Labirint de oglinzi false

Autor: elev Alupoaei Beatrice – Georgiana clasa a VII a A, Colegiul Național “Mihai Eminescu” Botoșani
Coordonator: profesor Epurianu Paula Daniela

Dacă ai încerca să te uiți la reflexia ta în oglindă, ce ai vedea? O întrebare prostească, așa-i? Ce ai putea vedea într-o oglindă? Un chip, un corp și un decor. Ce ar putea fi mai mult? … Totuși, pot afirma că o oglindă este la fel ca un om, reprezintă mai mult decât ceea ce pare. 

Să ne gândim la reflexia luminii. Este formată din două raze, pe care noi nu le vedem, numite: raza incidentă și raza reflectată. Ele se întâlnesc într-un punct vizibil pentru ochiul uman, numit punct de incidență. Acesta este conturat prin trupul uman. Dar cele două raze? Nu sunt văzute, dar totuși sunt esențiale. Cu siguranță vă întrebați ce legătură există între aceste raze și subiectul dezbătut în acest moment. Poate pare imposibil, dar noi suntem mai mult decât niște simpli muritori. Ceea ce nu se vede, ca în cazul razelor, este ceea ce deținem în interior. Sufletul nostru este veșnic, mereu va fi acolo, mereu va lumina în nopțile fără voce și fără culoare, fără stele și fără visare. Problema este ca noi nu ne cunoaștem pe noi cu adevărat, ca să putem aprecia în mod cert personalitatea noastră. 

Deseori suntem într-un labirint cu oglinzi. Nu există scăpare decât în oglinda care îți aparține, cea care te prezintă pe tine așa cum ești cu adevărat, nu una pe care ți-o împrumută altcineva, nu una pe care o folosești, dar știi că nu ai nevoie de ea, nu una stricată pe care încerci să o repari, nu una prea întunecată care îmbeznează cerul și speranțele tale, prea murdară care în loc să îți curețe sufletul, ți-l pătează cu vicii și neputințe, cu amărăciune și neînțelegere a propriei persoane … ci oglinda ta. Cea în care te simți bine în pielea ta, cea în care simți că nimic nu este imposibil, cea în care te regăsești. Pur și simplu, este oglinda care te reprezintă, fără să fii nevoit să te prefaci că ești altcineva decât preferi tu să fii, fără să fii nevoit să speri în ceva în care nu crezi, fără să ai curajul sa deschizi ochii pentru că știi deja că ceea ce ți se va arăta nu este ceea ce visezi. Poate frica întunecă vederea și din acest motiv, labirintul în care ne aflăm, are mii de ocolișuri, mii de uși blocate, mii de oglinzi false. Lumea pe care o cunoști tu cade în dizgrația propriilor sentimente și gânduri, visele la care aspirai te doboară, persoanele din jurul tău nu mai sunt văzute la fel. Pentru că mereu schimbăm oglinzi, și oglinzi. 

De obicei încercăm să ne apărăm sentimentele și părerile prin intimidare sau prin schimbare de atitudine, până când începem să credem și noi în cele ce încercăm să facem să pară, începem să ne pierdem valoarea de sine, să uităm cine suntem cu adevărat, să trăim într-un univers care nu este al nostru. Alteori, cei din jurul nostru ne construiesc caracterul, percepțiile, dorințele, până când anulăm orice nădejde, până când ne aruncăm în brațele neputinței, iar zborul nostru nu mai are aripi care să îi mențină continuitatea și echilibrul, iar apoi cădem și ne prăbușim. După aceea căutăm să ne regăsim, dar nu reușim să identificăm decât copii fidele a ceea ce am fost. 

Să ne imaginăm acel labirint al oglinzilor… Toate oglinzile par la fel, dar se diferențiază în mod evident. Poate prin ramă sau poate prin modul în care este așezată ori prin luciul ei sau cine știe… De fiecare dată când găsim o oglindă, aceea dispare când ne îndepărtăm de ea, dar dacă decidem să îi aflăm misterul, ne afundăm într-un abis al disconfortului și al pierderii dacă aceea nu este cea predestinată. 

Cu toții știm că fiecare persoană își are propriul animal spiritual, cel care îl reprezintă, deci să ne gândim că acea oglindă reflectă animalul, iar atunci când ne apropiem de ea atingând-o ne transformăm în el. Cum ar fi să trăim viața acelei viețuitoare când destinul nostru este altul? Așa că de ce încercăm să modificăm asta din cauza unor capricii? E normal să avem modele, să apreciem personaje din cărți, comportamente și atitudini, să împărtășim percepții și păreri, să vrem să învățăm de la celălalt, dar asta nu înseamnă că o data descoperită noua variantă de a exista, trebuie să ne înlăturăm pe noi. În niciun caz, noi nu suntem mai prejos de cei ce ne înconjoară, deseori asta pare doar o metodă de încurajare, de speranță că totul se poate schimba și nici măcar noi nu mai credem în ea, dar e singura modalitate de a ne accepta și de a fi noi înșine. E singurul mod de a nu fi în război cu noi înșine. 

Să zicem că am ajunge să credem într-o oglindă pe care noi o considerăm mai presus de noi, vrem să îi furăm structura, să îi însușim sclipirea și materialul. Oglinda reflectează imaginea unui lup. Noi o atingem, hipnotizați de dorința de a fi diferiți și ne trezim în ipostaza lupului în sălbăticie, un animal într-adevar de temut, dar și apreciat considerat o călăuză, lumina din beznă, iubit fiindcă este prețuit drept un spirit puternic și devotat care poate transforma și omul dacă are tărie suficientă. Poate reușim să trăim ca el timp de o săptămână, o lună sau poate chiar un an. Nu suntem amenințați de nicio primejdie, nu avem de luat hotărâri decisive sub imaginea lupului, nu avem de făcut nimic pripit. Reușim să ne hrănim, să mergem ca el, să urlăm la clar de lună, să bem apă din râu și să ne spionăm inamicii apărați de vegetația din jurul nostru. Dar vine și ziua în care vom cădea și vom încerca să ne regăsim pe noi. Poate vom fi atacați de un alt lup, din motive ale sălbăticiei, din dependența de hrană și de viață, iar noi vom încerca ,,să ne eliberăm din gura lupului”, din punct de vedere metaforic reprezentând redescoperirea luminii, cea a luminii care urmează coborârii în infern. Și lupii au slăbiciunile lor. Din mitologie putem desprinde și incapabilitatea lor. Toți avem un punct slab, deci de ce să nu avem mai bine grijă ca această neputință să nu fie conturată îngroșat și să încercăm ori să o ascundem, ori să o facem să nu ne afecteze. Oricât am încerca, nu putem să renunțăm la punctele noastre slabe, iar dacă purtăm și scutul unei alte persoane, slăbiciunile noastre se vor înmulți și vor deveni mai puternice. Întorcându-ne la lup, unul dintre cei mai mari dușmani ai zeilor este lupul Fenrir, oprit doar prin magia piticilor care îl leagă cu o panglică magică. Prin acest fapt, vreau să accentuez că nimeni și nimic nu este perfect, atotștiutor și atotcuprinzător. De aceea, noi suntem perfecți prin imperfecțiunile noastre. Dacă am considera că nu există sau dacă am fi dezamăgiți de ele, am fi imperfecți, dacă ne-am accepta așa cum suntem, atunci vom fi cu adevărat perfecți. Și nu contează că ceilalți nu văd asta, nu e meseria noastră să le deschidem ochii asupra oglinzii în care ne identificăm. Tot ce trebuie să facem este să îndrăznim să fim noi înșine, să nu ne fie frică de percepțiile celor din jurul nostru despre cine suntem. Iar atunci când vom descoperi asta, atunci vom afla și ce înseamnă perfecțiunea. Nu este perfect dacă toate stelele sunt aliniate, dacă nu există durere, dacă nu există lacrimi care să curgă pe obrajii noștri, dacă ar fi mereu ziua și înțelegere, dacă totul ar fi colorat și ușor. Dacă totul ar fi așa, unde ar mai fi distracția? Acea distracție care te face să simți că trăiești. Noi încercăm să părem că nimic nu ne afectează, că nimic nu ne poate doborî, că suntem ceea ce ceilalți nu sunt și totul pentru a ne apăra de suferință. Poate că așa cum Adam și Eva au avut de trecut testul tentației de a gusta din primul fruct, la fel și omul are de trecut acest test, dar mărul discordiei nu este unul material, la fel cum nici sufletul nu este, nici razele reflectate în oglindă nu sunt, este unul care ține de spiritualitate, de acceptarea de sine.

 Dacă nu ar exista durere, care ar fi dovada noastră că trăim? Suferința se manifestă prin trei pași: primul este cea în care te doare, cea în care nu mai ai speranță, cea care te zdrobește, al doilea este cea care îți arată că trăiești, iar al treilea este cea care te face mai puternic. O dată descoperit ultimul stadiu, atunci apare și dorința de evadare din închisoarea gândurilor tale, descoperirea de sine și acceptarea ta în lume. Iar atunci, ne întoarcem înapoi la sălbăticia lupului în care am crezut că putem supraviețui și ajungem în labirint. Căutăm adevărul ascuns parcă într-un cufăr ferecat și ne dăm seama că acel labirint nu a fost tocmai atât de încâlcit și dificil de străbătut. 

Mereu visăm să avem totul, să fim totul, dar o data ce avem acest ”tot”, atunci nu avem nimic fiindcă totul este nimic. Cu cât avem mai mult, cu atât uităm mai ușor să ne bucurăm de lucrurile mici și aspirăm la altele tot mai mari. Un zâmbet nu te mai binedispune cum o făcea cândva, o îmbrățișare nu mai este la fel de caldă și de prietenoasă cum o simțeai mai demult, un animal nu mai este atât de jucăuș și de special cum ți se părea ieri. Cu cât avem mai mult, cu cât tindem spre perfecțiune, cu atât pierdem mai mult. Și de ce? Doar pentru că nu suntem mulțumiți de noi înșine? De ce nu suntem mulțumiți de noi? Ce ne face pe noi mai prejos decât ceilalți? Poate că ceilalți nu ne consideră cum vrem noi să ne considere sau poate că noi avem dubii despre cine suntem, poate că noi nu ne înțelegem. Dar înăuntrul fiecăruia dintre noi arde o flacără, e o rază de soare care te încălzește în nopțile reci, care strălucește în întuneric, iar acea lumină care dăinuiește în noi, care trăiește și devine cu fiecare zi mai puternică, nu o vedem, dar ceilalți o văd. Unele persoane pot veni în viața noastră și să vadă cât de speciali suntem doar fiind orbiți de acea lumină din interior, dar e greu de descris ceea ce admiră la acea persoană, când noi înșine ne urâm pe noi. ”A fi sau a nu fi” (William Shakespeare), pentru ”a fi” trebuie să crezi, să ai încredere, iar pentru ”a nu fi” trebuie doar să renunți, să uiți că și în tine zace ceea ce vezi în ceilalți, să-ți distrugi propria oglindă pentru că nu este destul de mare cum e a vecinului de pe strada ta, nu are rama la fel de colorată cum o are un prieten din altă țară de lângă Oceanul Pacific, nu are același model sculptat pe ramă cum o are vecina de la etajul doi din blocul tău, dar poate că oglinda ta e cea mai curată și de fapt asta contează. Cu cât sentimentele noastre sunt mai pure, cu atât oglinda noastră este mai strălucitoare și adevărata reflecție a ei este mai loială.

Credem că dacă am schimba ceva la noi, am putea deveni mai buni. Dar ce să schimbăm? Normal putem să ne îmbunătățim caracterul, să iubim mai mult, să prețuim mai mult fiecare clipă, dar există o diferență între a corecta și a modifica. Să zicem că am putea schimba ceva la noi, că ar exista o mașinărie care să ne ajute la înfăptuirea acestui vis, dar ce am schimba? Viața are o mulțime de drumuri, pentru fiecare decizie a noastră există o potecă pe care o vom urma. Am putea reteza ceea ce ne doare de la sursă, dar când a început asta? Atunci când ne-am născut? Atunci când s-au născut părinții noștri? Atunci când ne-am îndoit de noi? Atunci când am țipat la colegul de bancă să ne împrumute un creion, iar el n-a vrut și ne-am certat? Atunci când am vrut sa ne schimbăm inima pentru a le modifica celor din jur mintea? Atunci când am fost singuri, iar apoi nu am mai fost? Care este sursa? De unde a început această modificare în atitudinea noastră. O oglindă nu arată cine și ce a creat un caracter pentru că nu contează decât ce transmiți celor din jurul tău. Poate o poveste ar putea ajuta să te corectezi, dar niciodată să te schimbi. Bineînțeles, dacă am alege să ne împărtășim gândurile și cu o altă persoană, sigur există un drum care ne va îndruma pe pământul lui, dar există și un drum care te poate conduce pe poteca sa în cazul contrar. Există mii de drumuri pentru fiecare alegere pe care o facem. Uneori visăm să ne întoarcem în timp pentru a putea schimba ceva, pentru a putea corecta ceva stricat, dar dacă am putea face asta, care ar fi momentul pe care am vrea să îl dăm uitării?… Să spunem că știm care este, dar suntem pregătiți pentru asta?… Care va fi drumul nou creat pe care îl vom urma de acum în colo? Va fi același? Cu siguranță, nu. Pentru că noi vom fi diferiți, și drumul nostru va fi diferit. Nu vom ajunge la acea răscruce de drumuri pe care am străbătut-o altă dată, nu vom avea aceleași amintiri, nu vom prețui aceleași momente de fericire sau de tristețe. Totul va fi diferit. O altă decizie, un alt drum, un alt destin, o altă oglindă în labirint.

Deseori avem dubii și despre noi, despre cine suntem, despre cum ceea ce am făcut nu trebuia de fapt înfăptuit, despre cum o vorbă de-a noastră ar fi putut răni, dar tot deseori ne putem înșela și îndepărtându-ne de tot ce credem că am greșit, refugiindu-ne într-un loc în care credem că nu există durere, pierdem tot ce iubim, pierdem absolut tot. ”Îndoielile noastre sunt trădătoare și ne fac să pierdem binele pe care l-am putea câștiga, temându-ne să încercăm” (William Shakespeare). Dar de ce ne este teamă? De noi sau de ceilalți? Ne e teamă de cum vor interpreta ceilalți ceea ce simțim sau de cum ne vom simți noi după aceea? De ce avem dubii?

”Iată secretul meu. E foarte simplu: bine nu se vede decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” (Antoine de Saint-Exupery, ”Micul Prinț”). O oglindă este ușor de văzut, e ușor să îi reții forma, mărimea, culoarea ramei, dar cum spuneam la început, nimeni nu poate vedea acele raze ale reflexiei. Ochii sunt capabili să vadă, dar ceea ce e esențial, nu, iar un suflet este invizibil pentru ei. O inimă poate vedea prin ochi și înțelege ceea ce ei nu pot descifra.

Am putea compara omul cu o celulă. Fiecare celulă formează un țesut, țesutul vieții. O celulă este formată din membrană, citoplasmă și nucleu. Membrana are rol de protecție, iar acest organ este considerat la om a fi pielea. Citoplasma este un lichid vâscos, asemănător sângelui la om. În interiorul celulei, se află organitele celulare, formaţiuni cu diferite funcţii (sinteza proteinelor, glucidelor, lipidelor; respiraţia celulară etc), iar ele se pot asemăna cu organele vitale ale omului, plămâni, inima…. Nu în ultimul rând, nucleul este cel care controlează celula. În cazul omului, jucând rolul creierului. Și dacă ne gândim la dimensiunea celulei, observăm că ochiul uman nu o poate vedea, dar ea este esența vieții. Fără celule, nu ar exista țesuturi, iar dacă ne gândim la comparația realizată, dacă nu există om, nici viața nu este posibilă. Hrana omului sunt sentimentele, la fel cum hrana celulelor sunt glucidele si proteinele. Dar niciodată hrana nu poate fi mereu pe gustul nostru, uneori e prea amară, alteori prea dulce sau prea acră, dar uneori e perfectă. La fel e și cu sentimentele. Suntem ceea ce transmitem. O data la 7 ani putem spune ca devenim alți oameni deoarece toate țesuturile noastre se schimbă, reînnoindu-se. Doar celulele din creier nu mor niciodată. Viața noastră se poate schimba la fel de repede, prin diferite circumstanțe, prin diferite greșeli sau prin diverse aprecieri. Celulele pielii noastre se modifică la 2-3 săptămâni. Din această cauză, modul nostru de a ne apăra de factori externi și interni din punct de vedere sentimental, crește, se micșorează sau se schimbă. În comparația om – celula și viață – țesut, putem remarca continuitatea, putem observa toate amănuntele pe care ochiul nostru nu le vede, putem vedea dincolo de aparențe. Cum oamenii nu sunt capabili să vadă celulele, gândiți-vă… poate acesta este motivul pentru care nu putem vedea adevărul din persoana care se află lângă noi. 

Vă mai amintiți ce am spus la început? Că toți am traversa acest labirint al oglinzilor?…… Oglinda este sufletul. Iar în interiorul nostru, se zbat infinite emoții, exteriorizate sau nu. Noi suntem singurii care putem vedea în interiorul nostru cu o scrupuloasă acuratețe, care putem vedea reflexia oglinzii noastre. De aceea am zis că uneori putem fi în război cu noi înșine. Întrebarea cine suntem, nu are răspunsul în colegul de banca sau în prietenul din copilărie, ci în noi. Uneori, e adevărat, e ca și cum am avea un văl pe ochi, iar adevărul e invizibil, dar nu uitați „bine nu se vede decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi”. Poate uneori avem dubii despre noi înșine, alteori poate doar ne e frică sau încercăm să ne refugiem înăuntrul nostru pentru a nu învăța ce înseamnă durerea. Dar în momentul când descurajarea și neputința vă doboară, nu vă fie frică. Fi-ți voi înșivă! Cine ne poate judeca pentru cine suntem? Nimeni. Iar dacă asta ne face fericiți, atunci nimeni și nimic nu ne poate lua personalitatea.