Iurie Petru Sadovnic (Orheianu), cel mai important cantautor basarabean de muzică folk-rock, s-a născut la 14 decembrie 1951, în satul Jura, raionul Râbnița și a copilărit în satul Susleni, raionul Orhei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova), fiind unicul fiu al învățătoarei Fevronia Onofrei și al ofițerului militar, apoi lucrătorului de miliție Petru Tihon Sadovnic. A absolvit Școala Medie din Susleni (1959-1969), după care și-a satisfăcut serviciul militar în orașul Nikolaev, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (1970-1972). A urmat Facultatea de Regie și Arta Actorului a Institutului de Stat al Artelor „Gavriil Musicescu” (în prezent, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice) din Chișinău (1972-1976) și a fost angajat al Filarmonicii Naționale din Capitală (1974-1996), unde a colaborat și cu Teatrul Poetic. S-a căsătorit la 12 iulie 1975, la Susleni, și a avut doi fii. A compus 115 cântece și a interpretat 156 de piese, a editat opt albume proprii, figurează pe 16 discuri colective și este producătorul unui alt album. A publicat un volum de versuri și a apărut în 15 filme (două artistice, cinci muzicale și opt documentare) și trei spoturi publicitare. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio (prima în luna noiembrie 1978) și de televiziune (ultima în luna martie 2020), fiind menționat în diverse surse tipărite (volume, publicații) și electronice. A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat turnee în Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Franța, Mongolia, Polonia, Republica Democrată Germană, Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina, Ungaria și U.R.S.S. (1975-2020). A cântat în Piața Victoriei (astăzi, Piața Marii Adunări Naționale) din Chișinău, cu prilejul Marii Adunări Naționale de la 27 august 1989, și pe front, pentru ostașii care au luptat în războiul din Transnistria, la 1 iunie 1992. A fost distins cu peste zece importante premii, ordine, medalii și titluri. A murit la 7 iunie 2021, la Chișinău, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central din oraș la 9 iunie, când a fost instituit doliu național.

La împlinirea a trei ani de la plecarea definitivă și încă învăluită în mister a lui Iurie Sadovnic (varianta oficială a fost sinuciderea), Alina Chiriac-Ivașcu, redactor la Radio Moldova din Chișinău, mi-a solicitat un interviu telefonic în direct din România, transmis în cadrul emisiunii Matinal de weekend, la 9 iunie 2024.

– Bună dimineața, Florin!
– Bună dimineața, Alina și dragii noștri ascultători!

– Vorbește, te rog, despre colaborarea ta cu Iurie Sadovnic și despre omul viu, de o sensibilitate aparte, care a fost.
– Despre Iurie, mi-e foarte greu, aproape imposibil să vorbesc la trecut, pentru că el e permanent în mine – și atunci când nu-l rememorez, și atunci când vorbesc despre el cu soția mea. Am fost prieteni de familie – l-am vizitat la Susleni, satul lui natal, și la Chișinău, de nu mai știu câte ori, iar el a venit, în mai multe dăți, la mine și am făcut emisiuni și excursii împreună; dar, peste toate, plutește duhul lui tămăduitor. Eu l-am cunoscut prin intermediul muzicii sale divine și de acolo a pornit totul; am simțit nevoia să mă apropii de el și am realizat că, dincolo de arta lui, se află un suflet excepțional, așa cum nu cred că am mai întâlnit în Basarabia, iar, la noi, cu atât mai puțin. Toți artiștii sunt deosebiți, dar Iurie venea cu sufletul în palmă și, în fața prietenilor, simțea nevoia să se arate așa cum era. Există artiști care bravează și vor să pară altfel decât ei înșiși; el, însă, era natural din cap până în picioare. Cu toate acestea, atât de împlinit în muzica lui – și asta a transpărut din fiecare piesă a sa –, Iurie a fost un om profund nefericit în existența personală; a avut o viață de familie nenorocită – trebuie să o spun, pentru că planează prea multe dubii asupra biografiei și morții lui.

– Ți-a destăinuit asta?
– A făcut-o, cu foarte mare greutate, dar, odată, mi-a mărturisit – și reproduc cuvintele lui: „De doi ani,” – la vremea aceea, în 2020 – „eu trăiesc un calvar.” Desigur, am reînnodat discuția și mi-a mai vorbit pe tema asta, dar fără a intra în prea multe detalii, pe care, însă, le-am aflat de la prietenii lui cei mai apropiați.

– Ai simțit în sufletul lui că oamenii ar fi trebuit să fi fost mai atenți cu el? Poate că a avut nevoie de susținere și de mai multă dragoste… Apropiații lui nu au încercat să-l ajute?
– Am tras, literalmente, de el. Cu opt luni înainte de deznodământul fatal, mi-a spus: „Nu mai are rost să trăiesc; nu mai am puterea de a continua.”; și a avut mai multe motive de abandon, pe care le-am aflat ulterior. Atunci, i-am zis: „Iurie, să depășim iarna asta și să așteptăm venirea primăverii; totul va fi altfel: va înflori natura și va fi soare peste tot, iar tu” – eram în pandemie – „îți vei relua concertele și activitatea componistică.” Perioada aceea a fost un timp mort pentru el și ca muzician, dincolo de viața pesonală, pentru că un artist fără scenă e ca un scafandru fără aer. A avut puterea să treacă peste iarna aceea blestemată, dar, odată cu ultima lui primăvară, nu a mai găsit resursele pentru a merge mai departe. S-a rupt ceva în el, iar acel „ceva” a fost, de fapt, un cumul de factori, pe care i-am înșirat, parțial, dar care nu se opresc aici. Numai o anchetă specializată și bine documentată, cu mărturii de la cei care l-au cunoscut, ar putea face lumină. Au existat, în istorie, dosare redeschise și peste o sută de ani, dar, cu atât mai bine și mai ușor, ar fi ca acest caz să fie reconsiderat cât mai repede, profitând de dovezile încă proaspete și de martorii care mai sunt în viață.

– Ce poți spune în legătură cu disponibilitatea sa sufletească?
– Despre vocația lui pentru prietenie, ar trebui să vorbesc la modul strict personal, pentru că, în emisiuni, obișnuia să ascundă adevărurile care îl dureau; totdeauna, apărea ca un om fericit și vorbea cu multă afecțiune despre familia sa – mai pe românește, bătea câmpii. Voia să ascundă ceea ce trăia, de fapt, și, firește, nu-i era la îndemână să recunoască durerosul adevăr.

– Cum era ca român?
– Din cântecele sale, din preocupările lui legate de istoria noastră și din discuțiile pe care le-am avut, mi-am dat seama, cu claritate, că Iurie și-a iubit mult de tot neamul; din păcate, nu l-au iubit și neamurile pe el, atât cât ar fi meritat – și ca om, și ca artist… Trecând peste asta, Iurie rămâne o comoară neasemuită în istoria artei și culturii basarabene și a românilor, în general. Repet ceea ce am mai spus, cândva, cu mai multă tărie: pământul Basarabiei nu va mai zămisli niciodată un artist de talia lui – asta e credința mea. Fără Iurie, toată muzica Basarabiei nu ar mai fi fost la fel, pentru că el a împletit, ca nimeni altul, istoria și folclorul cu accentele muzicii moderne și cu simțirea lui fără egal. În cântecele sale, găsești tot ceea ce sufletul românesc a putut crea mai frumos; de aceea, trebuie să-l prețuim cu adevărat măcar în posteritate.

– Îți mulțumesc mult pentru că ne-ai fost alături, vorbindu-ne despre unul dintre cei mai buni prieteni ai tăi – regretatul Iurie Sadovnic.
– Cu drag; rămas bun tuturor și pe curând!

Florin Bălănescu