Autor: © Dan  PRODAN, Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Foto: © Dan  Prodan (Arhiva personală).
Agata ® 1994 – 2024 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

O nouă sinteză de istorie otomană a îmbogățit, de curând, istoriografia tematică respectivă: Marc David Baer, Otomanii: hani, cezari și califi, traducere din engleză de Monica Mărgărit, Editura Humanitas, București, 2023, 542 p. + 3 hărți + planșe color și alb-negru. O versiune românească și o traducere rapid realizate, după ediția englezească din 2021: The Ottomans: khans, caesars and caliphs, Basic Books, Hachette Book Group, New York. O istorie a otomanilor analizată și prezentată de la înălțimea funcției supreme, a tronului conducătorului, a sultanului, care a moștenit, a preluat, a cumulat și a exercitat atribuții și tradiții complexe, specifice, de la trei omologi de-ai săi din epocile antică și medie, la rândul lor întemeietori și conducători de imperii bi- sau tricontinentale: hanul mongolo-tătar, împăratul roman și califul arabo-musulman. De asemenea, o istorie a Imperiului Otoman prin faptele conducătorilor sultani, prin modul în care aceștia se vedeau, se apreciau, se proclamau ei înșiși în relațiile cu supușii, pe plan intern, cu alți suverani, vecini sau nu, pe plan extern, într-un cuvânt, cu Ceilalți. În această cheie se interpretează și se utilizează istoriografic cartea osmanistului englez MD Baer.

Cartea de vizită istoriografică a autorului cuprinde și alte titluri de sinteze osmanistice: Honored by the Glory of Islam: Conversion and Conquest in the Ottoman Empire (Oxford University Press, 2008, onorată cu Albert Hourani Book Award); The Dönme: Jewish Converts, Muslim Revolutionaries, and Secular Turks (Stanford University Press, 2010); At Meydanı’nda Ölüm: 17. Yüzyıl Istanbul’unda Toplumsal Cinsiyet, Hoșgörü ve Ihtida [Death on the Hippo-drome: Gender, Tolerance, and Conversion in 17th Century Istanbul] – (Koç Yayınları, Istanbul, 2016); Sultanic Saviors and Tolerant Turks: Writing Ottoman Jewish History, Denying Armenian Genocide (Indiana University Press, 2020); German, Jew, Muslim, Gay: The Life and Times of Hugo Marcus (Columbia University Press, 2020). Sintezele tematice otomane ale lui MD Baer alcătuiesc o sinteză otomană generală a osmanistului londonez. 

Câteva definiții și considerații preliminare, formulate direct sau indirect de MD Baer în cartea sa, trebuiesc dezvoltate de la început, pentru a evita ulterior, în această recenzie, repetițiile și suprapunerile. Astfel, Imperiul Otoman este o denumire convențională din epoca modernă,  adoptată și utilizată de istoricii medieviști generaliști, osmaniști, ai diferitelor domenii de activitate materială și spirituală, ai culturii și civilizației otomane orientale. Imperiul Otoman, asemenea marilor imperii predecesoare temporale antice și medievale seculare (roman, bizantin, arab, mongol-tătar, timurid, persan-safavid, portughez, spaniol, germanic, habsburgic-austriac, rusesc-țarist), a fost un stat multietnic, multilingv, multirasial, multiconfesional, bi-, ulterior, tricontinental, riveran la două oceane (Indian, Atlantic) și la peste zece mări continentale și intercontinentale. Limba oficială a dialogului, a comunicării verbale și a izvoarelor istorice scrise osmane a fost „limba otomană”, un amestec al limbii proprii otomane cu cele arabă și persană, numită și „cele trei limbi” (elsine-yi selāse); alfabetul adoptat și utilizat peste șase sute de ani a fost cel arab, cu care s-a reușit să se exprime, cu rezultate acceptabile, fonemele otomane.  

Autorul a considerat, în cartea sa, că Europa, ca zonă geografică și idee continentală, este un întreg teritorial locuit de grupuri umane cu origini, limbi, religii, ideologii, idealuri, concepții, organizări, instituții, culturi, civilizații diferite; succesiunile statale, de limbi, religii, culturi, civilizații nu au fragmentat Europa, ci au contribuit la accentuarea multi-culturalității și inter-culturalității în epocile medie, modernă și contemporană. De asemenea, analiza și sinteza osmanistului londonez este o istorie bi- și tricontinentală universală văzută de la Constantinopol / Istanbul, un alt centru și factor de putere începând cu mijlocul secolului al XV-lea; ideea geo-istorico-strategică dezvoltată de MD Baer nu este nouă, pentru că, în perioada interbelică, a fost deja schițată de Nicolae Iorga și dezvoltată conceptual și tematic de către medievistul Gheorghe I. Brătianu (în 1937-1939), care a propus o nouă abordare a istoriei medii universale europene (între 293-1566, anul morții sultanului Soliman I), pornind din Constantinopolul bizantin și, ulterior, din Istanbul otoman. 

Unde se termină Europa, unde începe Orientul, privind din Londra, Paris sau Roma, la rândul lor mari centre și factori de putere continentală? La Viena? La Varșovia, Budapesta sau Belgrad? La Moscova? La Constantinopol / Istanbul? Ce a însemnat, pentru creștini, a-i alunga pe turcii otomani din Europa? Adică, de unde până unde? Până unde se întindea Europa, până unde trebuiau să cucerească otomanii, privind de la Constantinopol / Istanbul? Până la Belgrad, Budapesta sau Varșovia? Până la Moscova? Până la Viena? Până la Roma, la Catedrala Sf. Petru, la Mărul Roșu? Sau până la Paris sau Londra?

Între Londra / Paris și Constantinopol / Istanbul, ca centre de putere continentale, ca orașe de reper, de observare și inițiativă europeană, granița estică, răsăriteană a Europei creștine versus frontiera vestică, apuseană a Europei otomane islamice s-a modificat permanent, în funcție de numeroși factori interni și externi ai celor doi poli politico-militaro-religioși europeni; această fluctuație a graniței geografice, politice, militare, religioase, culturale, de civilizație, tradiție a moștenirii statale a celor două sub-Europe în cadrul Europei continentale, merită o viitoare abordare specifică, particulară. Însuși Imperiul Otoman a avut un Orient și un Occident proprii, interne: Estul, Răsăritul islamic, cu Anatolia, leagănul statului otoman, cu provinciile musulmane cucerite ulterior în Siria, Irak, vestul Iranului, Arabia litorală, Egiptul și Nordul Africii; Vestul, Apusul islamic-creștin, cu Rumelia (Bulgaria), Serbia, Grecia, Macedonia, Albania, Croația, Bosnia, Herțegovina, Ungaria, cu statele tributare la frontierele vest-asiatice și europene central-sudice.

Alegoric, Imperiul Otoman a avut palma în Anatolia, antebrațul în Rumelia, articulația în Bosfor și Dardanele, cu degetele răsfirate către Marea Neagră, M. Caspică, Golful Persic, M. Roșie, M. Mediterană. 

Autorul a propus depășirea analizei regionale, zonale și acceptarea abordării sistemice, integratoare europene, bi- și tricontinentale: otomanii „Nu au evoluat în paralel cu Europa; istoria lor este partea necunoscută a poveștii pe care Occidentul o deapănă despre el însuși. Otomanii au contribuit, în realitate, la numeroase aspecte ale vieții politice și religioase atribuite multă vreme doar occidentalilor. Istoria comună a dinastiilor și societăților din întreaga Europă iese la iveală când analizăm imperiul euro-asiatic al otomanilor. Recunoașterea rolului lor în istoria europeană, departe de a fi o încercare ce demonstrează că otomanii se ridică la standardele eurocentrice, ne determină să extindem sensul acestei istorii, să-i redefinim conceptele de bază și cadrele – în special în ceea ce privește Renașterea, Epoca Marilor Descoperiri [Geografice], Reforma, Iluminismul și Revoluția Industrială, precum și semnificația milenarismului și mesianismului, sclaviei și Orientalismului și a Războiului Mondial” (pp. 23-24).

MD Baer a promovat unitatea istorică continentală prin diversitatea componentelor, manifestărilor locale: „A-i privi pe otomani ca parte a istoriei europene nu înseamnă că aceștia au contribuit întotdeauna cu ceva pozitiv la ea. Povestea dinastiei otomane și a imperiului pe care l-a creat, închegată în aceste pagini, nu are ca obiectiv clarificarea descendenților lui Osman și nici condamnarea acestora, ci prezentarea tuturor aspectelor care îi fac diferiți, dar și deosebit de familiari cititorului obișnuit” (p. 29).

Osmanistul englez a trasat traictoria conceptuală și cronologică a otomanilor către toleranță religioasă (din a doua jumătate a secolului al XIV-lea), secularism statal-legislativ (din secolul al XV-lea), modernitate economico-socială (în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea), genocid etnic-religios (sfârșitul secolului al XIX-lea – 1915). Autorul a prezentat cele peste șase secole de istorie otomană analizând domnia unui singur sau mai multor sultani, cu o politică internă-externă unitară, de continuitate, cu o anumită relevanță în trecutul osman. Nu a utilizat cronologia clasică a istoriei otomane, vehiculată de osmanistica secolului al XX-lea: întemeierea, ascensiunea și apogeul („epoca clasică” la Halil Inalcik, secolele al XIV-lea – al XVI-lea), stagnarea (secolul al XVII-lea), declinul și prăbușirea (secolul al XVIII-lea – 1922). Această concepție și metodă pare să câstige tot mai mult teren în osmanistica contemporană, fiind întâlnită, de exemplu, și la alt osmanist anglofon, Douglas A. Howard (A History of the Ottoman Empire, Cambridge University Press, 2017, cu varianta românească: O istorie a Imperiului Otoman, traducere de Irina Vainovski-Mihai și Adina Avramescu, Editura Polirom, Iași, 2021, 460 p.). În paralel, MD Baer a urmărit evoluția atribuțiilor „fișei postului” conducătorului otoman, din toate punctele de vedere: politic, militar, ideologic, instituțional, religios, social, economic, cultural. 

Începutul (pp. 31-50) statului otoman a fost realizat de emirii gazii Osman și Orhan, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, care au organizat un beylik de frontieră în Anatolia de Nord-Vest, între zona musulmană și cea creștin-ortodoxă, au întemeiat și au consolidat o dinastie a aceleiași familii princiare, au pus bazele viitorului stat otoman. Autorul a amintit expres două cauze ale construirii statalității otomane: Sultanul și sclavii convertiți: Murad I (pp. 51-67). Altele au fost: valorificarea eficientă a conjuncturii externe favorabile otomanilor; începutul cuceririi otomane a Pen. Balcanice; debutul aplicării toleranței religioase, atrăgătoare pentru creștini; reorganizarea și consolidarea armatei; reglementarea succesiunii sultanale; întărirea rolului și puterii conducătorului; dezvoltarea cultelor musulmane și a comunităților sufite; aplicarea unor strategii politico-diplomatico-militare eficiente în relațiile cu Ceilalți, cu dușmanii / convertiții creștini sud-dunăreni. 

Renașterea dinastiei: Baiazid I, Mahomed I și Murad II (pp. 68-85) a fost asigurată de către ultimii doi sultani amintiți, după înfrângerea zdrobitoare a controversatului Baiazid I la Angora (Ankara) în 1402 de către sângerosul cuceritor central-asiatic Timur Lenk și periclitarea viitorului statal osman. Din punct de vedere conceptual, autorul ar fi trebuit să-l încadreze pe furtunosul și îngâmfatul Baiazid I în capitolul anterior, alături de tatăl său, Murad I, pentru că, într-adevăr, învinsul de la Angora a consolidat statul otoman până la colapsul din 1402.

Cucerirea celei de-a doua Rome. Mahomed II (pp. 86-109) a fost rezultatul firesc al refacerii statului și puterii otomane în prima jumătate a secolului al XV-lea și al reconfigurării dreptului de moștenire și de succesiune al Imperiului Roman antic, prin Imperiul Bizantin medieval. „Cucerirea fostei capitale bizantine, a concluzionat autorul, a transformat puterea otomană într-un veritabil imperiu european, deschizând astfel calea viitoarelor cuceriri în Europa de Sud-Est. Odată Constantinopolul supus, otomanii au pus capăt și cârmuirii bizantine, auto-proclamându-se moștenitorii Romei antice și reconstruind orașul. (…) Orașul era inima puterii islamice, superioară Europei de Vest înainte ca această regiune să-și poată adjudeca supremația” (p. 108).

Un prinț al Renașterii: Mahomed II (pp. 109-125) este provocarea lui MD Baer lansată în analiza interferențelor culturale complexe italiano-otomane în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Dar cum poate fi definit un monarh renascentist? Precum Principele lui Niccolò Machiavelli, carte scrisă în 1513 și publicată în ediția I în 1532? Sau precum un șāhzāde, viitor sultan, din literatura politico-instituțională de seray, ad usum delfini? Sau ca un pādișāh din scrierea Sfat pentru sultani a învățatului și secretarului de cancelarie Mustafa Ali, din 1581? Autorul londonez nu a răspuns la aceste întrebări definitorii, dar a precizat că Mehmed al II-lea el-Fatîh (Cuceritorul) a cumulat diferite caracteristici și atitudini ale unui conducător renascentist occidental: „Mahomed II a fost un mecena al artelor tipic renascentist; și-a comandat portretul unuia dintre cei mai mari pictori ai Renașterii, precum și medalioane cu propriul chip (…). A dispus ca Bertoldo di Giovanni, sculptorul lui Lorenzo de Medici, să-i facă un medalion care îl înfățișează ca pe o figură eroică, stând triumfător într-un car de luptă. (…) Leonardo da Vinci i-a schițat planul unui pod peste Cornul de Aur, în timpul vizitei sale la Istanbul. Mahomed II și-a decorat palatul cu picturi murale realizate de alți artiști italieni. (…) Mahomed II a strâns o colecție impresionantă și bizară de relicve creștine (…). A colecționat statui antice și bizantine. Mahomed II deținea și a comandat multe opere renascentiste de artă și literatură. A contactat diverși conducători italieni (…), ca să-i trimită artiști la curte, inclusiv pictori, sculptori și artizani de medalioane. Alături de portretul pe care [Gentile] Bellini i l-a făcut conducătorului otoman, un tablou similar, probabil creat de un artist otoman instruit de un italian la Istanbul (…), poartă amprenta stilului renascentist, întrucât chipul lui Mahomed II este reprezentat realist, din semiprofil, privind spre stânga” (pp. 111-112).

Alte abilități de conducător ale lui Mehmed al II-lea, cu rezonanțe renascentiste, au fost: strateg și tactician politico-militar; codificator de legi otomane; reformator religios, administrativ, financiar; spirit deschis la idei, concepții, măsuri inovatoare, adaptabile și comple-tabile statului și societății otomane; tolerant etnic, religios, lingvistic, social, științific, ocupa-țional. Dar dacă sultanul Mehmed al II-lea și un anturaj restrâns de supuși educați au manifestat preocupări renascentiste, conform definiției vest-europene, înseamnă că societatea, cultura și civilizația islamică otomană au dezvoltat Renașterea în secolele al XV-lea – al XVII-lea? 

Nu! răspund eu. Otomanii au fost contemporani cu amintita mișcare complexă regene-rativă din veacurile precizate anterior. Stratul superior, conducător, educat otoman, dar firav numeric, de funcționari a fost receptiv și a adoptat anumite forme de manifestare renascentistă, prin Interpretatio Othomannica, încadrându-se în limitele politico-ideologice, civile, sociale, legale, religioase, morale, culturale impuse de statul și civilizația otomane. La alți itemi de evoluție renascentistă, otomanii au fost martori pasivi și toleranți la concretizările modeste ale acestora în sultanat, fără urmări viabile și continui. Terțe structuri renascentiste au fost respinse de otomanii islamici, necadrând cu societatea lor medievală, originar asiatică semi-nomadă, fără un trecut antic de civilizație sedentară și inspiratoare. Otomanii și sultanatul lor au filtrat realist, subiectiv și obiectiv diferitele influențe renascentiste catolice manifestate în Europa otomană, conform diverselor interese superioare orientale-islamice promovate. 

Secvențele și aspectele renascentiste vest-europene au fost efemere, trecătoare, în Imperiul Otoman și pentru că Un conducător evlavios își înfruntă dușmanii în imperiu și peste hotare: Baiazid II (pp. 126-141). În fața amenințărilor interne și externe sultanul cel cucernic a simțit nevoia obiectivă și subiectivă de a-și justifica și a-și legitima conducerea imperiului și a dinastiei otomane ideologic-istoriografic, cu pana (kalem) și militar, cu sabia (kılıç). În consecință, a ordonat scrierea istoriei originii, ascensiunii și dinastiei otomane, accentuându-se originea turco-oguză, expansiunea teritorială și bi-continentalitatea statului și soliditatea familiei sultanale otomane. A vândut majoritatea operelor artistice renascentiste comandate și colecțio-nate de Mehmed al II-lea, tatăl său.

Secolul al XVI-lea a fost, în Europa și în Orientul Apropiat, al maiestuozității și al provocărilor interne și externe generate de evoluția societății de la medieval la modern (Magnificeința. De la Selim I la primul calif otoman, Soliman I, pp. 142-175). Selim I a asigurat tri-continentalitatea Imperiului Otoman și funcția de calif islamic al sultanului stanbuliot, iar fiul său, Soliman I, a consolidat moștenirea de la tatăl său și a extins-o în limitele maximale permise de evoluția internă și externă a statului otoman la mijlocul secolului XVI, la imperiul mondial. 

MD Baer a susținut că secolul al XVI-lea a fost și Epoca otomană a descoperirilor [geografice] și în tehnica navală – (pp. 176-197). Autorul a argumentat că „În secolul al XVI-lea otomanii au devenit o putere maritimă comercială aproape de talia Portugaliei și Spaniei. De la început, otomanii au instituit un sistem politic inovator, monetizat, în aceste regiuni [Levant, Marea Roșie, Golful Persic, Oceanul Indian – compl. DP], au arendat texele și și-au plătit funcționarii  în numerar, în loc să le acorde feude. Otomanii nu au impus niciodată un monopol asupra comerțului cu mirodenii și nici nu și-au propus vreodată să facă acest lucru” (p. 196). 

Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, deja cu o vechime de un sfert de mileniu, se poate documenta și vorbi despre Spiritul otoman (pp. 198-212), adică „propria viziune asupra imperiului”, cu fundamentarea teoretică și cu aplicabilitatea practică instituțională. „Acest inconfundabil «Spirit otoman» (…) era recognoscibil în structura de clasă, limbaj, legi, cultură și ideologie” (p. 199), a precizat autorul. Componentă definitorie a „Spiritului otoman”, „Ideologia otomană în acea epocă se sprijinea pe mai multe principii. Primul era cel al meritocrației, care presupunea echilibrarea și utilizarea corespunzătoare a numeroaselor resurse umane de care dispunea imperiul. La rândul său, aceasta s-a reflectat în modul în care otomanii au creat un «imperiu al diferențelor», care a tolerat, în loc să anihileze, diversitatea – de exemplu, armenilor, grecilor, evreilor și musulmanilor li s-a permis să aibă propriile instanțe de judecată și judecători care să decidă în spețe civile, cum ar fi căsătoria, divorțul, moștenirea etc., în funcție de religia pe care o aveau. Un al treilea principiu era cel al proiecției puterii și măreției otomane, atât în Eurasia majoritar-musulmană, cât și în Europa creștină, fiind cel mai bine ilustrat de moscheea lui Soliman I, construită pe cel mai înalt deal din Istanbul. Structura magnifică este expresia bogăției, puterii, evlaviei și armoniei otomane” (subl. DP, p. 200).  MD Baer a argumentat ulterior „Convertirea ca metodă de integrare: promovarea unor membri-cheie ai elitei conducătoare pe principiul meritocrației”, „Sinteza imperială: legea seculară și legea islamică” și „Soliman I: umbra lui Allah pe pământ”, adică evlavia, cucernicia, califul, moscheea și rolul lor în civilizația islamică otomană clasică. 

Seraiul și Viața în serai (pp. 213-237) au făcut parte, de asemenea, din „Spiritul otoman”. Osmanistul englez a descris și a lămurit organizarea palatului sultanal, „Cele două iubiri ale lui Soliman I de la palat: sultana Hürrem și Ibrahim pașa”, „Sultane otomane, împărătese bizantine și soții mongole: rolul politic al femeilor din familia regală”, „Eunuci la palat”.

„Bărbați cu barbă și tineri imberbi” (pp. 238-247) sau sexualitatea în Imperiul Otoman au făcut parte din același „Spirit otoman”. „Sexualitatea era considerată o relație de putere, nu o caracteristică identitară. Cel care penetra un alt corp era considerat puternic și dominant. (…) Bărbații maturi erau atrași de femei și tineri imberbi (…). Poeții atrași de femei și nu de băieți erau considerați bizari. Androginia a fost o temă fundamentală a literaturii otomane” (p. 240), a concluzionat autorul. 

În condițiile apariției semnelor crizei generale a Imperiului Otoman, în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea și în primele ale veacului următor, MD Baer a explicat ce a însemnat A fi otoman și roman. De la Murad III la Osman II (pp. 248-276), între anii 1574-1622. 

Mustafa Ali, erudit, scriitor și secretar de cancelarie , din tată bosniac creștin convertit la islamism și mamă musulmană, a identificat unele cauze ale crizei sistemului multi-funcțional otoman, ale „Spiritul otoman”. „Mustafa Ali era de părere, a precizat osmanistul londonez, că dinastia otomană a creat o nouă clasă conducătoare care dobândise calități fizice, intelectuale și morale optime printr-un proces de dezrădăcinare, convertire, educație și otomanizare. «Adevărații otomani» erau acei convertiți care știau că civilizația otomană se sprijinea pe o bază multirasială și multietnică. Viziunea lui era o sinteză între Orient și Occident, între musulmani și creștini. (…) El i-a preferat pe occidentali (rumelioți) în detrimentul orientalilor (referindu-se în principal la iranieni și kurzii din Diyar Bakir)” (p. 249). Frustrat de neîmplinirile profesionale personale, furios, dezamăgit, indignat, speriat, Mustafa Ali a redactat un Sfat pentru sultani, în 1581, de pe poziția autorului fin observator, obiectiv, uneori subiectiv și ranchiunos, neangajat al Imperiului și neafiliat la nici un grup de interese politice, militare, economice, sociale, ideologice, religioase.

Coroborând evenimentele istorice din intervalul amintit anterior cu observațiile și soluțiile prognozate de Mustafa Ali și de alți erudiți otomani ai perioadei respective, MD Baer a expus principalele coordonate ale debutului epocii stagnării și declinului otomane, în subcapitole cu titluri emblematice: „După Soliman I: «Sultanatul femeilor»”; „Declinul imperiului din perspectiva observatorilor otomani”; „Primul regicid: uciderea lui Osman II”; „Tranziția către un guvern cu puteri limitate”; „Nevoia de a avea un sultan puternic”. 

Imperativul regenerativ instituțional sultanal exprimat pentru anii 1640 s-a împlinit ulterior, prin Întoarcerea războinicului: Mahomed IV (pp. 277-293). După precedentul Murad al IV-lea cel victorios, cu atitudini dure, regulatoare, reformatoare (1623-1640, în special după 1630) și sincopa Ibrahim I cel nebun, destrăbălat și executat (1640-1648), a urmat „Mahomed IV: băiatul care a devenit sultan neînfricat”, care a contribuit la „convertirea creștinilor și evreilor, la islamizarea Istanbulului”, pe de o parte, la numirea marilor viziri din familia Köprülü la conducerea imperiului (1656-1683), pe de altă parte. 

Mehmed al IV-lea și colaboratorii săi au gestionat cu finalitate islamică criza generată de „Un evreu la palatul otoman” (pp. 294-306), respectiv Sabbatai Zevi și mișcarea evreească sabbatistă. Pe plan extern, Mehmed al IV-lea și marii viziri Köprülü au promovat o politică activă în Europa centrală și vestică, „sorbind” cu sete și cu plăcere „Apele dulci ale Europei și al doilea asediu al Vienei. De la Mahomed IV la Ahmed III” (pp. 307 – 333), dar „s-au înnecat” sub zidurile capitalei habsburgice (octombrie 1683), cu urmări nefaste concrete pentru otomani în următoarele două decenii.

După o perioadă de răscoale interne și de eșecuri militare-teritoriale pe plan extern, în special în Europa centrală-pontică, s-a impus cu stringență „Reforma: întreruperea unui ciclu de revolte. De la Selim III la Abdul Aziz I” (pp. 334-366), adică din 1789 (începutul revoluției burgheze din Franța) până la 1876 (monarhia otomană constituțională parlamentară). Timp de nouă decenii, cu acțiuni și evoluții intense, Imperiul Otoman a traversat ani de reforme complexe, alianțe internaționale, războaie europene, pierderi de teritorii, acordarea de drepturi egale supușilor bărbați din sultanat, nu și femeilor; prima experiență constituțională parlamentară  modernă.

Dar a urmat „Represiunea. Un calif modern, Abdul-Hamid II” (pp. 367-384). În primii doi ani de sultanat (1876-1878), tânărul sultan, perceput ca un padișah liberal, a introdus la Istanbul și în Imperiu prima Constituție și primul Parlament. După Tratatul de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), care a încheiat Războiul ruso-româno – otoman, Abdul-Hamid al II-lea a început o politică de represiune anti-constituțională și anti-parlamentară, încercând salvarea statului prin înlocuirea reformelor liberale „cu un nou tip de guvernare (…): naționalismul proto-musulman”:  reactivarea instituției califului, modernizarea Islamului, islamizarea imperiului (pp. 371-372). Dar toate politicile amintite au eșuat, Abdul-Hamid al II-lea a fost perceput ca „sultanul roșu”, pentru represiunile sale sângeroase, iar Imperiul Otoman ca „Omul bolnav al Europei”. 

Imaginea contrastantă a europenilor (ideologică-de interpretare, științifică-de cercetare, politică-imperialistă de stăpânire colonialistă) față de Orient (Apropiat, Mijlociu, Îndepărtat) în general, față de Imperiul Otoman în acest caz, s-a numit orientalism. În cadrul imperiului sultanilor, în centrul de putere de la Istanbul, cu Rumelia și Anatolia vecine, s-au formulat concepții, atitudini și politici față de provinciile otomane din Mesopotamia, Siria, Levant, Arabia, nordul Africii. Acea imagine complexă s-a numit orientalism otoman sau „intern”. Acesta a rezultat „Scrutând propriile zări. Orientul otoman” (pp. 384-396). 

Domnia lui Abdul-Hamid al II-lea s-a caracterizat prin contradicția complexă dintre sultan (dinastia osmană) și partea majoritară anti-tiranică a societății „otomane”. Vârful de lance anti-sultanală l-a format organizația Junilor Turci (Jön Türkleri). În paralel, a activat anti-dinastic și s-a organizat ca nucleu reformator Comitetul pentru Unitate și Progres (CUP) în 1907. „Salvând dinastia de ea însăși. Junii turci” (pp. 397-422) au organizat, au desfășurat și au finalizat revoluția constituțională din iunie-iulie 1908, au înfrânt contra-revoluția sultanală și l-au înlăturat pe „sultanul roșu” de pe tron, înscăunându-l pe fratele său mai mic, Mehmed V Reșad (aprilie 1909-iulie 1918). Junii Turci au evoluat într-o organizație naționalistă musulmană, iar CUP era anti-religios, ateu, secularist, pan-turcist. Războaiele greco-otoman (1897), criza Ins. Creta, italo-otoman (1911), balcanice (1912-1913) au influențat puternic deciziile referitoare la evoluțiile interne și externe ale CUP. Relativ la poziția față de supușii creștini din Imperiul Otoman, „(…) în viziunea conspirativă, paranoică a CUP, o singură populație în special îi împiedica să salveze imperiul: armenii”, a concluzionat autorul (p. 422).

„Genocidul armenilor și Primul Război Mondial. Talat Pașa” (pp. 423-451) au fost cele mai distructive fapte istorice și personalități politico-militare, pe plan etnic și statal-instituțional din trecutul statului otoman în primele două decenii ale secolului al XX-lea, cu urmări dezastruoase și greu comensurabile în timp. Primul a urmărit anihilarea unui popor creștin dintr-un imperiu islamic în timpul războiului mondial, cu motivul utopic al salvării de la disoluție, al conservării statului sultanal anacronic. „Din perspectiva lui Talat pașa [ministru ultra-naționalist de Interne otoman – compl. DP], armenii stăteau în calea înființării unui imperiu stabil, cu centrul în Anatolia” (p. 426), a precizat MD Baer. Încercarea de anihilare a armenilor, prin deportare și masacru, total nerealistă și inutilă, în prima conflagrație mondială, a constituit un precedent, poate și un exemplu, pentru o altă încercare, asupra altui popor, în Al Doilea Război Mondial, în Europa. 

Sfârșitul Primului Război Mondial (în 1918) a însemnat și începutul disoluției Imperiului Otoman (în 1922) și nașterea Republicii Turcia (în 1923). Colapsul imperial otoman și ascensiunea politico-militară a naționaliștilor turci conduși de Gazi Mustafa Kemal (1919-1923) – (pp. 452-459), întemeietorul și primul președinte al Republicii Turcia succesorală (1923), au simbolizat încheierea unui ciclu statal islamic șase-secular, ruperea de și renegarea trecutului otoman, un nou început statal turc, cu o legitimare și o ideologie turcească, deja semi-centenară. Încă din 1922, Gaziul a lămurit că „Noua Turcie nu are absolut nici o legătură cu vechea Turcie. Statul otoman a intrat în istorie. O nouă Turcie se naște acum” (p. 459).  

În „Concluzie: trecutul otomanilor este nepieritor” (pp. 461-467). De ce? Autorul osmanist a explicat convingător. Pentru că se regăsește în Turcia de astăzi, de la președinte la cel mai modest turc, de la Edirne la Van, de la Sinope și Trabzon la Antalya și Iskenderun. Pentru că moștenirea otomană se identifică și este valorificată cu succes în fostele teritorii creștine și islamice ale istoricului Imperiu Otoman, indirect în statele foste vecine cu tri-continentalul sultanat otoman. Pentru că este vorba și de multi-culturalitate și inter-culturalitate, „Povestea otomanilor este o parte a poveștii Europei. Pe cât erau de asiatici și aveau o organizare politică unică, pe atât otomanii au fost moștenitorii Romei. Când trecutul european este extins pentru a include dinastia otomană și imperiul său eurasiatic, se extinde și definiția noastră asupra mai multor fenomene istorice, precum toleranța și genocidul, care altminteri ar fi imposibil de înțeles. Strămoșii noștri trăiesc prin noi” (p. 467). 

La sfârșitul acestei recenzii, formulez câteva observații. După conținutul sintezei otomane, titlul mai potrivit al cărții ar fi trebuit să fie: Sultanii otomani: hani, cezari și califi. Expresia familie regală în acest caz trebuie tradusă în românește prin familie imperială sau familie sultanală. Sultanul a fost / este echivalat în scara funcțiilor cu împăratul, nu cu regele! Pentru istoria otomană, Muhammad sau Mahomed se traduce Mehmed! Deci: Mehmed al II-lea, Mehmed al IV-lea etc. Sclav (slave) prin rob! A se face diferența între sclavia antică clasică greco-romano-orientală, care nu s-a manifestat în statul otoman pentru că acea construcție politico-militaro-socială nu a existat în epoca veche, antică, și robia medievală și modernă de altă factură osmano-orientală din Imperiul Otoman, înființat statal (beylik-ul lui Osman/ Otman Gazi) prin 1300! O istorie a Imperiului Otoman șase-secular, prin sultanii sau pādișāh-ii săi, nu poate include doar trei hărți istorice alb-negru, așezate la începutul cărții! Ar fi trebuit cel puțin șase-șapte, color, unde evoluțiile și involuțiile teritoriale otomane etc. etc. să fie clar marcate cartografic! Am mai precizat acest aspect și cu alte ocazii. Nu știu acum a cui este vina: a autorului londonez sau a redactorilor de carte români?

Atrage atenția și lipsa unui Cuvânt-înainte din partea unui istoric osmanist român, care ar fi facilitat drumul sintezei otomane sultanale către cititorul autohton. De asemenea, o colaborare cu un astfel de specialist ar fi rezolvat tacit diferite probleme punctuale ale traducerii și ale structurii cărții. De exemplu, notele la sfârșitul unui capitol! Cel mai practic, mai avantajos și mai comod pentru un cititor, fie osmanist sau pasionat de istorie otomană, este sistemul notelor la subsolul fiecărei pagini! Am subliniat acest element perfectibil și în cazul altor lucrări istorice / osmanistice! Sau lipsa unei bibliografii minimale a subiectului, chiar dacă nu este în ediția de bază? Un cititor răbdător o reconstituie din notele de la sfârșitul capitolelor. Dar un pasionat de istorie otomană care nu prea are timp, în ziua de azi? Planșele color, de o calitate cromatică excepțională, sunt grupate într-un singur loc, deși ar fi trebuit repartizate tematic în capitolele respective. Indexul este antroponimic, toponimic, etnic, ocupațional, al creațiilor literale, teatrale, geografice, artistice. Despre români, teritoriile românești, relațiile complexe otomano-române există în carte foarte puține referiri, punctuale: Dimitrie Cantemir, Iancu de Hunedoara,  „Moldova otomană”. Astfel, Cantemir a fost „istoricul” moldav vorbitor de otomană la curtea sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730); Iancu, voievodul român al Transilvaniei, a luptat împotriva otomanilor conduși de sultanul Murad al II-lea în 1443-1444; „Moldova otomană” a fost amintită în contextul prezenței regelui suedez Carol al XII-lea, aliatul nordic anti-rus al otomanilor, în raiaua Bender (Tighina) în 1709-1711, și a preferințelor sale culinare orientale.

Trecând peste aspectele punctuale perfectibile, ușor de rezolvat într-o eventuală ediție a doua a cărții, rămâne sinteza otomană tematică în sine. O temă clasică într-o abordare modernă, într-un limbaj accesibil specialistului și cititorului preocupat de subiect. Analiză istoriografică obiectivă, realistă, îndrăzneață, militantă pentru apropierea Occident – Orient, pentru integrarea istoriei otomane în istoria europeană, multi-culturalitate și inter-culturalitate (prezentate alegoric de către scriitorul turc Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în capodopera sa Fortăreața Albă). Sinteză tematică de autor, cu avantaje (subiect inedit sau parțial abordat, discurs conceptual critic închegat, cursiv, coerent; vocabular istoric uniform, accesibil) și dezavantaje (anumite fapte istorice tratate tangențial sau deloc, o monotonie a expunerii, repetiții, unele ipoteze, analize, atitudini sau concluzii discutabile) istoriografice evidente.

Cartea lui MD Baer este valoroasă din cel puțin patru puncte de vedere: abordarea cronologică a trecutului osman prin prisma instituției supreme sultanale de conducere, laică și, din vremea lui Soliman I, religioasă; demonstrarea realităților istorice că Imperiul Otoman și istoria sa au fost/ sunt istoriografic și europene, că unele forme de manifestare instituțională statală osmană au fost inventate/ aduse în Europa sud-estică prima dată de către clasa conducătoare otomană, altele concomitent temporal cu inovațiile europene, iar a treia categorie ulterior invențiilor occidentale moderne; o istorie completă a Europei medievale, moderne și contemporane nu se poate scrie ignorând sau minimalizând componenta otomană-turcă, cu bune și cu rele, chiar dacă ne place sau nu; sparge clișee seculare euro-centrice imagistice-istoriografice, permițând prin lectură și invitând cititorul să-și revizuiască propria atitudine și poziție față de Turc, față de Celălalt aflat în Europa orientală.