Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: Ionuț Țene; © Ionuț Țene (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2024 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Când anul trecut, Austria ne-a călcat în picioare demnitatea, la instigarea Germaniei și Olandei, refuzând intrarea României în Schengen prin veto, nu am înțeles de ce guvernul nostru nu a apelat la crearea unui mini-Schengen între România și Bulgaria. E vremea ca guvernele de la București și Sofia să nu mai aștepte doar ordine și indicații prețioase de la Bruxelles, de parcă ar fi niște reprezentări coloniale, ci să-și manifeste suveranitatea și să facă apel la tradiția istorică și interesul național și regional. România și Bulgaria sunt două țări, nu numai vecine, ci și cu o tradiție istorică comună, iar popoarele român și bulgar, în ciuda slavismului declamat de Sofia, au împreună o istorie antică etnică comună traco-getă, iar la începutul evului mediu pe pilonul celor două etnii creștin-ortodoxe s-a creat Imperiul româno-bulgar al Asăneștilor, la 1186 împotriva Bizanțului. Valahii și bulgarii s-au înfrățit pentru a întemeia un imperiu independent împotriva Constantinopolului, stat care a funcționat ca imperiu câteva zeci de ani. Mai mult, în secolul XIX, România a fost gazda luptei de redeșteptare culturală, religioasă și națională a Bulgariei. De altfel toată elita culturală a Bulgariei și-a găsit adăpost la București atunci. Eroul luptei de independență al Bulgariei a fost un bulgar finanțat de guvernele lui Al. Ioan Cuza. La vârsta de 20 se ani bulgarul Gheorghe Rakovski a fost uns diacon, dar viața de călugăr nu l-a atras. În 1862 a fugit în Serbia, unde s-a înrolat ca voluntar în „Legiunea bulgară”. Această formațiune militară a fost organizată și condusă de Gheorghi Rakovski, participând astfel la ostilitățile sârbo-turce. După izbucnirea Războiului Crimeii (1853), Rakovski, împreună cu un grup de bulgari, au înființat Societatea Secretă din Sistova, care avea sarcina de a colecta bani pentru eliberare și informații despre trupele otomane și de a-i preda comandamentului militar rus. Societatea Secretă nou înființată a adoptat ca drapel al viitoarei republici bulgare tricolorul – alb, verde și roșu. Arestat și dus la Istanbul a evadat spectaculos și s-a refugiat în România lui Cuza, unde el și oamenii lui au primit bani și arme pentru a crea detașamente de voluntari ca să lupte pentru eliberarea Bulgariei de sub otomani. Rakovski a înființat un Comitet Secret Bulgar la București și a coordonat un ziar – ”Națiunea”, care milita pentru independența Bulgariei de sub turci. Poarta Otomană asedia guvernul de la București cu note de protest pentru sprijinul acordat bulgarilor refugiați. Cetele lui Panaiot Hitov şi Filip Totiu au făcut istorie la sud de Dunăre la fel ca cetele înarmate ale lui Ragi Dimităr şi Stefan Karagea care au trecut peste Dunăre, în iulie 1868, cu armele și banii românilor și finanțate de bogații din Comunitatea bulgară de la București. Fiind foarte influențat de revoluționarii bulgari ce trăiau în România, Hristo Botev duce o viață tipică pentru un revoluționar. A locuit clandestin într-o moară abandonată de lângă București, împreună cu Vasil Levski, conducătorul insurgențelor bulgărești. Ei doi devin prieteni apropiați. Mai târziu, avea să descrie această perioadă în lucrările sale. Din 1869 până în 1871, devine editor la ziarul emigranților revoluționari pe nume „Cuvântul emigranților bulgari” („Duma na bulgarskite emigranti”), unde a început să-și publice operele sale lirice timpurii. În urma colaborării strânse cu revoluționarii ruși, Botev începe să lucreze pentru ziarul „Libertatea” („Svoboda”), editat de un scriitor eminent și revoluționar – Liuben Karavelov. În 1873, a editat, de asemenea, ziarul satiric „Ceasul deșteptător” („Budilnik”), care nu făcea parte din mișcările revoluționare. Întreaga mișcare revoluționară bulgară a fost pusă în pericol de capturarea lui Vasil Levski de autoritățile otomane, la sfârșitul lui 1872. Levski a fost spânzurat de turci trezind indignarea românilor. Ion C. Brătianu sprijinea din umbră lupta bulgarilor. În 1876, legendarul Hristo Botev moare în luptă lângă Kozlodui pentru libertatea Bulgariei, după ce trecuse cu un detașament înarmat Dunărea din România. (Constantin Velchi – România și renașterea bulgară, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, pp. 70 – 155).

După ce România și-a câștigat independența prin luptă în războiul din 1877, iar o parte din Bulgaria devine autonomă, ideile unei uniuni statale româno-bulgare sub conducerea lui Carol I nu era o utopie, ci se plia pe o tradiție istorică comună. După înființarea unui principat bulgar autonom și independența deplină a României în 1878, relațiile dintre țări s-au consolidat și mai mulți români au fost propuși pe tronul Bulgariei. Printre aceștia s-au numărat regele Carol I al României și nobilul Gheorghe G. Bibescu, fiul fostului principe valah. În final, ei nu au fost aleși, și în 1879, în cele din urmă principe al Bulgariei a fost acceptat Alexandru de Battenberg, un prinț german. În anul 1886 acest proiect de uniune româno-bulgară era aproape finalizat, părțile decidente române si bulgare căzând de acord asupra formarii unei armate comune si implementării grafiei latine în Bulgaria care să înlocuiască vechiul alfabet chirilic folosit de către bulgari. Alexandru a avut relații bune cu România, el a fost forțat să abdice în 1886 în urma unei perioade de tulburări politice în Bulgaria cauzate de Rusia, care a încercat să-și exercite influența asupra țării. Din această cauză, Stefan Stambolov⁠, om politic anti-rus, a devenit liderul regenței. Stambolov a încercat din nou să înfăptuiască o uniune personală cu România și au fost purtate negocieri fructuoase. Carol I ar fi fost șeful unui astfel de stat, fie cu două guverne separate, fie cu unul singur, unit. Deși Carol I era interesat să devin conducător al Bulgariei, Rusia s-a opus cu fermitate acestui lucru. Rusia a amenințat că va rupe relațiile diplomatice cu România și că o va invada și că va invada și Bulgaria, forțându-l pe Carol I să abandoneze perspectivele. Ulterior, Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha a fost ales prinț al Bulgariei în iunie 1887. Noi tentative de a realiza o unire, de data aceasta o federație balcanică, au fost efectuate zeci de ani mai târziu în epoca comunistă, în special de către Gheorghi Dimitrov, dar Uniunea Sovietică le-a respins ferm. Iosif Stalin, conducătorul acesteia din urmă, considera că o astfel de propunere ar fi de neconceput. Dimitrov se pare că a fost otrăvit la ordinul liderului de la Kremlin.

O surpriză, care poate fi luată și ca o glumă de presă a venit neașteptat în 2018, când o grupare separatistă bulgară în care erau implicați se pare și membri ai minorității românești, a cerut unirea cu România a mai multor regiuni din nord-vestul ţării aflate la sud de Dunăre. ”Separatiștii” intenționau să-şi proclame mai întâi autonomia, apoi independenţa, pentru ca apoi să ceară alipirea de România. Iniţiatorul proiectului, activistul civic Boris Kamenov, spunea la acea dată că vrea să îi conducă pe localnici spre modelul de succes al democraţiei româneşti. Iar corupţia bulgară era motivul exasperării lor. Boris Kamenov răspundea presei bulgare în 2018 că regiunile Vidin, Montana şi Vratsa din Bulgaria ar trebui să se alipească României: „Da, şi acolo au probleme, ca la noi. Dacă voiam să ne unim cu vreo altă ţară, aş fi cerut să ne unim cu Austria sau cu Germania, nu cu România”. Demersul său nu era neapărat unul revizionist sau ”separatist”, ci mai degrabă reflecta o stare de spirit exasperantă a populației din nord-vestul Bulgariei împotriva corupției și justiției de la Sofia. Au și strâns semnături în acest sens dar, bineînțeles, fără succes. Am amintit aceste fapte și evenimente istorice ca să arăt că România și Bulgaria sunt legate istoric foarte mult, iar o mai bună colaborare între Sofia și București ar fi benefică prin înființarea unui mini-Schengen între cele două țări pentru a scoate cozile TIR-urilor de la punctele de frontieră și pentru ca fluxul economic și turistic să să se fluidizeze între cele două țări prietene și chiar surori din punct de vedere istoric. Schengen-ul bulgaro-român nu depinde nici de Viena și nici de Schengen, ci doar de Sofia și București. Cine ne oprește?

Ionuț Țene