Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Alexandru Zărnescu; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Alexandru Zărnescu s-a născut la 22 iulie 1950, la București și a murit la 2 februarie 2011, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Școala Primară de Muzică (astăzi, Colegiul Național de Muzică „George Enescu”) din Capitală. A fost un cunoscut muzician de rock, blues, folk și country. A activat în formațiile Amiral, Polifonic, Sincron, Continental, Electrecord și FlaPo/Flacăra Pop și a fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1980-1985). A participat la mii de spectacole și a efectuat sute de turnee în România, Iugoslavia, R.D.G., Bulgaria, Germania, Suedia și Danemarca, precum și în jurul lumii, pe vase de croazieră (1985-1990). A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat caseta audio „Ce a fost, a fost, ce va fi, va fi…” (1997) și este prezent pe triplul disc long play „Cenaclul «Flacăra» în concert” (1982), caseta audio „Galbenă gutuie” – volumul 1 (1999), compact-discurile „Ca un fum de țigară, sufletul” – volumul 8 (2008) și „Front fără învingători” – volumul 12 (2008) ale Cenaclului „Flacăra” și digital video discul „Cenaclul «Flacăra» – Te salut, generație în blugi!” (2010). A primit mai multe distincții la concursuri și festivaluri de muzică folk, între care un premiu al Festivalului Național „Cântarea României”, un altul la un festival internațional din Bulgaria și mai multe ale Cenaclului „Flacăra”.

Alexandru Zărnescu (compoziții, texte, orchestrații, voce și chitară) a fost membru de bază al Cenaclului Flacăra și conducătorul formației de acompaniament a acestuia. Despre fenomenul cu același nume, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 4 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

• – Te salut, Alexandru Zărnescu!
• – Te salut și eu!
• – În ce perioadă te-ai aflat pe scena Cenaclului „Flacăra”?
• – Am fost acolo din 1980 până la desființare [la 15 iunie 1985]. Inițial, ne-am numit formația Continental, după care ne-am schimbat numele în FlaPo și, legându-ne de din ce în ce mai multe piese, am rămas până la sfârșit.
• – Cine îi acompania pe artiști înaintea voastră?
• – Nimeni. Și erau multe probleme, pentru că o chitară „rece”, de calitatea la care se putea găsi pe atunci, se dezacorda foarte ușor; pe când o trupă în spate a crescut calitatea spectacolelor – atât din punct de vedere ritmic, cât și strict muzical. Fiind profesioniști, noi făceam acordajele, susțineam liniile melodice sau dădeam câte o părere în privința armoniilor.
• – Cât de greu a fost să suportați programul infernal din turnee?
• – Pentru noi, a fost foarte dificil. Toți ceilalți cântau două-trei piese, după care se așezau pe scaune și mai reveneau doar la cântecele patriotice, pe când noi rămâneam în picioare, non-stop, câte opt, zece ore sau chiar mai mult; mai ieșeam, câteva minute, doar la toaletă sau să bem un pahar cu apă. Era un stres foarte mare, pentru că dormeam puțin și eram în priză tot timpul; noi începeam spectacolele cu un fel de semnale, ca la teatru, și tot noi le terminam. Una peste alta, eu m-am simțit bine acolo și toate rememorările de atunci sunt ca amintirile din armată – am păstrat mai mult momentele frumoase.
• – La desființarea cenaclului, ai rămas cu un gust amar sau decizia ți-a convenit?
• – N-a fost pentru nimeni o ușurare, pentru că, pe vremea aceea, era singura manifestare artistică în stare să umple stadioane întregi. Iar oamenii se bucurau literalmente, fiindcă televiziunea nu le oferea decât două ore de propagandă comunistă, împănate cu știrile despre familia „imperială” – și, cu asta, basta. Și, atunci, spectatorii își găseau toată refularea la cenaclu, pentru că acolo, chiar dacă au mai fost și rateuri, s-au întâmplat multe lucruri foarte frumoase.
• – Îți mulțumesc pentru tot!
• – Mi-a făcut plăcere.
• Florin Bălănescu