Dan  PRODAN

O altă temă istoriografică incitantă, provocatoare, abordată de istoricul Ioan Burlacu a fost Viața aventuroasă a beizadelelor, Editura Prospexi, Dorohoi, 2023, 155 p.  

Expresia beizadea provine din limba turco – osmană medievală (beğ, bey = căpetenie, comandant, șef, nobil, senior, prinț; titlu acordat unor guvernatori de provincii otomane și domnilor români aflați în relații complexe de protecție tributară cu Imperiul Otoman; zāde = fiul lui…) și se traduce: fiul beiului, prinț, fiu de guvernator, de demnitar. Prin extensie terminologică, în timpul dominației otomane complexe asupra Țării Românești și a Țării Moldovei (protecție tributară, secolele XV – XIX), beizadea a însemnat fiu de domn român, ”cocon domnesc”. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până astăzi a fost acordat, peiorativ, ironic, fiilor persoanelor bogate din lumea mondenă, deveniți ”celebri” prin activitățile ne-lucrative: viață de noapte, cancanuri, scandaluri, excentricități, vedetism de carton, mondenități, parazitism social – cultural, alcoolism, droguri, etno-botanice, viață dezordonată / ratată de familie, anti-model etc. 

Cronologic, beizadelele portretizate de Ioan Burlacu au aparținut familiilor domnitoare / unele boierești românești, ”pământene”, din secolele XV – XIX, și celor fanariote, din secolele XVIII – XIX. ”Multe beizadele, a precizat autorul, nu și-au găsit locul între coperțile acestei lucrări pentru simplul motiv că au dus o existență anostă. M-am preocupat de acelea care s-au remarcat cu ceva în această lume, chiar și prin fapte mai puțin bune. Ca o excepție, m-am referit și la câteva beizadele care s-au ”distins” doar prin aceea că s-au născut din părinți celebri. Am acordat o atenție sporită aspectelor anecdotice ale existenței acestora, sper deliciul, sper, al cititorilor. Tema lucrării fiind beizadelele, prioritare au fost întâmplările din copilărie și adolescență, domnia unora dintre ele fiind descrisă doar tangențial” (p. 10).

Dintre Beizadelele pământene (pp. 11 – 78), autorul a creionat pe Vlad Țepeș (pp. 11 – 21), Radu cel Frumos (pp. 22 – 23), Ilie Rareș (pp. 25 – 30), Ștefan Rareș (pp. 31 – 36), Bogdan Lăpușneanu (pp. 36 – 40), Iliaș Alexandru (pp. 40 – 42), Iliaș Radu (pp. 42 – 43), Antioh Cantemir (pp. 43 – 46), Dimitrie Cantemir (pp. 46 – 54), Dimitrie Sturdza (pp. 54 – 56), Grigore Sturdza (”Beizadea Vițel” – pp. 56 – 66), Constantin Ghica (pp. 67 – 68), Ion (Iancu) Ghica (pp. 68 – 72), Alexandru (Alecu) Ghica (pp. 72 – 75), Dimitrie Alexandru Ghica (”Beizadea Mitică” – pp. 75 – 77). 

Beizadelele fanariote (pp. 79 – 95) prezentate au fost: Alexandru (Alecu), Ioan și Iordache Ruset (pp. 79 – 81), Alexandru Moruzi (pp. 81 – 83), Constantin și Dimitrie Ypsilanti (pp. 83 – 88), Grigore Suțu (pp. 88 – 89), Nicolae Suțu (pp. 89 – 92), Constantin Caragea (pp. 92 – 95). 

Alte beizadele (pp. 97 – 112), atipice, au fost Ioan Lupu (pp. 97 – 100), Ștefăniță Lupu (pp. 100 – 107), Nicolae Vogoride (pp. 107 – 112). Pentru fiecare beizadea inclus în galeria fiilor de voievozi sau mari boieri, autorul a prezentat datele generale ale vieții și faptelor, bune și / sau rele, ale personajului, realizând și o încadrare tipologică a omului și acțiunilor sale. 

Concluziile (pp. 113 – 115) au rezultat firesc, la sfârșitul analizelor și ale încadrărilor tipologice caracteriologice și comportamentale. În prima categorie au fost încadrate beizadelele care au moștenit caracteristicile genetice ale părinților și au acționat în consecință, în bine sau în rău: Vlad Țepeș, Dimitrie Cantemir, Iliaș Alexandru, Constantin Ypsilanti, Mihnea III Radu, Nicolae Vogoride. În a doua categorie s-au încadrat beizadelele care și-au depășit părinții în faptele săvârșite, în special cele rele: Alexandru (Alecu), Ioan și Iordache Ruset, Constantin și Dimitrie Ypsilanti. A treia categorie include beizadelele care și-au depășit părinții în concepții, atitudini, realizări pozitive: Nicolae Suțu, deși nu a fost domnitor ca tatăl său, arghirofilul Alexandru Suțu, a fost un funcționar, magistrat și om politic dezinteresat material – financiar, acționând conștiincios pentru modernizarea societății românești în deceniile IV – VII ale secolului XIX.

Deviațiile conceptuale și comportamentale ale majorității beizadelelor din secolele XVI – XVIII au fost determinate sau accentuate de labilitatea psihică predispusă, mediul educațional formativ și acțional în care au gravitat: ostatici la Istanbul, chezășie supremă pentru ”credința” părinților / fraților lor pe tronurile de la București sau Iași. 

Deși nu există încă o tipologie a beizadelelor românești / fanariote în evul mediu și în epoca modernă, la cele trei categorii propuse de I. Burlacu, bazate pe criteriile moștenirii genetice și pe raportul de valoare tată – fiu, cu unele aspecte discutabile din punct de vedere istoric, social, biologic, axiologic, se poate adăuga o a patra grupă. Aceasta include beizadelele insignifiante, obscure, anonime, copii legitimi sau bastarzi, care umpleau numeroasa familie a domnitorului român sau fanariot. Izvoarele istorice cunoscute și utilizate sunt mute sau parcimonioase în informații referitoare la aceste beizadele. Valoarea intelectuală și acțională a unei astfel de beizadele a fost inferioară aceleia a tatălui ei. 

Conform definiției generale a termenului beizadea, din această categorie nu făceau parte fiicele (fetele) domnitorului, deși unele dintre ele, ajunse soții sau văduve de cap încoronat ori regente, tutele ale fiilor lor voievozi minori, au gândit și au acționat mai realist și mai valoros decât frații lor, unii ajunși chiar pe tron. Acestea trebuiau să poarte pantaloni, armură, coif și sabie în mână. Dar într-un ev mediu și într-o epocă modernă sud-est europene exclusiv masculine, ele au fost hărăzite să fie mame, soții și văduve domnești, câteva dintre ele regente, tutele, scriind pagini importante în istoria țării și a timpului lor.  

Cartea mai conține: Bibliografie minimală (pp. 117 – 126), Glosar de termeni (pp. 127 – 130), Indice de nume (pp. 131 – 140), Indice de localitîți și ape (pp. 141 – 143), Anexe (pp. 145 – 155): 9 imagini color ale unor mănăstiri moldovenești și ale unor beizadele prezentate în contribuție. 

Problema beizadelelor în istoria medie și modernă a românilor rămâne o provocare istoriografică deschisă. Nu există încă un consens asupra definițiilor terminologice, o listă cât mai completă a beizadelelor în trecutul românesc, din secolele XV – XIX, pământeni sau fanarioți, un set de criterii pentru încadrări tipologice ale acestora. Nu a fost încă elaborată și tipărită o sinteză a beizadelelor în perioada amintită în istoria Țărilor / Principatelor Române extracarpatice și a relațiilor complexe româno – otomane, parte a vieții familiei domnitoare, a exercitării actului de guvernare, în condițiile manifestării suzeranității otomane (protecției tributare) în spațiul nistro – carpato – dunărean. Contribuțiile istoriografice tematice apărute până acum au abordat aspecte punctuale, în perioade și spații bine delimitate geo-temporal. 

Cartea istoricului Ioan Burlacu este o lucrare de popularizare a subiectului, o nouă contribuție la bibliografia temei, o invitație indirectă adresată istoricilor de continuă îmbogățire a acesteia.