Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 3 (123), Martie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

FRICA VINE DIN ADÂNCURI –roman,de Vasile Lefter

Primit pentru publicare: 19 Mart. 2019
Autor: Ion Gr. CHERCIU
Publicat: 19 Mart. 2019
© Ion Gr. Cherciu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Note de lectură

Domnul Vasile Lefter, distins profesor vrâncean de limbă și literatură română și spaniolă, după ce a contemplat lucid lumea „Cu ochii în patru”, certifică printr-o nouă carte un etern adevăr: „Frica vine din adâncuri”.

Este un roman-eseu în care coexistă armonic mai multe motive și teme literare abordate din perspectiva cărturarului, a dascălului care a purtat decenii de-a rândul „arta cuvântului” în sufletul tinerelor generații. Iar aceste ecouri oferă un corolar tulburător al zugrăvirii unor componente ale condiției umane, unde vina tragică determină trecerea prin lume a oamenilor.

Desigur, tema fugii de acasă ne poartă cu gândul spre opere celebre (de pildă, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, „Isprăvile lui Păcală”, povești ale fraților Jacob și Wilhelm Grimm, „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia” – de Selma Lagerlöf, „Dumbrava minunată” – de Mihail Sadoveanu, „Unde fugim de acasă? – de Nicuță Tănase etc.). Ele surprind comportamente umane privind părăsirea casei în căutarea frenetică a răspunsurilor și a norocului, a slavei și a victoriei, a suirii uneori după căderi și a certitudinilor ș.a.

Dar fuga de acasă nu este și fuga de sine fiindcă lucrurile se petrec oarecum ca în muzică: cele două „fugi” sunt și complementare, dar și disjuncte. Din derularea și din confruntarea lor apare măreția eroului care este, ca în nemuritoarele tragedii grecești, un biruitor, dând prin jertfa de sine răspuns ciclopului: „Omul este cel mai puternic de pe pământ.”

Acțiunea romanului este relativ simplă. Personajul principal este Leonte Burlacu, din Bogești, născut 15 iunie 1953. Este un „uomo universale”: fost profesor de elită; ziarist și scriitor cunoscut; ospătar, muncitor în uzină, zilier, actor, manager etc. – profesii și îndeletniciri care i-au îmbogățit experiența de viață, bucuriile, dar și dezamăgirile. Își schimbase numele după cel al soției, pentru scopuri de avere. Întâmplările se derulează în jurul său și relevă componente care dau irizările posibile pentru definirea titlului: frica, izvoarele, manifestările și amenințările sale.

Evenimentele descrise debutează într-o dimineață rece, departe de casă, undeva în Munții Bucegi pe care eroul îi colindase din belșug în anii adolescenței, ai tinereții și până în cei ai senectuții; într-un cort, încă buimac de somn, Leonte Burlacu revede imagini ale copilăriei. Fluxul memoriei involuntare îl poartă în trecut și în prezent; planurile se schimbă într-un ritm amețitor, predominante fiind visele condimentate din belșug cu tulburătoare coșmaruri. Amintirea mamei Oana, care slujea ritualul tămâierii și al dării de pomană, configura un scurt arbore genealogic. Copilul-autor, premiant, se bucură de pomana primită. Și imaginea dascălului basarabean Băluță de a scoate premiantă pe fiica Ioanei Burlacu este duioasă.

Fugind de acasă, literatul Leonte Burlacu își caută reazemul sufletesc în munte și trasează în plan opus drumul care apropie parcă de genialul scriitor Lev Tolstoi, fugit dintre ai săi și pierit într-o haltă de tren săracă din Iasnaia Poliana („câmpia senină”). Fuga lui Leonte nu este din lașitate, ci din iubire: fiindcă el, la anii senectuții, simțind că „exit-ul” i se apropie, nu vrea să-i supere pe cei dragi prin cusururile, prin neputințele și prin bolile sale. Fuga reprezintă o poartă de mântuire pentru el și pentru ei, chiar dacă generează niște consecințe greu de anticipat.

Purcede în căutarea unei așezări sau a vreunei stâni. Trăiește în prezent, biciuit de trecut; planul real se întretaie cu ipostaze mentale trăite sau imaginate; are senzația plecării fără bilet cu rapidul Iași-Brașov, apoi cu un autobuz pe ruta Brașov-Râșnov. Teama de sălbăticiuni îi alimentează mai degrabă frica de „sălbăticiunile” din ființa sa. Pentru el, muntele reprezintă o constantă care îi dă „un leac de frică” și oleacă de curaj să înfrunte primejdiile, să se înfrunte și să se confrunte cu sine. În Bucegi, a suit de 24 de ori – copii săraci, dornici de aventură..

Legătura cu lumea reală reîncepe cu imaginea unui grup de 10 turiști din familii avute, după înfățișare. Ei sunt surprinși: cine-i drumețul întâlnit, cu haine ponosite? E Leonte Burlacu. La ideea curioasei Mirela, el este trezit de excursioniști prin cântecul „Ciobănaș cu trei sute de oi”. Melodia îi amintește de fuga de acasă, de lângă cei dragi – spaima de bătrânețe și de boală; îi activează chipul poetului „Dumitru al Peșterii”. Viitorul gazetar Lia Bărbulescu va scrie, poate, o carte despre vreun „love story” din alt veac. Află două sandvișuri puse de grup în geanta de vinilin; această mică pomană este o antiteză temporală – copilul primise pomană, iar bătrânul rătăcitor chiar avea nevoie de ea.

Teama de noapte, de pădure, de fiarele sălbatice pare când verosimilă, când absurdă: 70 de ani de trecere prin lume sunt de ajuns, dar nu e pregătit să înceapă „marea călătorie”. Frica de necunoscut vine din frica de lungul drum… Ipostaza fricii de moarte într-o noapte întunecoasă pierde valențele care altădată păreau romantice. Reflecții despre ipotetica înmormântare dau fricii conotații tulburătoare. Revenie în prezent: scotocirea sandvișurilor, bucuria acestui „festin”. Dă și el de pomană unui cățeluș pricăjit; dincolo de elemente ale fricii, micile bucurii reaprind în suflet pofta de viață și lumina omeniei, posibilitatea unor sensuri.

Porni mai departe pe valurile hazardului, însoțit de câine proaspăt botezat: Pribeagu. Jocul lui Pribeagu și gesturile sale de recunoștință îi redau sentimentul utilității. Pe un platou larg, vede parcă Hornurile Mălăieștilor prin care urcă abrupt la Brâul Caprelor; sentimentul naturii îl bucură. Amintirea unor clipe de cumpănă din tinerețe – salvat în Bucegi de un vânător de munte îi dă și frica de prăbușire… Poliția și salvarea îl readuc acasă unde prietenul medic Orghidan îi descoperă boala; realizează că nu mai este puternic; nu putem lăsa trecutul în urmă.

O nouă zi îi activează alte întâmplări. Cortul e ciuruit rău – amintire de la campionul la ski, Mihai Bâră, care i-a fost profesor la școala tehnică din Orașul de sub Tâmpa. Leonte n-a ajuns campion la ski, dar nici actor, deși a jucat în piesa „Institutorii”, de Otto Ernst, în regia lui Mișu Fotino, care a lăcrimat la premieră, felicitându-l.

Continuă urcușul cu Pribeag spre nicăieri. Descoperă o căbănuță. Află carne din braconaj, pusă la uscat. Se culcă, lângă Pribeagu, semn că uneori este anulată diferența dintre om și necuvântătoare. Simte cum viața îi coboară pe tobogan, fără mari surprize: un bătrân obosit, cu hachițe și pretenții de a fi tratat ca mare domn.

În plan paralel, vizita poliției, la domiciliu, în blocul Unirii 14. Doamna Emilia Burlacu afirmă că soțul a plecat de trei zile, în miez de noapte, fără să spună cuiva, având de mult gândul plecării. Este bârfită de vecini că l-a alungat. A plecat după o ceartă conjugală, în miez de noapte. Procurorul Stanciu îi propune introducerea acțiunii de divorț. Soția regretă cearta, speră și așteaptă reîntoarcerea lui Leo.

În noaptea friguroasă, încearcă un foc psihologic: se gândește la ceva frumos (nunta fetelor, nașterea nepoților, propria nuntă cu o mireasă frumoasă și foarte tânără etc.), dar nu găsește detalii în amintire, se simte străin în sine. Îi vine în minte o carte din literatura universală, scrisă de universitarul Alexandru Dima, de dascălii ieșeni (romanistul Ștefan Cuciureanu, nefericitul romanist radiofonic Brânză, „raiul lui Parpanghel”).

Urmează un coșmar, iar gazdele (doi braconieri) se întorc la cabană; Pribeagu îl apără de mânia lor. Ei sunt dinspre Bârlad: Petre Zainea și Ghiță Șchiopu, (fost student la Auto și, respectiv, absolvent la Administrarea Afacerilor; are trei copii și un tată bolnav), lucrători la pensiunea lui Mircea Tudor, care nu prea îi plătește și ei sunt siliți să facă braconaj. Leonte nu se angajează să le păstreze secretul, ei îl amenință, dar el nu se teme. Apoi tinerii îi spun cum au ajuns acolo.

Acțiunea ia o turnură neașteptată. Pare să se întrevadă un liman. Drumul spre pensiune e anevoios. Viața îi abrutizează pe braconieri. Mila, foamea sună ca în „Moartea căprioarei”.

La pensiune, în așteptare. Camerele de supraveghere sugerează vânătoarea de oameni. Trece printr-un coșmar despre o orgie de la Eforie, apoi la Kaimakli din Cappadocia, la un cutremur. Întâlnire cu patronul Mircea Tudor pe care are impresia că îl mai întâlnise. Are senzația că își forțează condiția. Este una din coincidențele relevante ale romanului: reîntâlnirea unui vechi prieten, relansarea existenței în noi împrejurări.

Trebuia să țină evidența cazărilor din pensiune. Doamna Tudor se vrea mondenă. Dorește să scrie o carte pe lângă articolele din districtul Putna. Fusese ajutat de ziariști adevărați – OB, PB, RB, Silvia V. Își amintește de călătoriile în munți, de moartea unguroaicei Monica, o schioare încrezută. După luni, uitase complet de ai lui.

Era început de vară. Un moment relevant care schimbă sensul acțiunii: patronul îi aduse un colet de la Aleco Burlacu, băiatul cel mare, ajuns medic în Spania – Toledo. Primise un laptop, un telefon performant, un plic cu bani – 5000 euro, o filă perin care îi propunea să rămână pe munte să realizeze împreună ceva măreț. Își aminti brusc că îl cunoștea pe patron de pe când punea plăci aniversare pe Babele; era o veche prietenie din adolescență. Scrisoarea de la fiul medic îl vestește că vrea să finanțeze pe munte un cămin pentru oameni în vârstă „Aproape de stele”. Ar putea fi și conotația „aproape de moarte”. E tulburat că a fost tocmai el ales să supravegheze proiectul. Alt coșmar: cu fratele Teodor, înecat în Dunăre, dar fără conotații caragialiene: „Gândeai c-am murit, neică?”. Se trezește obosit și dă scrisoarea patronului. Mircea este încântat de idee și îi arată amplasamentul, apoi trimite câteva poze la Toledo.

Urmează, pe multe pagini, descrieri și întâmplări legate de construcția acelui „paradis pământesc”. Parcă transpar ecouri din „Utopia”, din Falansterul din Scăieni… Leonte își ia în serios menirea de manager. Este meticulos, ordonat și riguros. Este un bun cunoscător al psihologiei umane după cum se vădește din procesul de selectare a personalului, de stabilire a fișei pentru fiecare post, retribuția, regimul de lucru și de trai.

Dorința puternică a oamenilor de a fi fericiți este mai puternică decât evantaiul fricilor care îi devastează. Ei trimit scrisori cu multe elemente autobiografice spre a convinge să fie selectați drept locatari ai căminului din munte. Autorul realizează aici succinte „caractere” care definesc, în fond” ipostaze ale societății noastre. Onomastica, denumirile profesiilor, câteva trăsături ale lor oferă o bună cunoaștere a lumii în care eroul și, respectiv, autorul trăiesc. Primul este Călin Ignat, inginer, om de ispravă; Anton Ion, profesor de filosofie; un organizator de spectacole de pantomimă din Mizil; Gheorghe Șurcanu, fost colonel de securitate. preotul Nicu Vetrescu din orășelul Tescani (excomunicat fiindcă nu vânduse cărțile impuse de eparhia regională; a devenit administrator la o școală, făcând și meditații la română, franceză și religie). În cele din urmă se definește o listă cu „beneficiarii” căminului.

Coșmar cu șerpi veninoși. Amintiri din 1989, când securiști au venit la el la liceu și, surpriză!, s-au întreținut cu o profesoară turnătoare. Muntele are taine, parcă ar fi niște cutremure: erau duhuri rele? mister? Leonte are o criză trecătoare. Se trezește cu o asistentă sanitară: Irina Baraboi, pe care o primește frumos. Îi prezintă Irinei viitorul ei loc de muncă, cerându-i să-și cheme la cămin și pe viitorul soț, specialist IT.

Leonte a venit în munți pentru a fugi de frici și își găsește rostul în noi contexte – semn că în viață omul nu trebuie să dispere. Dar prieteni dragi dispăreau pe rând și nu mai deschidea ziarele ca să nu mai dea peste necroloage. Melancolic, a rămas cu fricile nocturne. Trebuia finalizat regulamentul pentru viitorii „pensionari”. Cam aspru, un fel de… cazarmă.

Un personaj important, un alter-ego al lui Leonte, este fiul său, Alecu, specializat în chirurgie toracică. După umilințele emigrantului, la Toledo ajunge celebru; este căsătorit cu Dulcineea Isabela de Santos, cu talent managerial. Are suficiente mijloace financiare pentru acte filantropice, materializate, între altele și în construirea căminului din Bucegi.

Dar romanul nu are happy end: răuvoitorii și invidioșii distrug căminul și cei douăzeci de „stelari” și-au găsit sfârșitul tragic și înfricoșător deși, paradoxal, veniseră acolo să-și petreacă fericiți ultima parte a existenței. Este un semn că în lume totul se plătește și se derulează sub semnul fricii care are multiple grade ierarhic valorice.

Ca roman-eseu are valențe și de roman filosofic (considerații despre soarta omului în lume), roman social-politic (trimiteri privitoare la modalități și cutume de organizare a unor compartimente ale societății), roman de analize moral-psihologice, roman cu multe elemente autobiografice. Multe situații sunt prezentate prin ironii și malițiozitate, prin sugestii și corespondențe cu fapte pe care autorul le-a trăit și prin care a trecut mai mult cu îndrăzneală decât sub imperiul stărilor de frică.

Romanul se încheie „rotund”: plecat de acasă, Leonte se întoarce la Bogeni, unde pășise în viață și în lume spre a ieși din viață și din lume tot în locul natal. Frica și-a învins-o pentru totdeauna. El este un învingător, un model .

Autorul l-ar putea parafraza pe Gustave Flaubert: „Leonte Burlacu est moi.”

Cititorul poate citi despre frică spre a-și cunoaște și a-și birui propria frică. Privite astfel lucrurile, fiecare este, în felul său, Leonte Burlacu…