Timp de vreo 20 de ani, de pe la jumătatea anilor ’70, Programul 3 (viitorul Radio România Tineret) al Radioteleviziunii Române (pe atunci) difuza o rubrică săptămânală de probleme de perspicacitate, logică, rebus, scrabble și șah, care la început s-a numit Exerciții pentru acasă, iar, ulterior, Logicon, realizată și prezentată de Dan Ursuleanu. Atât am fost de împătimit, încât, în 15 ani, am reuşit performanţa de a nu fi pierdut nici măcar o ediţie; dar ce sacrificii (pe care nici nu le-am resimţit, în comparaţie cu bucuria şi satisfacţiile pe care mi le-a oferit) am făcut în toţi acești ani pentru fidelitatea asta… Am trecut peste orice: cursuri, seminarii, laboratoare (care nu puteau fi recuperate) şi chiar peste un examen care avea programată proba scrisă tocmai la acea oră. Am fugit de la serviciu, de câteva ori nici nu am mai ajuns, căci ştiam că nu aş fi putut asculta radioul la birou – erau vremuri grele şi absurde… Mi-am făcut duşmani, mi-am pus şefii (şi chiar părinţii) în cap, dar mi-am şi apropiat mulți oameni, unii dintre ei devenindu-mi prieteni.

Din nesfârşitul şir de sacrificii şi întâmplări insolite legate de această rubrică, voi povesti una singură.

Eram la serviciu, într-o marţi, pe la ora 10,30. Ca de obicei, am verificat cu o oră înainte dacă se recepţionează postul; am sărit ca ars! Nu se auzea nimic! Dau imediat telefoane prin ţară şi aflu că peste tot era în regulă; numai în Iaşi, nimic! Ce mă faaac??? Zbuciumat, cum eram, în câteva clipe iau în calcul prima idee care îmi vine în minte: o sun pe o prietenă din alt oraș şi-i spun să pregătească radioul pentru că o voi căuta de la un telefon public; am ales soluţia asta întrucât la birou n-aş fi putut ţine telefonul blocat nici cinci minute. Ea mi-a spus să nu mă dau de ceasul morţii pentru că-mi va reda, integral, conţinutul rubricii; nici n-am vrut să aud! Atunci, mi-a promis că-mi va expedia în aceeaşi zi înregistrarea ei pe casetă; nici gând! O voiam, cu orice preţ, în direct! Ceea ce a urmat… e din filme! O șterg englezește de la serviciu și, într-un suflet, ajung la telefoane. Mai erau vreo 15 minute. Cozi peste tot. Mă aşez la cea mai mică… Aştept… Minutele zburau… Cucoana care vorbea nu mai termina… Îi fac semne disperate… În fine, iese. Mai intră una… O previn, rugător, şi pe ea… În sfârșit, pleacă şi asta. Şi, când să pătrundă în cabină ultimul pe care-l mai aveam în față, îl opresc şi-l implor cu mâinile împreunate la piept să mă lase înaintea lui. Era ora 11,29, iar rubrica urma să înceapă peste un minut. Omul se uită nedumerit la disperarea reală din ochii mei şi… mă lasă! Formez la repezeală numărul prietenei, care răspunde, din fericire, instantaneu, îmi pune receptorul lângă aparatul de radio şi, cu al meu ţinut anevoie între ureche şi umăr, aud dintr-o dată genericul rubricii şi încep să scriu febril pe hârtia proptită pe telefon. Şi ascult… Şi scriu… Şi ascult… Şi scriu… Afară, coada se mărise, iar oamenii dădeau primele semne că-şi pierd răbdarea. A, să nu uit un detaliu important! Blocasem aparatul cu o sfoară de care atârnasem o monedă găurită… Eram numai bun şi de dus la miliţie! În fine… Nu trecuseră „decât” zece minute (din… 30!), când individul deschide uşa cabinei… „Da’ bine, dom’le, eu te las în faţă, iar dumneata îţi baţi joc de bunătatea mea??!!” Am îngheţat. Nici nu-i puteam răspunde (căci nu l-aş mai fi auzit pe Dan), dar nici nu puteam să-l ignor. În plus, se vedea cum ţineam aţa cu mâna stângă în dreapta aparatului, unde se afla fanta pentru monede (ce poziţie contorsionată!), întrucât cu dreapta scriam şi-mi sprijineam, totodată, hârtia pe colţul acela îngust de metal. Am simţit că totul s-a sfârşit. Şi asta era încă nimic pe lângă hărmălaia şi protestele care au urmat… Cu toată disperarea de care eram în stare, le-am urlat – lui şi întregii cozi: „E O CHESTIUNE DE VIAŢĂ ŞI DE MOARTE!” Ăla a înlemnit. A închis uşa (eu nici nu aveam cum) şi, probabil, toți şi-au zis între ei că urmăresc în direct cum îşi dă careva duhul… Vreo cinci minute, au tăcut; apoi, au început iar (alţii noi, căci „ai mei” plecaseră). Iar deschid uşa… Iar le strig mesajul disperat… Iar se sperie şi se lasă păgubaşi. Până când… unul observă trucul cu aţa. Mai erau doar cinci minute. Deschide uşa… Urlă… Dă să-mi prindă braţul vinovat… Chiar îl apucă… Şi, când tot universul urma să se prăbuşească peste mine, numai ce-l aud pe Dan: „Dragi prieteni, astăzi terminăm un pic mai devreme; la revedere, pe marţea viitoare!” …Şi încep, izbăvitoare, primele acorduri muzicale! Instantaneu, ăla îmi smulge braţul, care rămâne suspendat în aer… cu obiectul delict! „Miliţia! Chemați repede miliţia! L-am prins pe infractor!” La eliberarea pe care am resimţit-o din plin după acea cumplită tensiune şi cu hârtia triumfătoare umplută pe ambele feţe, nici nu l-am luat în seamă. „Pot să mă condamne şi pe viaţă!” – aşa am gândit în clipele acelea. În câteva minute, soarta crudă avea să mi se arate în toată grozăvia ei: tipul era angajat al poştei și fusese sesizat de unul dintre „binevoitorii” şi „condamnaţii” de la rând. Ce a urmat chiar nu mai contează: miliţia… amenda… masa… dansul… şi felicitările! Așa s-a întâmplat atunci, de la cap la coadă. Şi asta e chiar nimic pe lângă ceea de ce eram capabil; aş fi fost în stare de orice pentru Logicon, nebunia care m-a făcut să nu mai fiu eu.

Florin Bălănescu