Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Constantin-Romeo Dragomir; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Constantin-Romeo Dragomir s-a născut la 2 martie 1953, la Craiova și a murit la 15 august 2007, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu Evanghelic” din Capitală. A fost un cunoscut compozitor, solist vocal, instrumentist, jurnalist și politician. A fost căsătorit și a avut o fiică. A absolvit Facultatea de Sociologie a Universității din București. A lucrat la revista „Flacăra” (1980-1989), ziarul „Curierul Național” (1991-1992), trustul „Pro Internațional” (din 1996), Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (2001-2003) și T.V.R. Media (din 2003). A fost membru al Camerei Deputaților (1992-1996) și al Comisiei pentru cultură, arte și mijloace de informare în masă a acesteia. A activat în formația de muzică rock LDH din Craiova (din 1968) și a fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1979-1985). A susținut sute de recitaluri și a efectuat zeci de turnee în țară și în străinătate. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. Apare pe triplul disc long play „Cenaclul «Flacăra» în concert” (1982), caseta audio „Om bun. Restituiri folk” – volumul 1 (1995), compact-discurile Cenaclului „Flacăra” volumul 2 (2006) și „Ursul românesc” – volumul 3 (2007) și digital video discul „Cenaclul «Flacăra» – Te salut, generație în blugi!” (2010). A primit mai multe distincții la concursuri și festivaluri de muzică folk, între care un premiu al Festivalului Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” de la București (1978), un altul al Festivalului Național de Muzică Folk de la Galați (1978) și Premiul al II-lea al Festivalului-Concurs de Muzică și Poezie Patriotică „Dulce Românie” de la Curtea de Argeș (1979).

Constantin Dragomir (compoziții, texte, voce, chitară și muzicuță) a fost un apreciat cantautor de muzică folk, care s-a remarcat prin contribuția sa la Cenaclul Flacăra. Despre acest fenomen, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 5 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

• – Te salut, Constantin Dragomir!
• – Și eu te salut!
• – Care a fost perioada ta activă în Cenaclul „Flacăra”?
• – Am debutat în 1979, la București, și am rămas până la ultimul spectacol, de la Ploiești, în 1985 [la 15 iunie].
• – Ai scris o bună parte dintre cronicile cenaclului în revista „Flacăra”; cât timp ai făcut asta?
• – Au fost câțiva ani buni, în care am împărțit această responsabilitate cu o parte dintre oamenii dedicați din redacție.
• – Fiind și membru al cenaclului, când mai și scriai?
• – Când apucam – pe genunchi, în timpul spectacolelor sau după aceea, în autocar, pe drumul dintre localități, când băteam la mașina de scris, în vreme ce colegii mei se odihneau. Eram, în permanență, sub presiunea timpului, pentru că trebuia să trimit imediat la revistă textul despre tot ceea ce se întâmpla acolo. Uneori, poate nu eram în cea mai bună inspirație sau în formă optimă, dar întotdeauna căutam să mă mobilizez, trăgând, câteodată, de mine.
• – Era dificil să fii, tot timpul, prezent în preajma lui Adrian Păunescu, atent la fiecare dispoziție care te viza?
• – Era o apăsare continuă și nu știu cât de bine i-am putut rezista. Trebuia să fiu treaz non-stop și să acționez la orice gest pe care mi l-ar fi putut fi adresa, iar răspunsul meu – ca și al tuturor celorlalți, de fapt – era, invariabil, „Da, boss!”. Iar, dacă nu eram destul de prompt, riscam să-mi zboare pe deasupra capului tot felul de hârtii aflate pe masa lui. Totuși, poate că tocmai această tensiune neîntreruptă m-a păstrat mereu în priză și nu m-am uzat.
• – Dar trebuia să mai și compui, să repeți și să te odihnești; cum le făceai pe toate?
• – Nu am țintit niciodată să devin popular; atitudinea mea chiar era de antivedetism. Nu căutam să mă fac plăcut în vreun fel și nici nu compuneam piesele în așa fel încât să devină neapărat șlagăre. Odată, țin minte că am primit un bilet din public, în care cineva mi-a scris că e important dacă există și un singur spectator pentru ceea ce fac, iar asta m-a făcut să strâng din dinți și să continuu, fiindcă, la un moment dat, cu atâtea pe cap, am fost pe punctul de a renunța.
• – În acele condiții, ai mai lua-o, totuși, de la capăt?
• – Cred că da, pentru că a fost o experiență artistică și umană extraordinară, fără pereche.
• – Te felicit pentru eforturile de atunci și îți mulțumesc pentru solicitudinea de acum.
• – Cu tot dragul.
• Florin Bălănescu