Plaiurile botoșănene au amprenta unei istorii vechi, de mii de ani, de la primele civilizații (Cultura Cucuteni) la marii clasici (Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ștefan Luchian…)

Față de creatorii de literatură – prozatori, poeți –  se impune a avea grijă, precum faţă de eroii neamului, pentru că neo-ideologii induc noi concepte despre viață și om cu scopul de a altera tradiția și memoria identității naționale.
Acum, când (…) ne mor poeţii din morminte/ când osemintele li-s dezgolite de ramolismente critici/ în răstimp/ şi-n contratimp/ frunza stejarului din sicrie fluieră a doină/ (…) și /prigoniţi din oseminte/ la răspântie poeţii/ plâng în morminte/ şi din urcuşul care vine/ încă se mai cântă refrene/ o altă doină e-n suspine/ (…). (J. T.).
Mai mult ca niciodată, e nevoie de mai multă grijă pentru  îmbogăţirea şi revigorarea memoriei sociale, pregătită pentru a o deschide, ori de câte ori e nevoie să ne informăm, să ne documentăm, să respectăm şi să invocăm aportul scriitorilor botoşăneni la făurirea unui climat social mai propice, mai confortabil vieţii noastre. Şi cine are grijă de scriitorii şi poeţii botoşăneni?

Născut şi format în vatra culturală a românilor, Botoşani, Iașul și Bucureștiul fiindu-i locurile unde şi-a desăvârşit formaţia intelectuală, Mihai MAXIM şi-a închinat viaţa unor idealuri, sfinte pentru Domnia sa, ca scriitor, traducător literar și publicist. O operă vastă concretizată în: Satul de sub ape (eseuri autobiografice/ pref. de acad. V. Crăciun; București: Paideia, 2007), Scutul de speranță (roman/ pref. de acad. V. Crăciun; București: Semne, 2015), Fereastră spre altădată (roman/ cuvânt înainte de acad. V. Crăciun; București: Semne, 2017), Egoismul unui vis (roman/ pref. de prof. C. Călin; București: Semne, 2019), Tablouri în miniatură (regăsiri publicistice și documente din arhivă/ pref. Ov.M. Curea; București: Semne, 2020), Jocul cu focul (roman/ pref. N.D. Fruntelată; București: Semne, 2021).Traduceri literare: Gh. Hlebnikov – Viața intimă a lui Hitler (București: Crater, 1997), A. Voronin – Atentat la Președinte (București: Punct, 1998), E. Zamiatin – Noi (București: Paideia, 1999), T. Enko – Viața intimă a lui Dostoievski (București: Paideia, 2003), L. Handlin – Confesiunile Verei Davâdova, iubita lui Stalin (București: Paideia, 2003), V. Malteva – KGB în smoking (București: Historia, 2006), A. Marcenko – Mareșalul Malinovski, ostașul patriei (București: Paideia, 2009), O. Grinevski – O mie și una de zile din viața lui Hrușciov (București: Paideia, 2012).
Prin opera Domniei sale, Mihai MAXIM ne sugerează că Memoria presează şi ne atenţionează că trebuie să fie respectată şi acest lucru nu se poate face decât într-o formă atent organizată, care să nu poată fi pusă la îndoială. Zic memorie şi nu moştenire! Şi zic ,,memoria”, nu ca un proces psihic, ci ca o zestre, un sistem bine așezat, coerent şi consecvent actualizat şi adaptat nevoii de a fi valorificat aşa cum aici, în cazul acestor laborioase lucrări, scrisul ia forma precisă [a memoriei] de păstrare, precum la nivelul conştiinţei individuale vorbim de cristalizarea memoriei. ,,Scrisul înseamnă memorie. Naţiile fără memorie sunt damnate să iasă din istorie” (Vasile Andru: Mistici din Carpaţi).

Cu aceste gânduri, ne-am sfătuit și am organizat o întâlnire de suflet cu scriitorul Mihai Maxim sub genericul unui nou proiect al Editurii Agata și publicației de cultură ,,Luceafărul” (www.luceafarul.net) și anume Îmbrățișarea identității natale. Scriitori botoșăneni la Vatra Botoșanilor.
Întâlnirea cu scriitorul Mihai MAXIM a avut loc sâmbătă, 13 Mai 2023, în Sala ,,Expoziție Muzeale Scriitori Botoșăneni” din Centrul Istoric al Botoșanilor. Cu acest prilej Domnului Mihai MAXIM i s-a oferit Titlul ONOAREA SENECTUȚII BOTOȘĂNENE acordat de către Editura Agata și Revista Luceafărul.
Precum opera, și alocuțiunea rostită de Domnia sa, la acest eveniment, ne îndemnă să ne respectăm fii Botoșanilor și să avem grijă de valorile tradiționale ale neamului românesc.

Adresarea către auditoriu
MIHAI MAXIM

Domnule director,
Stimaţi confraţi,
Dragi prieteni,

Sunt bucuros  că editura Agata, prin  directorul său, scriitorul şi publicistul  Ion Istrate, mi-a făcut onoarea de a organiza aceasta întâlnire. Aşteptam demult ocazia de a cunoaşţe lumea literară  şi a mă face cunoscut în mediul cultural din oraşul adolescenţei mele. Şi de a  număra, în toamna vieţii  bobocii graşi şi slabi, de a da socoteală în faţa conştiinţei mele, pentru realizările şi eşecurile din viaţă. Şi de a cuantifica împreună ceea ce rămâne după noi – urmaşii noştri, faptele bune sau rele, şi un nume nu numai pe cruce, ci, în unele cazuri,  şi pe o carte.   Aşteptam cu o oarecare emoţie, pentru că nul n’est profet dans son pays.

Am părăsit meleagurile botoşănene în urmă cu şaizeci şi cinci de ani, dar rădăcinile fiinţei mele au rămas pentru totdeauna ancorate în glia generoasă a acestor locuri. Nu am uitat niciodată de unde am plecat şi voi fi mereu recunoscător părinţilor, care m-au crescut cu sacrificii, şi  educatorilor care mi-au împărtăşit din ştiinţa lor pentru a deveni ceea ce sunt. Iar ca intelectual, nu am uitat datoria morală faţă de înaintaşii noştri, care au ridicat  faima acestui colţ de ţară pe cele mai înalte culmi

În drum spre Botoşani, imaginile pomilor care se derulează din goana maşinii  pe marginea drumului alternează cu clipuri ale oraşului din adolescenţă.  Ce impunătoare mi se părea clădirea Bibliotecii orăşeneşti, unde în clasa a IX-a am primit premiul  întâi  la concursul de recenzii de film – un abonament săptămânal la cinematograful Luceafărul şi cartea „Fraţii Jderi” de Mihail Sadoveanu. Nu numai că am devenit  vedeta internatului, dar puteam să ies o dată pe săptămână în oraş. Trec cu pietate prin faţa liceului Laurian, retrăiesc primii fiori ai dragostei şi îmi amintesc cu nostalgie numele profesorilor şi ale colegilor de clasă şi de internat. Le sunt recunoscător profesorilor Victor şi Luiza Andrieş care, nu numai de la catedră, ci şi indirect mi-au influenţat alegerea profesiei. Când eram in ultima clasă de liceu a venit  de la Iaşi fiul lor, Andi Andrieş. Am citit la cercul literar câteva poezii şi tânărul  universitar mi-a sugerat să urmez filologia. Viaţa şi prezenţa mea în faţa Domniilor voastre au confirmat alegerea. Ascensiunea mea pe scară profesională şi socială a necesitat însă foarte multă muncă, multe privaţiuni  şi sacrificii, situaţie valabilă de altfel pentru toţi cei de faţă. Numai  pregătirii profesionale în cadru instituţional i-am dedicat treizeci de ani din viaţă – zece ani liceul, zece ani cursurile de zi la cele două facultăţi,  zece ani stagiul şi pregătirea tezei de doctorat. Dar a meritat. Am predat limbile rusă şi franceză în Bucureşti la forme de învăţământ de la pre-la postuniversitar, am făcut traduceri de documente oficiale până la nivel de convenţii interguvernamentale şi translaţii pentru delegaţii oficiale la cel mai înalt nivel, ceea ce mi-a oferit ocazia să vizitez multe ţări. Dar cel mai important lucru pentru viitoarea carieră de traducător literar şi scriitor, trăind în spaţiul de limbă, mi-am perfecţionat cunoaşterea limbii, am cunoscut realitatea şi literatura rusă. Restul veţi afla din Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor botoşăneni.

Cred că se cuvine să mă refer în câteva cuvinte la debutul meu în literatură şi apoi în publicistică. Cea mai mare parte a perioadei  moscovite am fost fără familie, soţia şi fiica venind la mine doar în vacanţe. Ne-am împăcat cu situaţia  până ce soţia m-a întrebat direct: Ziua ştiu ce faci – vizite, întâlniri, delegaţii, deplasări în teritoriu, dar seara? Era prea orgolioasă ca să spună mai mult. Şi ca să o liniştesc, am început să traduc. Am ales cărţi care ar fi interesat pe cititorul român la începutul mileniului trei şi aşa am alcătuit ciclul „Vieţi intime”: „Viaţa intimă a lui Hitler”, de Gh. Hlebnikov, care a avut  acces la arhivele Reichului şi  „Confesiunile iubitei lui Stalin”, artista lirică Vera Davâdova, de L. Handlin, cărţi care au devoalat multe secrete din viaţa monştrilor cu chip de om. Şi în compensaţie, a unui monstru sacru „Viaţa intimă a lui Dostoievski, de T. Enko, care îl ajută pe cititor să înţeleagă personajele romanelor dostoievskiene. Tradusă în limba română, cartea   i-a fost o  modestă sursă de informare pentru distinsul scriitor-cercetător asiduu  Ion Fercu la întocmirea imensului său studiu „Prin subteranele dostoievskiene”, pentru care a primit Premiul Academiei Române, secţiunea Filozofie pe anul 2020.  Am continuat activitatea de traducere cu  alte cinci volume, publicate la fiecare doi ani. Toate au fost editate şi reeditate la editura universitară PAIDEIA. Cu timpul însă am început să mă simt încorsetat de textul original şi  am trecut la eseuri, proză scurtă şi  încet-încet am ajuns  romancier. Primul volum, Satul de sub ape, apărut în 2006 este o monografie a locurilor natale. La lansarea lui în Sala cu oglinzi a Uniunii Scriitorilor, am avut ca invitaţi de onoare pe academicienii Mihai Cimpoi şi  Victor Crăciun, generalul(r) dr. Mircea Chelaru şi scriitorul Mihai Prepeliţă, iar prietena noastră de familie, cunoscuta solistă  de operă, prof. univ. Georgeta Pinghiriac, decanul Facultăţii de Muzică la Univ.Spiru Haret, a susţinut  împreună cu studentul Adrian Mărginean, actualmente director muzical la Teatrul Naţional de Operă şi Operetă din Galaţi, un microrecital de canţonete. Ce păcat că Uniunea Scriitorilor a pierdut în urma retrocedărilor acest sediu unde au strălucit cândva stele ale literaturii române.

Al doilea volum, Scutul de speranţă, apărut după o gestaţie de nouă ani,  este un roman autobiografic. Filiala Traduceri literare a Uniunii Scriitorilor a lansat volumul,  inaugurând astfel ciclul de prezentări de cărţi de autor ale membrilor săi, intitulat  Traducători literari – scriitori. Normal, doar scriitorii fac literatura naţională,iar traducătorii literari, literatura universală.          

M-am bucurat ca un copil atunci când următorul meu roman, Fereastra spre altădată,  inspirat din viaţa studenţească, a fost apreciat de Uniunea Scriitorilor cu  premiul Cartea anului  2017  la literatură pentru tineret. Mi-am reluat apoi ritmul de un volum la doi ani şi aşa au apărut Egoismul unui vis, lansat la Bucureşti, Iaşi şi Câmpulung – Muscel, oraşele unde se petrece acţiunea şi, în sfârşit, cele doua cărţi pe care vi le prezint Domniilor voastre. Ca o paranteză, la Bucureşti a fost invitată de onoare şi scriitoarea-traducătoare  Paula Romanescu, distinsă colaboratoare la Luceafărul de seară. Nu avem decât să regretăm faptul că nu vă pot invita la lansarea romanului Jocul cu focul în oraşele Berlin şi Moscova, locuri prin care peregrinează Genu Stăncescu,  personajul principal al romanului.
Frecventând  bibliotecile din Moscova am descoperit un lucru inedit pentru specialiştii în Dostoievski din România. În perioada de maturitate genialul scriitor rus a fost logodit cu o stră-strănepoată  a lui Matei Corvin, ai cărui descendenţi au emigrat în Letonia şi apoi în zona Petersburgului. (1) Am aprofundat noutatea şi rezultatul cercetărilor s-a concretizat într-un articol de unsprezece  pagini (!) apărut în numărul din iulie  2004 al revistei HISTORIA. Aşa mi-am câştigat un loc pe merit  în revista maestrului Ion Cristoiu, care mi-a publicat memorialistică – serialele Românii în Rusia, Demitizarea lui Lenin,  articole despre descendenţii vechii familii boiereşti Stroici, care au jucat un rol important în istoria Moldovei,  şi ai familiei Mihăiescu, la ale căror arhive am avut acces.

Dar noutatea despre  Dostoievski mi-a deschis calea spre alte descoperiri interesante pentru istoriografia română.  Studiind arhivele, am aflat că Manole Stroici, descendent de ultimă generaţie, în perioada interbelică s-a remarcat în viaţa mondenă a capitalei ca interpret al şlagărelor la modă.  El a lansat cântecul argentinian Zaraza în saloanele bucureştene. Lui îi aparţine prima înregistrare(în 1930, la Casa de discuri Homorcord din Berlin), pe versuri de Nicolae Kiriţescu a romanţei şi abia peste un an va fi preluat de  Cristian Vasile, care îl va înregistra la casa de discuri Odeon, tot din Berlin, pe versurile lui Ion Pribeagu. Fire aventuroasă, Manole va renunţa la muzică în favoarea sportului, ajungând campion naţional şi european la tir aux pigeons (Talere). Astfel a atras atenţia lui Antonescu care l-a numit ministrul  sporturilor în guvernul său. Din articolul despre Manole Stroici publicat în HISTORIA se vor inspira autorii Enciclopediei Sportului Românesc în redactarea capitolului Miniştri ai sportului, respectiv textul despre Manole Stroici, articolul fiind menţionat în bibliografia generală. (2). Faptul că Manole Stroici era apreciat şi apropiat de General se confirmă şi prin încrederea pe care  acesta i-o va acorda, trimiţându-l la fosta reşedinţă a Elenei Lupescu, a doua zi după ce pseudo – consorţii regali au părăsit definitiv România. Trimisul trebuia să afle de la servitori  lucruri care ar fi putut să o compromită pe locatară. Datele scandaloase culese la faţa locului sunt consemnate de autor pe foile cu antetul reşedinţei  şi îndreptăţesc aşteptările. Menţionăm ca interesantă prin picanteria ei doar Lista amanţilor Duduii, nume sub care va apărea în Historia un articol, care altădată ar fi fost  de scandal. Însemnările mai cuprindeau: lista  vizitatorilor, apropiaţii regelui şi bogătaşii(în special evrei), care pierdeau în mod deliberat la  poker în favoarea suveranului, bunurile imense-bani, tablouri şi bijuterii ale pseudo-consoartei regale. Avem în original şi acest document.(3).
Un alt vlăstar al familiei Stroici, fiica mijlocie Marta, sora lui Manole, va divorţa de Dimitrie Gusti şi se va recăsători cu avocatul  Romeo Drăghici, născut în Dorohoi, un împătimit al muzicii ceea ce îl va apropia de George Enescu. Va deveni avocatul celebrului muzician şi prieten devotat până la moarte. La Iaşi şi apoi la Bucureşti, unde îl va urma pe maestru, îl va cunoaşte pe celebrul epigramist Păstorel Teodoreanu. În aceleaşi arhive am găsit o fotografie a celor doi,(4) care are pe verso o epigramă scrisă ad-hoc. Preţiosul document mi-a ocazionat articolul „Pornind de la o fotografie”, publicat în nr.1/2022 în revista NEUMA: Visam că ridicam paharul/Cu vin antic, de bună viţă/Ca să-l ciocnesc la centenarul/Prietenului meu Romiţă.
Pe conu’ Puiu(Barbu) ultimul descendent direct al familiei Stroici, devenit şi el figură legendară, l-am cunoscut personal în satul Sadoveni(fost Stroici) în anul 1995, când  simţind că i se apropie sfârşitul, s-a întors şi el la locul de baştină pentru  a-l găsi judecata de apoi în cavoul familiei.  În timpul legionarilor, datorită poziţiei sociale, a fost numit prefect de Dorohoi,unul din judeţele româneşti cele mai populate de evrei. I-a apărat pe năpăstuiţi(evrei. ţigani şi lipoveni) de excesele „camarazilor”, interzicând în acest scop portul armelor de către poliţia legionară. După război  Comunitatea evreilor recunoscătoare i-a dat lui conu’ Puiu un (4)certificat de bună purtare atunci când acesta a avut nevoie. Citez din Certificat: domnul  Barbu Stroici, fost prefect al Dorohoiului sub guvernarea legionară, a avut faţă de întreaga populaţie evreiască din oraşul şi judeţul Dorohoi o purtare umanitară şi a apărat-o ori de câte ori era ameninţată. Când am fost la Sadoveni l-am invitat la masă pe Conu’ Puiu la masă şi am consemnat întâlnirea  memorabilă    într-u alt articol din Historia. Prin aşezarea în fruntea mesei a ţăranului şi boierului am făcut peste timp un act de dreptate istorică.

Într-unul din  cele şaptezeci de caiete cu însemnări ale medicului legist  Dumitru Mihăiescu, care a înfiinţat în 1955 Serviciul Medico – Legal al Capitalei, am descoperit consemnarea constatării decesului lui Nicolae Iorga, asasinat de legionari la Strejnicu(6). Dumitru Mihăiescu era atunci medic legist la Ploieşti. Din rândurile unui act oficial răzbat durerea pentru pierderea unui geniu şi indignarea faţă de actul criminal. Documentul inedit  a stat la baza articolului pe care l-am publicat în HISTORIA (nr 55/2006). Se cuvine să menţionăm că şi medicul legist este dorohoian. Iar, pentru satisfacţia noastră, a celor prezenţi, şi  conacul familiei Stroici s-a aflat  în judeţul Botoşani, la vărsarea Volovăţului în Prut. Vorbesc cu tristeţe despre conac la timpul trecut, pentru că a supravieţuit războiului şi  colectivizării, dar a fost distrus de ciocoii noi după 1990.
Bineînţeles că jurnalistul din mine a prelucrat în mod  diferit toate aceste fapte inedite, ele devenind conţinutul articolelor publicate în numeroase reviste de profil.
În  perioada când publicam  la Historia  am început să colaborez şi la  revista Hyperion din Botoşani. Debutul  a fost ocazionat de un moment trist pentru arta  românească – decesul pictorului Vasile Chinschi, preşedintele Secţiei de creaţie a Uniunii artiştilor plastici. Foşti colegi de gimnaziu la Ripiceni, ne-am reîntâlnit peste ani la Bucureşti. Tabloul Acasă, pe care  mi l-a oferit cu ocazia zilei mele de naştere, îmi împodobeşte şi astăzi livingul şi înnobilează  coperta volumului Satul de sub ape.