ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

Aminteşte-ţi că exist!

Faptul că murise nu mai reprezenta nici o noutate pentru ea. Asemenea anunţuri inepte la adresa ei întâlnea şi de alte dăţi. În alte ziare uneori se menţiona chiar şi perioada de timp ce trecuse de la înmormântare: trei ani. Iar peste patru zile reveneau cu „Nu, domnule, şapte ani; exact şapte ani se scurseseră de atunci.” Apoi se scuzau că astfel de erate erau destul de fireşti când venea vorba de asemenea persoane, atât de necunoscute. Alte cotidiene, pe deasupra, mai publicau şi o sumedenie de poze în care, undeva în fundal, se vedeau meleaguri nevăzute de ea niciodată. Dar, în ciuda acestor planuri secundare, îi era clar că acolo era tocmai ea. Exact ca-n realitate. Fără nici un corectiv ori truc ieftin din partea vreunui tehnoredactor. Căci era tocmai aşa cum se ştia încă de când se născuse. Şi avea tocmai acea fizionomie la care se uita cu o satisfacţie sporită când se întâmpla să uite cum arăta. Lua ziarul şi-şi amintea că ochii îi rămâneau neschimbaţi, iar părul satinat rămânea la fel de negru ca şi cel imprimat pe fotografiile incolore. Singura nepotrivire se putea atribui procesului de inversare a imaginii, aidoma efectului de oglindă. În rest, totul rămânea aşa cum ar fi trebuit să fie spre a accentua şi mai mult părerea că ea nu mai putea exista pentru toţi ceilalţi.

În altă ordine de idei, în aceşti ani în care nu mai izbutea să se viseze din nou tocmai pe sine însăşi, nici nu se mira că din chioşcul în care îşi procura ziarele zilnice se puteau cumpăra chiar şi bilete pentru tramvaiele de ieri; cele ce întârziau atât de mult, încât un nou parcurs între staţiile terminale într-un interval orar atât de scurt ar fi fost doar o pierdere de vreme. Aşa că anumite garnituri, rămase garate, urmau să plece chiar şi azi tot la aceeaşi oră; la 7:34 ţinut minte încă din ziua premergătoare, iar uneori amintit chiar şi din acele luni când, din pricina umezelii excesive, ceasul de deasupra bogasieriei indica mereu aceeaşi oră de mai bine de o săptămână, pe când cei ce-şi aminteau de moartea ei se vedeau obligaţi să cureţe şinele de insuportabila rugină ce se depunea în orele întunericului dintre două nopţi. Aşa se făcea că şi cei ce o vedeau întâmplător, fără a şti cine era, nu-i puteau ghici vârsta şi chiar începeau s-o confunde cu cineva apropiat, amintit brusc, de parcă ar fi fost visat tocmai în clipa premergătoare trezirii la realitate. Mai erau şi cei ce o priveau cu un fel de teamă de a nu se vedea priviţi de ea. Dar ea rămânea impasibilă, de parcă nici nu mai aparţinea lumii lor. Îşi vedea de drum, căci, în esenţă, n-o interesau amănuntele nesemnificative. Exceptând, desigur, tot ce i-ar fi putut leza statutul de existenţă. Cum era şi acel moment când cineva, în tramvaiul 43, îi spusese în glumă că oamenii aşijderea ei nici n-ar trebui să existe şi pe acest pământ. „Cred că nu citeşti cât trebuie”, răbufni atunci ea şi îndată se deda la alte replici şi mai incisive. Dar, observând că interlocutorul nu pricepea mai nimic din ceea ce i se spunea, ceda în cele din urmă. „E ca şi cum aş vorbi cu vreo vedenie”, îi spuse înainte de a coborî. Însă ulterior se ocărî pentru propria lipsă de stăpânire când presupuse că cel ce dispăruse acum în întuneric putea fi asemenea ei; unicul bărbat din întregul oraş ce nu ştia cine era cu adevărat. Şi această remarcă i-a fost insuflată îndeosebi de felul lui de a se feri de a atinge lucrurile din apropiere, de faptul că privea mereu în altă parte când i se vorbea; de zeci de alte aspecte amintind dorinţa de a fi absent.

„Oricum, îşi spuse, acum e deja mult prea târziu”. Şi nici nu mai găsea vigoarea necesară de a se deda la alte supoziţii, chiar dacă se simţea destul de prezentă şi-şi aducea aminte că se afla încă în aceeaşi zi, cea de azi. Era ea şi avea aceeaşi privire străvezie, ce primenea aerul împovărat cu lumini spelbe din pricina altor prezenţe, de prisos; săgetări diferite de luciul din casa ei, unde în vestibulul podit cu dale de piatră albă, prin crăpături, creştea iarba de un verde-viu. Glastrele, în schimb, rămâneau goale, căci nu-i plăcea să inspire mirosul de pământ uscat când se întâmpla să adoarmă şi să viseze flori de hârtie pergamentoasă, adumbrindu-i încăperea. În schimb, adora să ude nisipul păstrat în acvarii din dormitor, în dulapuri şi-n cutii din dulapul închis în liftul ce i-a fost adus cu mult timp în urmă, doar ca o piesă de ornament de interior. Respectivul ritual, înţelese, o ajuta să respire, întrucât văzduhul dinăuntru menţinea o umiditate constantă. Astfel se făcea că, absorbind reveneala în surplus, umbra ei căpăta tentele sticlei geamului ce dădea în locul veşnic întunecat; un geam oval, încadrat în cercevele fosforescente. Doar pentru a menţine iluzia că dincolo de ceea ce se vedea, putea exista chiar şi altceva, în afara negurii. Ceva ce ar fi avut forma cerului vibrând în toate celelalte ferestre ale casei; un cer limpede şi fără fisuri, prin care s-ar fi prelins razele altor dimensiuni. „Dar nicidecum, doamnă, rememoră cuvintele proprietarului anterior. Acolo nu a fost şi nici nu va fi vreodată ceva. Tocmai de aceea nici nu vă cer mai mult decât îmi puteţi oferi. Şi nici nu cred că altundeva veţi găsi ceva mult mai potrivit pentru persoana dumneavoastră, luând în calcul, desigur, etatea atât de înşelătoare”. Unica rugăminte din partea celui ce-i vânduse casa, îşi mai aminti, era ca ea să încerce să ignore respectiva bizarerie. „Căci şi eu, se explica bărbatul, m-am obişnuit să nu mă gândesc la ceea ce nu prezintă nici un interes pentru propria-mi persoană”. Şi-şi mai aminti că-i mărturisi cum în ultima vreme se obişnuise să nu mai atingă lucrurile de prisos. Alte amănunte nu mai reuşea să găsească. Nici un gând. Ceva ce i-ar fi elucidat oarecum prezumţia că nu se înşela în privinţa achiziţiei.

„Doar de n-ar fi aceste anunţuri”, izbuti în cele din urmă să-şi recapete încrederea în sine. Cercetă încă o dată ziarul cumpărat în drum spre casă şi recunoscu că nu se putea vorbi de nici o confuzie. Prin urmare, conchidea că cineva făcea toate astea cu o intenţie clară. Dar îndată respinse o asemenea ipoteză, căci deveni conştientă de faptul că-n acest joc ar fi fost implicate prea multe persoane. „Şi pentru ce? Pentru cine? Pentru un simplu om ce nu însemna mai nimic pentru nimeni altcineva?” Ştia că oricum ar fi fost tâlcuit tot ce se petrecea cu ea, după orice logică sănătoasă, nimic nu putea avea nici un sens. „Cum nici prezenţa-mi atât de neînsemnată nu putea schimba nici un alt destin”, aproape că şoptise, dar nu izbuti să-şi termine gândul, căci se văzu năpădită de lacrimi amare în timp ce o dorinţă neînţeleasă o stăpânea şi începea s-o chinuie: voia să simtă căldura altui om, fie el chiar şi un străin oarecare; dorea să ştie că, în acele clipe mai înspăimântătoare decât moartea, cineva respiră chiar şi în casa ei; că e aici şi ştie cine e ea; rămâne până în secunda în care se vor adeveri toate anunţurile din ziare păstrate sub geamul oval; rămâne doar ca să-şi amintească de ea ca de unica persoană de pe întregul pământ ce nu cunoscuse niciodată pe nimeni.