CARMEN COSMAN PREDA: ”Lupt pentru adevăr, pentru dreptate și știu că aceasta este menirea noastră, a jurnaliștilor”

  IOAN  VASIU: – Sunteți jurnalistă în Valea Jiului. Este mai greu să faci presă în această zonă,care are particularitățile ei, decât într-o altă zonă a țării ?

CARMEN  COSMAN  PREDA: – Este la fel. Fiecare zonă are propriile particularități. Am început să fac presă, în anul 1996, la Alba Iulia. Am venit în anul 2000 în Valea Jiului. Recunosc, cu gândul ”stau un an și apoi plec la București”. Așa gândeam la acel moment. Dar, m-am îndrăgostit de această zonă, de oamenii minunați de aici pe care problemele și anatemele aruncate asupra lor de-a lungul vremii nu i-au îngenuncheat, nu le-au știrbit demnitatea, empatia și dorința de a fi văzuți exact așa cum sunt, cu bune și cu rele. Revenind la ce m-ați întrebat, pot să vă spun că dacă vrei să faci un jurnalism de calitate, un jurnalism bazat pe realități, pe fapte, documente, un jurnalism pus în slujba adevărului, este la fel peste tot. Nu este ușor, dar satisfacția interioară este cu atât mai mare cu cât reușești să treci peste toate piedicile și duci subiectul la capăt.

  I.V.: – Unde și când ați debutat ca jurnalistă ?

C.C.P.: – Am debutat în 1996, la Alba Iulia, așa cum spuneam. Îmi doream de mult să fac presă mi se părea și chiar și acum gândesc la fel în ceea ce mă privește, că este cea mai frumoasă profesie din lume. O meserie vocațională, pe care dacă nu o faci cu drag, cu întreaga inimă și cu determinare se vede, se simte, iar cititorul nu poate fi păcălit. Poate merge o dată, de două ori, dar nu la infinit. Și știți cum se spune: când te prinde ”microbul” nu mai ai scăpare. Satisfacțiile sufletești sunt atât de mari când reușești să ajuți un om, să aduci adevărul la lumină, încât a doua zi pornești la drum cu și mai mare însuflețire, cu și mai mare ambiție și uiți, lași în urmă tot ceea ce a fost dificil într-o documentare. Am avut și marele noroc de a lucra mai bine de 10 ani la prestigioasa publicație ”România Liberă”, acea publicație din anii 90 – 2000, am întâlnit jurnaliști cu adevărat foarte buni și aplecați spre documentarea riguroasă, care m-au inspirat și de la care am învățat meserie, de la care am deprins tainele jurnalismului adevărat.

  I.V.: – De ce ați ales jurnalismul și nu altă profesie ?

C.C.P.: – Revoluția din 1989 m-a prins în liceu. Aveam 16 ani. Și am văzut, am înțeles mai bine zis cât de important este dreptul la exprimare, dreptul la opinie, la cuvânt. Este unul dintre cele mai importante drepturi pe care le-am câștigat atunci, ca nație, și pe care, poate, nu reușim să-l prețuim la adevărata valoare, acum, că ne putem bucura cu adevărat de acest incredibil beneficiu al unei societăți democratice, pe care generații întregi nu l-au avut. Mama mea, care din  nefericire nu mai este printre noi, obișnuia să îmi spună că nu mișc eu munții. Eu, ca om, nu. Dar noi, ca națiune, ca popor care trăim și putem să ne exprimăm liber, neîngrădit, putem să schimbăm cu adevărat nedreptățile, neregulile. Este convingerea cu care am plecat la drum și care mă însoțește și acum, conștientă fiind totodată că arma cuvântului poate fi extrem de periculoasă, dacă este folosită în scop de manipulare, de dezinformare. Lupt pentru adevăr, pentru dreptate și știu că aceasta este menirea noastră, a jurnaliștilor de radio, TV sau presă scrisă. 

 I.V.: – De ce ați ales presa scrisă și nu radioul sau televiziunea ?

C.C.P.: – Deși puțini cred, eu în esență sunt un om timid. Am lucrat și la radio, și la televiziune, dar presa scrisă m-a atras, m-a captivat pe viață. Mă exprim mult mai bine în scris, eu, în fața unui monitor și a unei tastaturi, cu documentele lângă computer pe care încerc să le expun pentru cititorii mei.   

  I.V.: – Mai poate fi socotită presa ca fiind a patra putere în stat ?

C.C.P.:- Ne place să credem că nu s-a schimbat nimic, dar în realitate lucrurile sunt profund diferite. Poate și numărul extrem de mare de publicații care au apărut în ultima perioadă, pe o piață nereglementată, contribuie la acest aspect. Atenție, nu tot ce e scris este articol, nu tot ce apare este ziar, iar aici oamenii trebuie învățați să facă diferența, să discearnă. Așa cum spuneam anterior, cuvântul poate fi armă, informația poate fi și toxică și, așa cum ne-am învățat în anii 90 cu o presă liberă, o presă neîngrădită de cenzură, trebuie să învățăm să discernem între știri și cuvinte scăpate de sub control, între informație reală și fakenews, între articole documentate și cele speculative. Dacă privim în sondaje, încrederea oamenilor în mass media a scăzut și este normal să fie așa, raportându-ne și la ceea ce am spus anterior. Dar, stă în puterea noastră de a schimba aceste lucruri. De a redeveni presa puternică, respectată și, mai ales, credibilă din anii trecuți. Să ne desprindem de acea ”presă de Facebook” și să ne readucem aminte că presa se face pe teren, acolo unde lucrurile cu adevărat se întâmplă.

 I.V.: – După părerea dumneavoastră ar putea duce presa online la dispariția presei tipărite ?

C.C.P.: – Până la urmă vorbim despre evoluție. Secolul în care trăim este cu adevărat cel al vitezei, în care tot mai puțini oameni mai au răgazul necesar de a se așeza la masă sau într-un fotoliu comod să citească un ziar. Până al urmă tendința mondială este spre online și tot mai puțin spre presa aceasta tradițională, tipărită. Citim pe ecranul telefonului în metrou, în autobuz, în mașină în timp ce așteptăm la semafor, chiar pe stradă. Și atunci este firesc ca online-ul să câștige teren. Dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să facem rabat la calitatea și acuratețea informațiilor transmise. O presă online nu trebuie să fie de o calitate mai mică decât presa tipărită.

I.V.: – Vă mai rămâne timp suficient pentru familie ?

C.C.P.: – M-am căsătorit relativ târziu și am devenit mamă și mai târziu, crezând că nu pot să îmbin cariera în presă pe care mi-o doream și viața de familie. Între timp am învățat că se poate, chiar dacă acest lucru a însemnat uneori (mai ales când fetița mea era micuță) să apelez la ajutorul bunicilor sau la serviciile unei bone. Astăzi mă bucur cu adevărat că am reușit să găsesc calea de mijloc. Nu știu dacă putem vorbi despre ”timp suficient”, pentru că, din punctul meu de vedere, suficient nu este niciodată. Mă gândesc de multe ori că aș mai avea nevoie de câteva ore pe zi ca să le fac pe toate, mai ales că sunt și o perfecționistă din toate punctele de vedere, dar uitându-mă la ce am reușit să ”construiesc”,atât pe plan profesional, cât și pe plan familial, știu că se poate să le faci pe amândouă. Și da, am timp și de profesie, și de familie, dar recunosc cu onestitate că a trebuit să devin mult mai organizată, să planific altfel lucrurile decât în vremurile în care în viața mea era doar presa.     

                                  Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR