Basarabia – 200 de ani de la marea hemoragie
Autor, Gruia Cojocaru

La 200 de ani de la smulgerea Basarabiei din trupul Moldovei şi anexarea sa la Imperiul Ţarist îmi revine, obsesiv, întrebarea: pe agenda priorităţilor naţiunii române, unde se poziţionează interesul pentru soarta semenilor noştri din ţinuturile devorate de hulpavele puteri vecine?

Uzând de multiplele posibilităţi de comunicare interumană, am luat pulsul opiniei publice actuale – sondând subiectul pierderi teritoriale româneşti şi nevoia de a le recupera – în compania unor oameni aparţinând diverselor paliere ale societăţii. Fireşte, nu voi revela răspunsurile, ci doar concluzia care s-a desprins: omul contemporan din lăuntrul României (şi nu numai) e axat îndeobşte pe prezent – locul de muncă, o afacere, familia, identificarea unor mijloace pentru eliminarea stresului, sporirea calităţii vieţii etc. –, în timp ce preocuparea pentru trecut, pentru istoria neamului românesc, rămâne să se consume în templele unor iniţiaţi, care, uneori, livrează contemporanilor o serie de cărţi, studiate doar pentru elaborarea unor lucrări de unde răsare, biruitor, un nou doctor…

Împinşi fără voie în năvodul globalizării, părem ridicoli dacă, de pildă, ne-am focaliza gândul pe modul în care colosul rus şi-a croit drumul spre răsărit, punând bazele anexării teritoriului dintre Prut şi Nistru, când stăpânirea în cauză era departe de spaţiul ce avea să-i cadă în gheare la 1812. Însăşi domnitorul Dimitrie Cantemir, dintr-o naivitate greu de înţeles ţinând cont de condiţia sa de cărturar, a legitimat pretenţiile ruşilor în Moldova, căzând în plasa lui Petru cel Mare – care susţinea eliberarea popoarelor din Balcani de sub stăpânirea otomană –, prin faptul că, în 1711, a încheiat cu ţarul rus o alianţă antiotomană, în care, după ce se menţionează că ,,Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru (…) după vechea hotărnicie moldovenească”, se precizează (în treacăt!) că ,,în caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.”

Astfel, cneazul moldovenesc îşi plasa ţara sub protecţia ţaristă, generatoare de dependenţă, iar mai târziu, între 1772-1774, Ecaterina a II-a, în numele unui panslavism care digera cu acelaşi nesaţ şi entităţi cu alt tip de rădăcini, a fost la un pas de a transforma principatele române în provincii ruseşti, pentru ca odată cu începutul secolului al XIX-lea, pe fondul sporirii influenţei ruseşti în Europa, foamea de pământ românesc să capete accente tragice pentru poporul român.

În acest context, se cuvine să precizez că, după ce în anul 1805 Moldova şi Valahia sunt oferite de Napoleon Bonaparte Imperiului Austriac, ,,în deplină suveranitate”, acelaşi împărat francez, în culmea gloriei, prin Tratatul din 1808, de la Erfurt, încuviinţează anexarea Moldovei şi a Valahiei la Imperiul Ţarist… Cum însă turcii s-au opus, ruşii şi-au reluat ofensiva începută împotriva otomanilor în anul 1806 şi, după o serie de înfrângeri succesive, Turcia se recunoaşte învinsă de către ruşii conduşi de Kutuzov, solicitând pacea în 1811.

Nu voi intra în detaliile momentului istoric, pentru care s-au topit deja mii de pagini, dar pentru schiţarea unui portret al subiectului evocat, ţin să reliefez că, în contextul degradării relaţiilor francezo-ruse, determinate de pregătirile invaziei napoleoniene în Rusia, diplomaţia franceză a solicitat turcilor să nu cedeze pretenţiilor ruseşti de a alipi Moldova şi Valahia Imperiului Rus şi de a fixa pe linia Dunării graniţa între cele două imperii. Cum însă tratativele de pace s-au desfăşurat la Bucureşti, în Hanul lui Manuc, aviditatea de spaţiu a gigantului răsăritean, capabil să-şi urmărească prada secole întregi, şi-a revelat măsura nu doar în ospeţe pantagruelice, ci şi în coruperea dregătorilor turci, sensibili la vederea metalului galben, care schimbă şi astăzi cursul istoriei…

Urmarea o cunoaştem cu toţii: deşi încălca normele de drept ale timpului, la 28 mai 1812, Poarta Otomană a cedat Imperiului Rus teritoriul din stânga Prutului, până la Nistru, cu toate resursele naturale şi umane din vremea respectivă, legitimând o fraudă ale cărei consecinţe – exceptând perioada 1918-1940 – se resimt şi astăzi în osatura poporului român!

…Poate n-aş fi scris despre faptul istoric de la 1812. Înlănţuit de tumultul unor vremuri elucubrante, nu mi-e uşor să păstrez vie condiţia de român. Ştiu însă că dacă ne-am resemna cu toţii în faţa modelului de societate actual, înseamnă că, în mod conştient, sugrumăm accesul la memorie, ignorând totodată sacrificiul sutelor de mii de români, care s-au jertfit pentru Basarabia şi pentru celelalte teritorii româneşti smulse de marile puteri într-un moment sau altul din istorie.

Dar mai e ceva care m-a determinat să îngădui asupra acestui subiect: mergând de câteva ori în Republica Moldova şi interacţionând cu personalităţi ale elitei de peste Prut, am remarcat antagonismul care paralizează orice demers întru realizarea unirii cu România. De ce? Nu eu sunt în măsură să răspund, ci doar să constat că dacă la Chişinău ideea de unire generează spaima pierderii privilegiilor, la Bucureşti există doar ipocrizia calculului electoral, care, cel puţin deocamdată, exclude găsirea argumentelor convergente drumului comun…

Şi totuşi, dacă în dreapta, dar şi în stânga Prutului vom fi mai mulţi cei care vom crede în visul unităţii naţionale, poate vom imprima decidenţilor politici de la Bucureşti şi Chişinău nevoia descifrării altor calcule… şi, poate, mai puţine temeri se vor identifica, nu-i aşa?!…