Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Vicii, cusururi și metehne domnești în Principatele Române în secolul fanariot

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 10 Apr. 2018
Recenzie de Prof. Dr. Dan  PRODAN, redactor al Rev. Luceafărul
Publicat: 13 Apr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

 

Vicii, cusururi și metehne domnești în Principatele Române în secolul fanariot

Ion Burlacu ne oferă o nouă analiză a societății fanariote din Principatele Române extracarpatice, focalizându-se pe Năravuri și obiceiuri domnești în epoca fanariotă, Editura Istros, Brăila, 2017, 203 p. Noua carte se înscrie pe linia tematică a celorlalte două publicate anterior, de introspecție a relațiilor complexe otomano – române în evul mediu și la începutul epocii moderne: Mita (rüșvet-ul) în relațiile româno – otomane (1400 – 1821), cu Prefață de Prof. Mihai Maxim, Editura Istros, Brăila, 2014; Pâra, mita și înșelăciunea la Neculce, cu Prefață de Prof. Mihai Maxim, Editura Istros, Brăila, 2015. Iată un triptic istoriografic care analizează și prezintă varii aspecte ale coabitării complexe seculare româno – otomane între centrul de putere de la Istanbul și tributarii din zona carpato – dunăreană: mita, pâra, înșelăciunea, năravurile dăunătoare, obiceiurile nesănătoase.

Motto-ul cărții este semnificativ și paradigmatic: “Lupul își schimbă părul, dar năravul ba!”, proverb mioritic care este o foarte sugestivă introducere la o temă și la o realitate de data aceasta umană. Pentru a echilibra balanța paremiologică, autorul a adăugat și proverbul: “Nu este om fără cusur!”, în care se recunoaște deja rezonanța orientală a terminologiei tematice.

“Cuvântul nărav, a explicat Ion Burlacu, provine din cuv. slv. нрава și înseamnă: obicei, comportare, morav, deprindere rea, viciu, patimă, a obișnui să pretindă ceva ca pe un drept al său, a fi capricios, dificil, a fi încăpățânat. Mai are și înțelesul de defect fizic, infirmitate, boală, cusur, imperfecțiune. Deși, practic, nu există om lipsit de nărav, problema care se pune este aceea că această adevărată pacoste este cu atât mai periculoasă cu cât posesorul ei îndeplinește o funcție mai importantă. Cel puternic își poate permite orice, în timp ce omul sărman este nevoit, de cele mai multe ori să-și frâneze năravurile. (…) Năravurile domnești nu sunt altceva decât o extensie a metehnelor supușilor” (pp. 11, 12).

Comparativ cu titlul cărții, autorul a extins cronologic – tematic analiza sa cu un capitol referitor la Domnii prefanarioți (secolul XVII) – (pp. 19 – 84) și cu unul despre Domnii postfanarioți (secolul XIX) – (pp. 153 – 170). Domnitorii din a doua jumătate a secolului XVII au stat în centrul analizei autorului datorită faptului că nu toți au fost români pământeni, pe de o parte, pentru că au dovedit năravuri și apucături fanariote, pe de altă parte. Includerea lor în studiul lui Ion Burlacu se justifică doar din al doilea punct de vedere. Domnitorii postfanarioți, “în plin secol al XIX-lea, (…) sufereau de aceleași vechi năravuri și obiceiuri ca și predecesorii lor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Este drept, poate au devenit mai rafinați, însă această caracteristică s-a manifestat doar în noile și ingenioasele metode de spoliere a locuitorilor Țărilor Române. Lupta pentru căpătuială, egoismul, violența, trufia și servilismul au constituit principalele metehne și ale domnilor postfanarioți. Doar setea de sânge nu se mai regăsește la acești domni” (p. 153).

Deoarece Ion Burlanu nu a definit expresiile sistem fanariot și domnitori fanarioți și nu a explicat contextul intern românesc și extern otomano – balcanic, voi lămuri, folosind concluziile tematice formulate de regretatul osmanist Mihai Maxim, cadrul intern și extern al problematicii prezentei cărți recenzate. Astfel, “noul system iltizām (al arendării impozitelor – compl. DP) ne ajută să înțelegem mai bine mecanismul relațiilor româno – otomane în «veacul fanariot»: voievozii fanarioți, numiți din rândul grecilor bogați (foști mari dragomani) din Istanbul, pe baza unor referințe din partea unor înalte personaje din «cercul puterii», cu centrul în haremul Imperial (Harem-i Hümāyun) și după efectuarea unor plăți în avans, oficiale și mai ales neoficiale, devin mültezim-i (arendași – compl. DP), primind în arendă (iltizām, fermage) demnitatea de domn în Țara Românească și Moldova, considerată cea mai lucrativă demnitate provincială din imperiu, încasează în sistem maktu’ (global și pe cont propriu) «impozitul șeriatului» = haraciul (numit și gizya = capitație), plătind mukarer (confirmare) la un an (mukarerul mic) sau la 3 ani (mukarerul mare) și peșcheșuri oficiale, al căror număr se înmulțește considerabil cu sume noi (rikābiyye – pentru sultan, idiyye – de bayram, kudümiyye – la schimbarea unor dregători otomani, cāize și avāid – dări pentru diverși dregători otomani), primind în schimb serbestiyet (libertăți – compl. DP) pe o treaptă superioară” – (Mihai Maxim, “Țările Române și Imperiul Otoman (secolul XVIII)”, în Istoria Românilor, vol. VI (1711 – 1821), ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Enciclopedică, București, 2012, p. 589).

“În fapt, a completat regretatul osmanist, s-a realizat un compromis între interesele materiale și politice ale Porții, pe de o parte, și cele ale fanarioților, pe de altă parte (aceștia din urmă n-au servit, în definitiv, nici interesele Porții, nici pe cele ale poporului roman, ci propriile lor interese și ale cauzei grecești; cu toate acestea, au contribuit în mod remarcabil la modernizarea societății românești). (…) Altfel spus, fostul rob de la Istanbul devenea acum despot «chiriaș» («arendaș») la nordul Dunării, umilindu-și supușii de acolo în aceeași măsură în care fusese și el umilit pe malurile Bosforului (complexul de inferioritate!). În concluzie, în ciuda unor semne exterioare de considerație, în fapt, voievozii greco – fanarioți au fost supuși unor teribile umilințe: au fost maziliți pe neașteptate, executați în chip dramatic, averile le-au fost confiscate potrivit instituției islamice müsādere (pentru haini), totuși pământurile lor (çiftlik) din țară  – ale Țării – nu le-au fost confiscate” – (Mihai Maxim, op. cit., loc. cit., p. 589).

Toate aceste caracteristici ale statutului domnului fanariot la Istanbul și la nordul Dunării s-au manifestat în cadrul relațiilor româno – otomane în secolul XVIII și la începutul celui următor. “În «veacul fanariot», a lămurit Prof. Mihai Maxim, nu a intervenit o schimbare fundamentală în ce privește statutul juridic al Moldovei și al Țării Românești față de Poartă, ci a continuat statutul de protecție tributară (‘ahd ad-dhimma), deși au intervenit două elemente importante de noutate: pe de o parte, s-a deteriorat grav statutul domnilor și s-au comis încălcări fără precedent ale statutului țării de către partea otomană (…); pe de altă parte, după 1774 protectoratului otoman unilateral începe să i se substituie un dublu protectorat, prin legalizarea dreptului Rusiei de a interveni în favoarea Principatelor Române, prin tratatul de la Kuciuk Kainargi (…). Țările Române au continuat să fie diferite, aparte, de dar al-Islām, în momente grave, de confiscări ale bunurilor voievozilor considerați «trădători», pământurile lor din țară -ale Țării- nu au fost supuse confiscării (instituția musulmană müsādere), aspect important pentru înțelegerea autonomiei de stat românești” – (Mihai Maxim, op. cit., loc. cit., pp. 587, 593).

Concluziile anterioare, pertinente și bazate pe studierea izvoarelor istorice otomane originale, ajută la o mai bună înțelegere a cauzelor, manifestărilor și a urmărilor năravurilor – obiceiurilor domnilor Principatelor Române extracarpatice în secolul fanariot.

După o pertinentă analiză și interpretare a unor izvoare istorice românești și europene din   secolul XVIII – începutul celui următor, Ion Burlacu a conturat matricea năravurilor și obiceiurilor dăunătoare ale domnitorului fanariot, cu nuanțe specifice de la un caz la altul: ambițios extrem / nemăsurat, crud / violent / abuziv, cinic, dezinteresat față de interesele românilor, desfrânat / imoral / afemeiat fără rușine, duplicitar, egoist, exploatator, fariseic,  grandoman, intrigant, influențabil, iubitor de fast, lipsit de scrupule în interes propriu, mincinos, mitangiu, părtinitor, pârâcios, petrecăreț / bețiv, prefăcut, promotor al nepotismului exagarat, rapace / lacom de bani, răzbunător / vindicativ, spoliator, speculant, slugarnic, șiret, șovăielnic, trădător al intereselor fanariote / otomane, venal, zgârcit. Nu voi nominaliza niciun domn fanariot și nu-l voi asocia cu niciun nărav / obicei nesănătos. A făcut-o autorul, analizând politica și comportamentele a 13 domni prefanarioți, 24 fanarioți și 7 postfanarioți și enumerându-le viciile și metehnele dăunătoare, încadrabile în atmosfera viciată a secolului XVIII – începutul celui următor.

Concluzia analizei? “Lucrarea de față nu încearcă să discrediteze pe unii dintre domnii Țărilor Române, prin punerea în evidență a defectelor. Dimpotrivă, unele năravuri și obiceiuri negative ale domnilor nu fac altceva decât să scoată la lumină latura umană a acestora, atrăgând, uneori, chiar simpatie. În definitiv, domnii sunt și ei oameni. (…) Istoria nu trebuie să treacă sub tăcere aspectele supărătoare, ci trebuie să prezinte realitatea cât mai exact, fie că ne convine sau nu. Trebuie să învățăm (…) să înțelegem (fără ură și părtinire: sine ira et studio), nu să aprobăm sau să condamnăm, ca niște judecători…” (p. 171).

Două secvențe ale manifestării sistemului fanariot în secolul XVIII în Principatele Române merită să fie reliefate. Astfel, Nicolae Mavrocordat “s-a înconjurat de o mulțime de greci, ceea ce l-a făcut pe dascălul Marcu Porfiropulos să scrie, în 1719: «tot Fanarul e la București; nu mă mai gândesc la Constantinopol»” (p. 95). Pe de altă parte, peste opt decenii, “Temându-se să nu împărtășească soarta lui Hangerli, Alexandru Moruzi își cere propria mazilire (caz unic în istoria românească!), pe care o primește la 19 octombrie 1801, plătind o sumă apreciabilă drept mită” (p. 137).

Câteva aspecte perfectibile trebuie avute în vedere. În categoria domnilor pre-fanarioți (o expresie și o realitate istorică asupra cărora nu există un consens al istoricilor) Ion Burlacu a inclus și pe cei de origine românească (Gheorghe Ștefan, Constantin Brâncoveanu, Mihail Racoviță), pentru a doua jumătate a secolului XVII și începutul celui următor. Originea etnică sud-dunăreană a unor domni pre-fanarioți nu trebuie confundată cu paleta năravurilor și obiceiurilor dăunătoare ale domnitorilor din Principatele Române în perioada precizată, indiferent de etnia acestora. Unii domni români au manifestat puternice vicii și metehne fanariote, în timp ce diverși conducători greci sau grecizați s-au comportat onorabil pe tronurile de la Iași sau București. Diverse afirmații ale autorului referitoare la defectele comportamentale ale domnilor fanarioți prezentați în carte sunt identice cu cele ale documentelor analizate, repetiția fiind supărătoare. Moldova a fost numită în documentele istorice Țara Moldovei. Numele complet al domnitorului post-fanariot al Țării Românești dintre anii 1834 – 1842 a fost Alexandru Dimitrie Ghica (p. 157). Propozițiile – paragraf, câteva greșeli tipografice și transliterarea corectă –â- cu –ā- în cuvintele turco – osmane pot fi corectate tacit.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. DMG spune:

    Sincere aprecieri!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5