Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Domokos Árpád; © Florin Bălănescu (Arhiva personală) 
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Domokos Árpád s-a născut la 28 februarie 1960, la Miercurea Ciuc, raionul Ciuc, Regiunea Autonomă Maghiară (astăzi, în județul Harghita) și a murit la 21 septembrie 2021, la Craiova, fiind înmormântat în Cimitirul Romano-Catolic din Sovata (județul Mureș). A fost căsătorit de două ori și a avut o fiică. A absolvit Liceul Industrial nr. 3 (în prezent, Colegiul Național „Octavian Goga”) din Miercurea Ciuc. A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1978-1985). A susținut peste 1.200 de recitaluri în România și Ungaria și a efectuat sute de turnee în țară. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. Este prezent pe triplul disc long play „Cenaclul «Flacăra» în concert” (1982), compact-discul Cenaclului „Flacăra” volumul 2 (2006) și digital video discul „Cenaclul «Flacăra» – Te salut, generație în blugi!” (2010). A primit mai multe premii la concursuri și festivaluri de muzică folk.

Domokos Árpád (compoziții, texte, voce și chitară) a fost un cunoscut cântăreț, care s-a remarcat mai ales pe scena Cenaclului Flacăra. Despre acest fenomen, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 11 octombrie 2005, de la domiciliul său din Sovata.

• – Te salut, Domokos Árpád!
• – Te salut și eu!
• – Cum ai ajuns în Cenaclul „Flacăra”?
• – Am fost descoperit de Adrian Păunescu în martie 1978, la Miercurea Ciuc, prin intermediul emisiunii de televiziune Antena vă aparține. Am cântat, atunci, Oltenii lui Tudor, care avea să devină o piesă de referință din repertoriul meu, după care au urmat Cântec de țară, Țara mea și altele.
• – În ce perioadă ai cântat pe scena aceea?
• – Am debutat în mai 1978, pe Stadionul Republicii din București, și am continuat, în peste o mie de spectacole de neuitat și sute de turnee interminabile până la ultima ediție, din [15] iunie 1985, de la Ploiești.
• – La fiecare apariție în scenă, erai prezentat ca un maghiar care interpretează românește cântece de neam; în ce măsură crezi că a contat etnia ta în succesul pe care l-ai avut?
• – Niciodată, n-a avut vreo importanță; nu s-a pus problema asta, pentru că am cântat la fel și în Ardeal, și în Moldova, și în Banat, și în Oltenia, și în Dobrogea, și la București, și peste tot. Sunt doar niște simple aberații politice.
• – Îți amintești vreun spectacol care te-a marcat în mod deosebit?
• – Doamne… Din mai bine de 1.200 de reprezentații, de care mi-aș putea aduce aminte mai întâi? Totuși, nu pot uita „Gala 1.000” de pe Stadionul Dunărea din Galați [la 16 iulie 1983], unde au asistat peste 50.000 de oameni. Au fost prezenți, atunci, Vasile Șeicaru – gălățean, Ștefan Hrușcă – maramureșean, Gil Ioniță, colegul meu de cameră – moldovean, Alexandru Zărnescu – bucureștean, Costas Caracostas – grec, Domokos Árpád – un pui de secui și atâția alții, de care-mi amintesc cu mare drag; din păcate, mulți dintre cei care au evoluat în seara aceea au trecut în neființă și în urmă au rămas doar cântecele lor minunate. Uite că au putut să se afle toți pe aceeași scenă și cu toții au fost aplaudați la fel, deci politica nu a avut ce căuta acolo.
• – Ba a tot avut…
• – Au fost și niște momente de acest fel, însă fără ele nu se putea, pentru că garantau însăși existența manifestării. Oricum, minutele acelea nu ocupau decât câteva procente din totalul de mai bine de șase ore, cât dura un spectacol.
• – Una peste alta, ce a însemnat cenaclul pentru tine?
• – Au fost anii cei mai fascinanți din viața mea.
• – Îți mulțumesc pentru amintirile tale.
• – Mi-a făcut plăcere să le rememorez.
• Florin Bălănescu