Ioan Anton s-a născut la 2 martie 1932, în satul Gorghești, comuna Stănișești, plasa Siret, județul Bacău, în care a trăit mereu. A fost căsătorit și are o fiică și doi fii. Provenit dintr-o familie săracă, a fost crescut de o alta, a unor țărani mai înstăriți. A absolvit șapte clase primare la școala locală și a lucrat ca factor poștal în satul natal din anul 1955 până la pensionare, în anul 1990. Despre viața lui și despre propria viziune asupra mersului țării, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 3 septembrie 2010, la domiciliul său din localitate.

– Cum vă numiți?
– Anton V. Ioan.

– Cum erau vremurile în copilărie?
– Foarte grele au fost…

– Unii spun că era mai bine înainte…
– Nu-i adevărat. Când eram copil, am umblat cu picioarele goale; până la șapte ani, n-am încălțat nimic – nici vreo pereche de ciorapi, nici altceva. Izmenele și pantalonii erau din cânepă, iar hainele le purtam câte trei-patru ani, că nu era ca acu. Mai încoace, prin ’47-’50, a fost și mai greu; n-aveam nimic, nici cu ce face treabă. Toată puterea economică erau sapa și plugul tras de boi; nu apăruseră nici tractoare, nici mașini pe atunci. Plus cotele; semănam grâu și porumb, iar, când nu ne ajungea să dăm la stat, trebuia să cumpărăm pentru completare. Mai eram obligați să dăm și carne, și lapte; dacă n-aveam vacă, iarăși cumpăram pentru cote. Până prin ’56, când au fost desființate sovromurile și viața s-a mai ușurat, cât de cât; da’, înainte, a fost greu tare. Pe urmă, a venit colectivizarea; pentru unii, a fost mai bine, da’, pentru alții, tot rău…

– Aveți vreo amintire frumoasă, în ciuda atâtor greutăți?
– Nu prea am; [doar] atât, la joacă, împreună cu ceilalți copii, sau, mai târziu, când mergeam la vreun bal – altceva, nu. Părinții n-au avut ce să-mi dea; mai bine a fost când m-au luat cei care m-au crescut; la ei, am stat ca slugă, dar mai protejat decât copiii lor, care au plecat la școli. Eu am rămas la plug, la cai, la vite și la oi, unde am muncit întruna, însă niciodată n-au făcut diferențe între mine și ei – la un loc am mâncat, am dormit și am făcut de toate. El a fost un om foarte judecat, cum, prin văile astea, nu prea erau… Am stat la ei vreo zece ani, până m-am însurat, da’ nimica nu mi-au zis vreodată, ferească Dumnezeu! Aveau bază în mine, că eram harnic, ascultător și fără năravuri. Apoi, am intrat în serviciu, care a fost foarte bun; am stat de vorbă cu oamenii, am avut oleacă de cinste și de onoare față de ei și m-am purtat cumsecade, că, altfel, nu poți trăi.

– Vă place viața pe care o duceți și acum, la bătrânețe?
– Îmi place, că-s harnic și muncitor; am două vaci, doi porci, 58 de curci, vreo 50 de pui de găină de la Avicola și 42 de casă; am cu ce trăi, slavă Domnului! Dar muncesc toată ziua.

– La oraș, la copii, vă vedeți trăind?
– N-aș fi în stare. Mie nu-mi trebuie confort, eu am nevoie de mișcare; dacă stau numai oleacă, ruginesc și, fără doi-trei kilometri pe zi, nu mai sunt om. Însă mai obosesc uneori; când muncesc prea mult, și femeia mai face scandal câteodată. Da’ mă țin de treabă, că n-am încotro.

– Pe ce drum credeți că se află țara asta?
– Prost tare; cred că-n râpă se duce. Conducătorii nu-s buni de nimica la timpul ista; dacă ar crește alți politicieni, poate s-ar schimba ceva, da’, cu ăștia, nu-i nicio nădejde.

– Despre generația care vine din urmă, ce părere aveți?
– Nu-s toți la un fel, că sunt și tineri foarte răi, iar alții – tare năcăjiți. Mulți sunt căsătoriți, cu doi-trei copii, la care le dă statul oleacă de ajutor, nimic de zis, da’ s-au învățat puturoși tare; cum iau ajutorul, la crâșmă-l duc, în loc să se scoale devreme și să se apuce de treabă. Eu am aici, în sat, mulți din ăștia… Când mă duc dimineața pe la câte unul și-l găsesc dormind, mă ia tare: „Mă, da’ tu n-ai somn?” „Nu, că am treabă!” – îi zic. Iar el îmi spune: „N-ai decât, eu nu mă scol acu!” Și se culcă la loc. Sunt năcăjiți, într-adevăr, da’ din cauza puturoșeniei, că nu vor să muncească.

– Dacă ați fi în fruntea țării, care ar fi cea dintâi hotărâre pe care ați lua-o?
– Prima dată, m-aș pune în locul lui Vlad Țepeș oleacă – pentru câțiva, nu mulți tare, că fac atâtea prostii; aș termina unu’-doi și, pe urmă, se liniștesc toți. Așa, le dă doi-trei ani de pușcărie, stau cât stau și pe urmă ies afară; asta nu-i lege.

– De ce au nevoie oamenii cel mai mult? Ce sfat le-ați da?
– De oleacă de legi mai stricte și toată lumea să muncească, pentru că de la muncă ies toate; dacă stai cu mâinile în buzunare, îți dau azi, mâine, da’ poimâine nu-ți mai dau și [atunci] n-ai ce mai face.

Florin Bălănescu