Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

„Frica vine din adâncuri” împingându-ne „Aproape de stele”

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 3 (123), Martie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

„Frica vine din adâncuri” împingându-ne „Aproape de stele”

Primit pentru publicare: 22 Mart. 2019
Autor: Dorina RODU, redactor șef, Revista Luceafărul
Recenzie
Publicat: 23 Mart. 2019
© Dorina Rodu© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


 „Frica vine din adâncuri” împingându-ne „Aproape de stele”
        „Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise, căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor. Fericiţi cei ce nu visează nimic, ale căror nopţi sunt limpezi şi goale…” – Octavian Paler
              De curând am intrat în posesia unui roman al scriitorului Vasile LEFTER, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și sprijinitor activ al publicației noastre – Luceafărul -. Intitulat „Frica vine din adâncuri”, apărut la Editura ATEC, anul acesta, romanul are o acțiune simplă, fără fire narative complexe sau detalii inutile. De ce să nu o spun, titlul acestei cărți a fost cel care mi-a captat atenția inițial, apoi, treptat, citindu-l, interesul mi-a crescut față de tipologia personajului principal, Leonte Burlacu, față de structura sa interioară, a caracteristicelor psihico-sociale ca rezultat al condiției umane din vremurilor prin care trecem.
            Despre problematica în atenție acum, din cele mai vechi timpuri, se susține faptul că mecanismul care determină apariția fricii este protecția / autoprotecția – instinctul autoconservării. „Multe temeri, de altfel destul de obișnuite, pot ajunge să ia forme necontrolate. […] Teama de a-ți pierde viața sau de a te răni, se poate transforma în mânie sau obsesie. Există oameni care petrec o mulțime de timp în singurătate, încercând să se protejeze de presupusele pericolele care pândesc în strada.” [1] O astfel de persoană este și Leonte Burlacu care pleacă dintr-o dată de acasă în munți, nu pentru faptul că i „s-ar fi urât cu binele”, ci „pentru a fugi de frici, de coșmaruri. Pentru el viața nu mai avea niciun rost, nicio ispită, nicio atracție. Prietenii dragi au început să dispară unul câte unul. Aproape că nu mai îndrăznea să deschidă ziarul. Mereu câte un necrolog. Parcă era făcut. Cei care plecau pe drumul fără întoarcere îi aduceau noi angoase.” [2], cu toate acestea, Leonte Burlacu, nu poate fugi și nici nu se poate ascunde de ceea ce sălășluiește în propriul său interior, până nu își înfruntă fricile născute din adâncul ființei sale. Acțiunea romanului debutează într-o dimineață rece de martie, cu un „soare dușmănos, cu rânjet de om rău”, pe munte într-o poiană de brazi „doborâți de vânt sau de oameni”, această atmosferă dezolantă, rece, cu „soare dușmănos” se află în concordanță cu stările sufletești confuze, nostalgice ale personajului principal care este „bântuit” de vise din „viața de dincolo” și coșmaruri care mai de care mai sinistre, această atmosferă persistând aproape pe tot parcursul romanului. Pornind în căutarea unui adăpost, Leonte Burlacu, născut la data de 15 iunie 1953 în Bogești, (ajunge să își facă un prieten necuvântător, un cățel pe care îl hrănește cu o bucată de pâine din sandvișul, lăsat cel mai probabil de tinerii pe care i-a întâlnit în drumul său, astfel Pribeag îi va rămâne alături, loial până la final), rătăcind prin munții Bucegilor, pe care i-a cutreierat și în tinerețe, ajunge la o cabană din bârne unde vrea să se odihnească peste noapte. Aici îi întâlnește pe cei doi braconieri care îl vor ajuta să își îndeplinească dorința de a-și găsi un loc unde să doarmă și să câștige „o bucată de pâine”. După un drum lung și obositor (pentru vârstnicul Leonte), „de un alb murdar” presărat cu foame și sete, care aseamănă cu versurile lui Nicolae Labiș: „Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi. / Pornim amândoi vânătoarea de capre, / Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi./ Setea mă năruie. Fierbe pe piatră / Firul de apă prelins din cişmea. / Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă / Planetă, imensă, străină şi grea.” („Moartea căprioarei”), cei doi indivizi, Petre Zainea și Ghiță Șchiopu, care s-au îndreptat spre braconaj pentru un ban în plus, „abrutizați de viață” s-au ținut de cuvânt și l-au adus la pensiunea lui Mircea Tudor, fost coleg de-al profesorului Leonte, pe care însă, nu îl va recunoaște la prima vedere. La pensiunea „Mircea Tudor”, Leonte Burlacu trebuia să țină evidența cazaților din pensiune, la cerința patronului. „Era început de vară. Un moment relevant care schimbă sensul acțiunii: patronul îi aduse un colet de la Aleco Burlacu, băiatul cel mare, ajuns medic în Spania – Toledo. Primise un laptop, un telefon performant, un plic cu bani – 5000 euro, o filă perin care îi propunea să rămână pe munte să realizeze împreună ceva măreț. Își aminti brusc că îl cunoștea pe patron de pe când punea plăci aniversare pe Babele; era o veche prietenie din adolescență. Scrisoarea de la fiul medic îl vestește că vrea să finanțeze pe munte un cămin pentru oameni în vârstă „Aproape de stele”. Ar putea fi și conotația „aproape de moarte”. E tulburat că a fost tocmai el ales să supravegheze proiectul. Alt coșmar: cu fratele Teodor, înecat în Dunăre, dar fără conotații caragialiene: „Gândeai c-am murit, neică?”. Se trezește obosit și dă scrisoarea patronului. Mircea este încântat de idee și îi arată amplasamentul, apoi trimite câteva poze la Toledo.” [3]. După multe întâmplări plăcute și mai puțin plăcute, cunoscând noi persoane pe care treptat le va angaja în grupul care se va ocupa de îngrijirea celor bătrâni care se vor stabili în Clubul „Aproape de stele”, Leonte Burlacu, mânat și de dorul ascuns ai celor de acasă, se atașează emoțional de Irina Baraboi, asistenta care îl avea sub observație, la îndemnul fiului său Aleco Burlacu de Santos, pe care o ajută să se mărite cu iubitul ei, Cosmin Pătrașcu, IT-ist de profesie, ajuns și el aici la Valea Mălăieștilor, la sugestia lui Leonte, convingându-l pe Mircea Tudor să îi cunune.  Drama de la finalul romanului, șterge clipele plăcute pe care le-a trăit aici, năruindu-i fericirea și readucând în viața lui Leonte nostalgia și simțul vinovăției amplificându-i starea bolnăvicioasă care i-a estompat cheful de viață, iar în cele din urmă, Emilia, împreună cu un nepot aducându-l acasă, „locul în care a cunoscut bucuriile și neajunsurile vieții” și astfel călătoria lui Leonte Burlacu „se sfârșea aici! Revenise la ai săi! Pentru totdeauna”.
            Autorul cărții „Frica vine din adâncuri”, Vasile Lefter, pe tot parcursul romanului reușește să coaguleze toate nivelurile sentimentului de frică prin trăirile personajelor și, în același timp, să „absoarbă” și să filtreze întâmplările exterioare prin filtrul interior, în special, al personajului principal. Leonte Burlacu, urmărit aproape în mod obsesiv de ideea propriei sale morți, parcă așteptând-o dintr-o clipă în alta, cu întreaga sa experiență de viață cât și cea profesională amplă, el fiind fost profesor de elită, ziarist, scriitor, muncitor în uzină, ospătar, manager ș.a., dă dovadă de o introspecție profundă, analizând toate întâmplările într-un mod amănunțit, folosind monologurile și dialogurile din timpul viselor, reveriilor, dar și a amintirilor din anii trecuți, toate acestea contribuind la descrierea acestui personaj complex cuprins de diferite frici, evenimentele din planul conștiinței dominând mare parte din roman. Personajul principal cunoaște o oarecare „metamorfoză” a stării emoționale pe parcursul romanului, astfel Leonte cel confuz , abătut, fără scop și fără chef de viață, care a fugit de acasă rătăcind prin munți și care la un moment dat nu reușea să se recunoască: „Mă simt străin de mine. […]. Nu cumva e vorba de altcineva?”, de la această uitare de sine, după ce fiul său, Alecu, îi redă un țel, apare treptat transformarea în Leonte cel cu chef de viață, cu un scop, cel care e important în micuța comunitate din munte, astfel revenindu-i optimismul, ajungând chiar la a fi fericit „Zâmbind trecutului, Leonte începu să se gânească serios la ziua de mâine.”, până și visele sinistre îl lăsară în pace o perioadă: „Somnul bătrânului Leonte fu liniștit, fără vise, fără treziri.”. Ca mai apoi, spre final, precum într-un cerc vicios, Leonte să redevină apatic, cuprins de sentimente de vinovăție, fiind năucit de tragedia care a avut loc la Clubul „Aproape de stele”, când cei 20 de locatari, denumiți în mod prevestitor „stelari”, s-au dus fiecare la constelația destinată pentru totdeauna. Personajul principal trecând, într-o oarecare măsură, de la agonie la extaz doar pentru a se-ntoarce în brațele agoniei, de unde parcă abia plecase.
          Ambientul înconjurător, natura cu toate elementele sale este în strânsă legătură cu stările sufletești ale personajului principal, cu toate că muntele este un fel de eden pământesc pentru Leonte, acesta se schimbă, uneori în același timp cu vremea, în funcție de intensitatea fricii sau stărilor emoționale negative, pesimiste ale profesorului, apărând vânt puternic, furtuni, soarele devenind „trist”, muntele „viclean” ș.a. Din romanul „Frica vine din adâncuri” nu lipsesc nici amintirile tragice din copilărie, unde își au rădăcinile anumite frici, aici fiind vorba de o bătaie dată de niște ruși unui vecin din satul natal: „De câte ori îmi amintesc de această întâmplare, văd sânge și baionete și mi-e tare frică Multe nopți din vremea copilăriei mi-au fost albe” [4]. Romanul mai este presărat și cu referiri, oarecum, (unele) ironice la realitatea zilelor noastre: „Aleco uitase de mult practicile balcanice din România. Viața printre străini îl învățase lucruri esențiale. […] Deocamdată, statul paralel nu-și arătase colții și nu dăduse semnale că ar fi interesat […]” [5] și la situația românilor bine pregătiți care pleacă peste hotare în căutarea unui trai decent, un exemplu fiind chiar personajul Aleco Burlacu de Santos, fiul lui Leonte.
          Acest roman psihologic cu nuanțări filozofice și sociale, un roman introspectiv al sentimentului de frică trăit și redescoperit prin prisma personajelor, ne arată faptul că „Niciun muritor nu-și programează gradul de teamă în varii situații de viață. Frica apare instantaneu, vine din adâncurile ființei” [6], din adâncurile cele mai ascunse ale propriei noastre personalități. În „eroul” acestui roman se poate regăsi oricare dintre noi, mereu în umbra fricii existând speranța, unul din elementele care l-a ajutat pe Leonte să devină un biruitor chiar și în cele mai sumbre încercări ale existenței, în primele săptămâni pe munte căzând într-o nepăsare acută și într-o „tristețe ucigătoare”, eroul reflectând conștientizează faptul că „Soarta nu ne lasă de izbeliște. Ne trimite spre margine și, dacă suntem chemați, ne trage spre înalt. Mereu există o șansă!”.
          Scriitorul Vasile Lefter, un sculptor al cuvântului și al caracterelor complexe ale personajelor romanului „Frica vine din adâncuri” recreează realitate într-o viziune originală și, în același timp, creează esența legăturii dintre cititor și personaje / situații, de ce nu, ajutându-l să accepte faptul că „Trăim cu amăgirea că noi ne programăm pașii în viață din momentul în care devenim conștienți de valoarea noastră. Fals. Suntem aceleași frunze bătute de vânt, care cad și pleacă mai departe spre destinații neștiute” (Vasile Lefter)
Note:
[1] Angelica Agachi, (psiholog, psihoterapeut) – „Cum ne putem explica frica”, articol publicat pe site-ul www. psychologies.ro
[2] Vasile Lefter – „Frica vine din adâncuri”, Focșani, Editura ATEC, 2019, pag. 59
[3] Ion Gr. Cherciu – „Frica vine din adâncuri – roman, de Vasile Lefter”, notă de lectură publicată în Revista Luceafărul (Botoșani), 19 mart. 2019
[4] Vasile Lefter – „Frica vine din adâncuri”, Focșani, Editura ATEC, 2019, pag. 120
[5] Ibidem, pag. 65
[6] Ibidem, pag. 6


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.587 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5