Recent am citit o carte cu adevărat excepțională, scrisă de Vladimir Crețulescu și intitulată sugestiv ”Les origines du discours identitaire Aroumian-Roumain (1770-1878): la construction d’une identité naționale”. Cartea este la bază o lucrare de doctorat, care a văzut lumina tiparului la Editura L`Harmattan. Datorită faptului că a apărut în limba franceză, exhaustivul studiu nu a fost diseminat publicului larg românesc. Autorul reușește să pună în dezbaterea publică o problematică total inedită în discuția istoriografică privind rolul aromânilor în istoria României. Vladimir Crețulescu analizează științific construirea unei identități ”aromâne” a valahilor din Balcani, în special din Grecia, Albania și Macedonia. Până la sfârșitul secolului XVII, cronicile și călătorii străini vorbesc despre valahii din Balcani, dar odată cu secolul XVIII elitele valahilor din Balcani construiesc un imaginar spiritual, un eșafodaj theoretic și lingvistic privind formarea unei identități aromâne. De ce nu și-au spus valahi, cum erau denumiți de documente și cronici? Pentru că întotdeauna această populație autohtonă traco-iliro-daco-romană și-a spus sieși ”rumâni”. În acest context semantic „rumân” prin albanezul ”rîmâni” a devenit aromân. Din această cauză autohtonii nu și-au spus valahi, cum denumeau popoarele germano-slave și maghiarii populația locală neo-latină, ci doar cum se auto-numeau ”rumâni”. Această populație dinamică și prosperă, bine conectată la sferele de interese ale imperiului otoman, prin comerț și agricultură, a devenit la sfârșitul secolului XVII conștientă de identitatea sa românească și ca autohtoni ai Balcanilor. Capitala valahilor balcanici a fost Moscopole în secolul XVIII un centru comercial și meșteșugăresc renumit în Europa. Moscopole avea circa 60-70 000 de locuitori în 1760, în timp ce Atena număra doar 10 000 de locuitori. Populația valahă își dezvoltă prin elitele sale o identitate națională și culturală proprie, impunându-se treptat etnonimul de aromân, în loc de valahi. Acum se naște o construcție identitară națională, română modernă, paradoxal la sud de Dunăre. Aromânii trăiau în acea perioadă şi în alte aşezări importante din împrejurimile Moscopolei care ajungeau la rândul lor la zeci de mii de locuitori. Nesiguranţa aromânilor în locul lor natal şi neînţelegerile dintre locuitorii orașului fac ca acesta să nu mai suporte presiunile turceşti, greceşti şi albaneze. Imperiul otoman prin greci și albanezi punea presiune pe această elită aromânească, din secolul al –XVIII-lea. În 1769, după cum mărturiseşte Valeriu Papahagi în scrierile sale consacrate Moscopolei, are loc primul jaf turco-albanez asupra cetăţii. În 1788, se desfăşoară ultimul asalt asupra acestui faimos oraş românesc. Întreaga localitate cade pradă flăcărilor şi va arde zile în şir. Faimoasele biblioteci ale aromânilor, de care se minunau mulţi învăţaţi şi călători străini ai timpului, sunt distruse, de asemenea şi bisericile. Identitatea autohtonilor valahi trebuia eradicată. Ca urmare are loc un exod masiv al aromânilor înspre imperiul habsburgic și Țările Române, percepute ca țări mamă, cu aceeași limbă și credință. Aromânii se îndreaptă către Ţările Române, Salonic, Viena ori Veneţia într-o pribegie seculară.

Autorul Vladimir Creţulescu, care este licenţiat în istorie cu specializare în istoria artei (Universitatea din Bucureşti, 2008) şi cu o licenţă în regie de film (Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, Bucureşti, 2011) construiește o istorie modernă a imaginarului și mentalității aromânilor după modelul Școlii Analelor. Autorul este un istoric de top, care susține un masterat în studii medievale de la Universitatea din Bucureşti (2010), precum şi un doctorat cu dublă specializare: în istorie, obţinut la Universitatea din Bucureşti, respectiv în ştiinţe politice, obţinut la Universitatea din Bordeaux (2016), cu o teză în regim de cotutelă, intitulată Les origines du discours identitaire Aroumian-Roumain (1770-1878): la construction d’une identité nationale. Prin această teză de doctorat, istoricul reușește aproape cinematografic să prezinte formarea identității naționale și culturale ale aromânilor, ce devin conștienți că sunt o populație similară cu cea care locuia în Moldova, Transilvania și Muntenia. La începutul secolului al XVIII-lea, aromânii erau o populație de ciobani, negustori și conducători de caravane, împrăștiate în toată regiunea balcanică. ”În urma înfloririi ideilor naționale moderne în sud-estul Europei, acest grup etnic, vorbind un idiom neolatin, este revendicat de două discursuri identitare rivale: unul făcându-i membri ai națiunii grecești, celălalt, acordându-le naționalitatea română. Lucrarea noastră își propune să urmărească dezvoltarea discursului identitar aromâno-român, care construiește pe aromâni ca membri ai poporului român, de la originile sale balcanice până în 1878, anul în care mișcarea aromano-română i-a convins pe otomani să recunoască dreptul la aromânii să beneficieze de educație în presupusa lor limbă națională: româna. Prin mobilizarea modelului lui Paul Brass, vom urmări procesul de construcție discursivă care face ca etnia aromână să fie asimilată naționalității române” se subliniază istoricul bucureștean în cartea menționată.

Autorul și-a propus, cu acribie și pasiune științifică ”să clarifice modul în care s-a dezvoltat și structurat discursul identitar aromâno-român (și anume cel care îi concepe pe aromâni ca membri ai poporului român), de la originile sale la sfârșitul secolului al XVIII-lea, până la independența României în 1878 discursul identitar care ne preocupă își are originea în scrierile lui Teodor Anastasie Cavalioti (1770) și Daniel Moscopolitanul (1794). Cuvintele comunicate de Constantin Hagi Gehani lui Johann Thunmann dau discursului identitar aromâno-român prima formulare explicită care a ajuns la noi (1773). Aceste cuvinte sunt reluate și dezvoltate în lucrările lui Constantin Ucuța (1797), Gheorghe Constantin Roja (1808, 1809) și Mihail Boiagi (1813). Poveștile de călătorie ale călătorilor străini care au traversat Balcanii între 1800 și 1860 ne dezvăluie că discursul identitar aromâno-român reprezintă o reconfigurare a etniei aromâne, lucrată în așa fel încât să plaseze această etnie în convergență multisimbolică cu naționalitatea română a Daco- Românii nord-dunăreni. Revoluționarii nord-dunăreni de la 1848 au luat discursul în cauză în cont propriu. Ei proiectează un plan politic de acțiune care să fie întreprins în Balcani în numele ideilor susținute de acest discurs identitar. Planul a fost implementat de agenți ai mișcării aromano-române care a decolat în România după 1859; mișcarea a obținut primul succes semnificativ în 1878, prin decretul lui Savfet Pașa – document care stabilea asimilarea etniei aromâne – fiind deja modelată de discursul aromano-român – la naționalitatea română.” Cartea este scrisă într-o franceză cursivă în care se subliniază rolul aromânilor în crearea curentului identitar românesc, ca ”urmașii Romei”. Aromânii ajunși la Pesta, Buda sau Viena au intrat în afaceri, în administrație sau au înființat publicații și tipografii în care au subliniat latinitatea valaho-românilor și unitatea acestora în spațiul balcanic și nord-dunărean. La sfârșitul secolului XVIII aromânii au creat, deja, în imperiul habsburgic fenomenul istoriografic al curentului latinist, care a dus la crearea ideilor Școlii Ardelene. Prin Teodor Anastasie Cavalioti, care s-a născut în anul 1718, în localitatea Kavala din Macedonia și Tracia – și a murit pe 11 august 1789, la Moscopole – se punea pe tapet origina romană a românilor balcanici. Cavalioti fost un preot, pedagog, filosof și lingvist aromân, care a pus fundamentele istoriografiei clasice românești privind etnogeneza. Savantul a scris și o ”Protopirie” (Prima învățătură), carte de citire, care la final are un vocabular cu 1170 de cuvinte grecești traduse în aromână și albaneză, cea dintâi mărturie scrisă a limbii aromâne. Atunci la Moscopole se vehicula ideea că aromânii sau românii din Balcani erau urmașii trupelor lui Pompei și Cezar care au rămas aici în secolul I î.e.n.

Un alt umanist aromân Constantin Hagi Gheorghiu Gehani din Moscopole a urmat studii umaniste la Colegiul elen din Moscopole, iar apoi la Colegiul „Maruțian” din Ianina. Mai târziu a efectuat călătorii de studii în Germania și Italia. După 1750 a fost preot, profesor, predicator și director la „Noua Academie” din Moscopole, la care a predat gramatica, poetica, filosofia, teologia și științele exacte. Interesant că, prima academie românească a fost înființată de aromâni, la 1750 în Moscopole, deci înainte de societatea academcică înființată la București în 1866. Oare care a fost prima academie? De la Leida, Constantin trece la Amsterdam şi apoi pleacă în Italia. Vizitează Veneţia, unde există o numeroasă colonie grecească şi aromânească strînsă împrejurul bisericii San-Giorgio dei Greci. Chiar atunci (1770) profesorul moscopolean Teodor Anastasie Cavalioti publicase, la Veneţia, în tipografia lui Antonio Bortoli şi cu cheltuiala lui Gheorghe Tricupa, zis Kosmiski, din Moscopole, o carte intitulată ”Protopiria”, în care autorul dă, pe trei coloane, un vocabulariu paralel al limbilor greacă vulgară, romînă (dialectul aromîn) şi albaneză. În anul 1773, Constantin Hagi Gehani se întoarce la Halle, după o absenţă de trei ani. Acum oferă el istoricului Johann Thunmann, profesor la Universitate, ”Protopiria” lui Cavalioti, care apăruse în 1770 la Veneţia, şi tot acum dăruiește învăţatului german informaţiile cu privire la aromâni şi albanezi, care vor servi acestuia la redactarea lucrării ”Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europäischen Völker” (Studii privind istoria naţiunilor din est), publicată în 1774 la Leipzig… Pe temeiul informaţiilor date de Hagi Gehani, Johann Thunmann scrie un întreg capitol, ”Über die Geschichte und Sprache der Albaner und Wlachen” (Despre istoria şi limba albanezilor şi vlahilor), în paginile 169-366 ale cărţii mai sus amintite, unde reproduce şi vocabularul în trei limbi (greacă, aromîne, albaneză) din ”Protopiria” lui Cavalioti, însoţindu-1 de o traducere latină a cuvintelor.” (https://www.rauflorin.ro/lucrarile-lexicografice-atingatoare-de-limba-romana-ale-secolului-al-xviii-lea). E interesant că profesorul german vorbește după această întâlnire istorică despre originea latină a românilor și unitatea lor în spațiul balcanic și nord-danubian. Aromânii stabiliți la Viena și Pesta (Budapesta) sunt intreprizători și au devenit pricepuți comercianți și percepuți ca greci (afacerile, în mare parte, se desfășurau desigur în limba greacă) și, în scurt timp, au acaparat comerțul din imperiul habsburgic. Această mare emigrație valahă a luat contact cu românii transilvăneni din imperiu, devenind înfocați apărători pentru drepturile românilor din Ardealul subjugat. Putem susține fără tăgadă că premergătorii mișcării naționale aromânești au fost scriitorii aromâni moscopoleni din secolul al XVIII-lea, primii care scriu în dialectul aromânesc, de fapt o românească originală de secolul XV. Un alt cărturar aromân a fost Constantin Ucuța Moscopoleanu, care a editat „Noua Pedagogie” la anul 1797, iar Gheorghe Roza (1808) lucrarea „Cercetari despre Românii de peste Dunăre” (o prima istorie a aromânilor în limba greacă) și „Despre scrierea și lectura aromânească” (1809). Constantin Ucuța îndemna la învățarea limbii române spunând: „Acceptă lumina aceasta puțină, spre folosul copiilor noștri, căci cred că de mult îți era dor să vezi acest început pentru neamul nostru, ca ușor să priceapă copiii aceea ce cu pierdere de multă vreme și cu greutate o pricep în altă limbă.” (Sterie Diamandi 1940, p. 254). Daniil Moscopoleanu, aromân, a scris „Învățătură introducătoare”, în patru limbi – greacă, albaneză, bulgară și aromână, cu scopul ca fiecare popor să-și însușească limba greacă. Daniil era un partizan al grecizării, îndemnând pe aromâni să se lepede de limba maternă și să învețe grecește. „Albanezi, Români, Bulgari și voi ceilalți de altă limbă, bucurați-vă cu toții să vă faceți romei. Lăsați limba cea barbară, dialectul și datinile, încât ele să pară ca niște povești strănepoților voștri. Veți cinsti neamul și patriile voastre, prefăcându-le grecești din albano-bulgare.” (S. Diamandi 1940, p. 376). La fel milita și Neofit Duca pentru asimilarea lingvistică a aromânilor. Totuși, Mihai Boiagi, profesor la școala greacă din Viena, se opune și își atrage excomunicarea Patriarhului din Constantinopol pentru îndrăzneala de a scrie, în limba greacă și limba germană, „Gramatica” (1813). „Aflu că se răspândește cartea unui rătăcit al bisericii și a unui oarecare Boiagi. Ținta acestuia este de a combate limba greacă din auzul credincioasei noastre turme. Comunicați excomunicarea noastră la toți.” Cartea lui Boiagi răspunde „Scripturii” în dialect. La 1863 C. Negri reeditează „Gramatica “. Totodată, rolul capital pe care Șaguna l-a jucat în istoria Transilvaniei l-a făcut pe Sterie Diamandi să scrie: „La temelia dezrobirii Ardealului stă jertfa celui mai însemnat centru de cultură și civilizație aromânească”. Pepiniera redeşteptării naţionale pentru macedoromâni a fost Viena şi Budapesta, unde luaseră contact cu învăţaţi români din Transilvania ca: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu Clain şi alţii. Coloniştii macedoneni din Pesta, de la o vreme, revin la conştiinţa obârșiei lor naţionale şi sânt mândri de limba lor strămoşească. La procesul acesta de redeşteptare naţională a contribuit, fireşte, în primul rând, curentul literar latinist, pornit la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Sub influenţa corifeilor Şcolii Ardelene, macedoromânii înlocuiesc în scrierile lor literele greceşti cu cele latine, introduc pentru prima dată un număr mare de daco-românisme şi latinisme în locul cuvintelor străine, şi îşi publică cercetările despre românii de dincolo de Dunăre. Interesul pentru descoperirea identităţii etnice şi lingvistice românești s-a manifestat tot mai puternci la aromânii exilați în imperiul habsburgic. Trebuie remarcat că, după „momentul Moscopole” (ilustrat de învăţaţii aromâni Theodor Anastasie Cavallioti, Daniil Moscopoleanul şi Constantin Ucuta, care şi-au tipărit lucrările la Veneţia şi Viena în ultimele trei decenii ale secolului al XVIII-lea), Roja şi Boiagi ilustrează al doilea moment important din istoria culturală a macedoromânilor. În împrejurări istorice speciale, determinate de formarea coloniilor macedoromâne în Viena, Buda, Pesta şi în unele localităţi din Transilvania, scrierile istorice şi filologice ale lui Roja şi Boiagi răspundeau unor nevoi identitare, ce împărtăşeau și inspirau ideologia Şcolii Ardelene. Ei sunt cu adevărat adevărații fondatori ai Şcolii Ardelene (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2021/10/11/curentul-scolii-ardelene-si-lucrarile-autorilor-macedoromani-din-pesta-si-viena-gheorghe-constantin-roja-si-mihai-boiagi/#more-54087). 

Deci prin elitele aromâne din secolul XVIII provenite din Moscopole se pun, în realitatea imaginarului colectiv, bazele teoriei continuității daco-romane. Consider că din punct de vedere istoriografic elitele aromâne din Balcani au impus punctul de vedere istoriografic că aromânii sunt același popor cu românii și au origini commune latine. Cartea lui Vladimir Crețeanu completează o pagină mai puțin cunoscută din istoria românilor sud-dunăreni. În secolul XIX imperiul otoman devine interesat din motive politice de afirmarea identității aromâne în dauna celei grecești. Mai ales, după războiul de independență de la 1877, turcii permit înființarea de școli românești în localitățile aromâne din imperiu, cu finanțare de la București. Inițiative de acest fel avuseseră loc încă din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Aromânii se consideră români, ca parte a poporului român care reușise să înființeze după 1859 un stat la nord de Dunăre. Cartea lui Vladimir Crețulescu reprezintă o contribuție istoriografică de reținut, iar abordarea mentalității colective a imaginarului românesc din Balcani este de analizat și pentru generațiile viitoare de istorici. Studiul aduce o contribuție subliminală și semnificativă, cu un aport științific remarcabil, la constructivismul unei noi abordări etno-genetice.

Ionuț Țene