ziua şi serbările Regalităţii (1881 – ). Din 1897, Spiru Haret a instituit „ziua de 10 mai ca zi de serbare şcolară pentru toate şcolile din ţară”. După abdicarea silită a ultimului rege, Mihai I, la 30 decembrie 1947, începând cu 1948 ziua proclamării Independenţei statale a României de către Parlamentul ţării a „redevenit”, conform adevărului istoric, 9 mai, cănd se sărbătoreşte şi astăzi, cu o amplitudine mai mică sau mai mare.

          9 Mai 1945 – Ziua Victoriei împotriva Germaniei hitleriste. În dimineaţa zilei de 9 mai 1945, la ora 02,00 (ora Moscovei), a intrat în vigoare al doilea document oficial de capitulare necondiţionată a Germaniei hitleriste, semnat la Berlin, în noaptea de 8 – 9 mai 1945, de reprezentanţii URSS, Marii Britanii, SUA şi Franţei, din partea aliaţilor, de feldmareşalul Keitel, generalul Stumpf, amiralul Friedeburg, din partea învinşilor. La 7 mai 1945 a fost semnat la Reims (Franţa), primul document oficial de capitulare necondiţionată a Germaniei hitleriste, de către reprezentanţii URSS, Marii Britanii, SUA şi Franţei, pe de o parte, ai Germaniei înfrânte (feldmareşalul Jodl, amiralul Friedeburg, generalul Oxenius), pe de altă parte. Încetarea totală a luptelor s-a aplicat la 8 mai, ora 00,00 – la 9 mai, ora 02,00 (ora oficială a Moscovei), marcând sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Ca urmare, statele din apusul Europei sărbătoresc Ziua Victoriei la 8 Mai, iar ţările din centrul şi răsăritul Europei, printre care şi România, la 9 Mai. Al Doilea Război Mondial va mai continua în vestul Oceanului Pacific şi în zona Japoniei până la 2 septembrie 1945, când reprezentanţii împăratului nipon au semnat, în faţa aliaţilor învingători, predarea necondiţionată a Imperiului Soarelui – Răsare.

*9 Mai 1945 – Trupele Armatei Roşii sărbătoresc  victoria  împotriva Germaniei hitleriste, în Berlinul devastat; în fundal, Poarta Brandenburg

*Ziarul La Libre Belgique anunţă capitularea Germaniei

9 Mai 1950 – Ziua Europei. „Declaraţia Schuman” a fost  prezentată la 9 mai 1950 la Paris, în numele guvernului francez, de către ministrul de Externe francez Robert Schuman. Co-autorii, Jean Monnet şi Robert Schuman, au precizat în declaraţie că propusa cooperare inter-europeeană va fi astfel concepută, încât să genereze interese comune în Europa apuseană, ceea ce va uşura integrarea economico – politico – financiară treptată, una din condiţiile pacificării şi normalizării relaţiilor complexe dintre ţările vest – europene, în special între Franţa şi Germania federală. Jean Monnet (1888 – 1979),  în calitate de consilier cu probleme europene al guvernului francez, a fost co-autorul îndrăzneţei şi vizionarei „Declaraţii Schuman”, prin care semnatarii şi guvernul francez propuneau înfiinţarea unei asociaţii vest – europene a cărbunelui şi oţelului, două produse fundamentale, strategice, vitale, necesare dezvoltării economice capitaliste. Astfel, la 18 aprilie 1951, s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prima comunitate europeană economică supranaţională, postbelică – baza temeinică a viitoarei Uniuni Europene. CECO a fost alcătuită din: Franţa, Germania federală, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg. Jean Monnet a fost primul preşedinte al Comitetului Executiv al CECO, între 1952 – 1955.

Robert Schuman (1886 – 1963). Jurist, om politic, diplomat francez, ministru de Finanţe (1946 – 1947 şi 1955 – 1956), prim – ministru (noiembrie 1947 – septembrie 1948), ministru de Externe al Franţei (1948 – 1952). Experienţa de viaţă, profesională, politică, funcţiile de conducere ministeriale, deţinute în perioada 1946 – 1950, tragediile Franţei în cele două Războaie Mondiale l-au făcut să înţeleagă foarte bine necesitatea unificării ţărilor vest – europene în diferite structuri suprastatale, a integrării lor în diverse asociaţii şi comunităţi economice, politice, militare, culturale etc., pentru reconstrucţia postbelică şi pentru stăvilirea ameninţării pericolului comunist sovietic-stalinist. Ca urmare, în colaborare cu Jean Monnet, a fost artizanul şi vocea oficială a proiectului de asociere şi integrare europeană pe etape, proiect prezentat  în „Declaraţia Schuman”, dată publicităţii la 9 mai 1950 la Paris, în numele guvernului francez. Coautorii, Jean Monnet şi Robert Schuman, au precizat textual: „Uniunea Europeană nu se va forma într-o singură etapă sau în conformitate cu un singur plan. Aceasta va fi construită prin realizări concrete, care creează mai întâi o solidaritate de facto. Unificarea naţiunilor din Europa necesită eliminarea vechii opoziţii dintre Franţa şi Germania”. Concret, cei doi artizani ai Europei unite propuneau: asumarea trecutului, conştientizarea prezentului, construirea împreună a viitorului. Între 1958 – 1960,  Robert Schuman a fost preşedinte al Parlamentului European. În consecinţă, datorită rolului şi importanţei „Declaraţiei Schuman” (9 mai 1950, Paris), acea zi a fost desemnată oficial „Ziua Europei”, iar Jean Monnet şi Robert Schuman au primit, fiecare, din partea Parlamentului European, titlul de „Părinte al Europei”. Mai mult decât atât, zone politico – administrative sau rezidenţiale, parcuri sau străzi din oraşe al ţărilor Uniunii Europene poartă astăzi numele lui Jean Monnet sau Robert Schuman.

Jean Monnet (1888 – 1979). Om politic francez, diplomat, consilier cu probleme europene al guvernului francez, timp de mai mulţi ani. Experienţa de viaţă, de om de afaceri, de bancher, a celor două Războaie Mondiale, formaţia moral – civică şi intelectuală l-au determinat că creadă profund şi să-şi dedice viaţa cauzei integrării europene, pe mai multe planuri, realizată pas cu pas, în diferite domenii de activitate: economic, social, politic, financiar, militar, cultural, ideologic. O primă aplicare a ideilor sale unioniste, integratoare europene, a fost activitatea complexă pentru formarea şi demararea activităţilor Societăţii sau Ligii Naţiunilor, înfiinţată în 1919, al cărei secretar general adjunct a fost între 1919 – 1923. În perioada 1945 – 1950 a depus eforturi considerabile pentru promovarea ideii integrării europene în diferite domenii şi la diverse nivele, pe de o parte pentru refacerea Europei distrusă de Al Doilea Război mondial, pe de altă parte pentru construirea unei Europe unite, atât pentru ea înseşi, cât şi pentru a fi o contra-pondere viabilă blocului statelor socialiste – comuniste, conduse de URSS. În calitate de consilier cu probleme europene al guvernului francez, a fost co – autorul îndrăzneţei şi vizionarei „Declaraţii Schuman”, prezentată la 9 mai 1950 la Paris, prin care semnatarii şi guvernul francez propuneau înfiinţarea unei asociaţii vest – europene a cărbunelui şi oţelului, două produse fundamentale, strategice, vitale necesare dezvoltării economice capitaliste. Astfel, la 18 aprilie 1951 s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prima comunitate europeană postbelică economică supranaţională, baza temeinică a viitoarei Uniuni Europene. CECO a fost alcătuită din: Franţa, Germania federală, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg. Jean Monnet a fost primul preşedinte al Comitetului Executiv al CECO, între 1952 – 1955.

*9  Mai 1950 – Robert Schuman rosteşte faimosul discurs în favoarea viitoarei uniuni şi integrări europene, sărbătorită ulterior ca  “Ziua Europei”

*Jean Monnet (stânga) şi Robert Schuman (dreapta), „Părinţii  Europei”

Bibliografie selectivă:

1)Adăniloaie Nichita, Independenţa naţională a României, Editura ARSR, Bucureşti, 1986, pp. 150 – 194;
2)Adăniloaie Nichita, “România independentă”, în Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I (1821 – 1878), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, coordinator acad. Dan Berindei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2015, pp. 689 – 720;Adăniloaie Nichita, “Data proclamării Independenţei naţionale a României”, în Studii şi Articole de Istorie, LXVI, 2001, Bucureşti, pp. 143 – 150;
3)Theodorescu Bogdan, “Discursul rostit de Mihail Kogălniceanu în şedinţa Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877”, în Studii şi Articole de Istorie, LV – LVI, 1987, Bucureşti, pp. 177 – 183;
4) 9 Mai, în Wikipedia, pentru informaţii şi fotografii;
5)Schuman Robert, în Wikipedia, pentru informaţii şi fotografii;
6)Monnet Jean, în Wikipedia, pentru informaţii şi fotografii.