„Epistolă către copilul nemărturisit”
– versuri de Sara Pleșa-Popescu

• Tu, cea născută dintr-o liniște prea surdă,
• care ai deschis ochii către lume 
• crezând că este pură, 
• că frumusețea atrage grijă,
• că adevărul este auzit,
• că cei care nu mint vor fi și cei primiți.
• Tu, cea care ai crezut că inima, dacă bate curat,
• va fi și ascultată.
• Că suferința, dacă este sinceră, 
• nu ar putea deveni cancan vreodată,
• ci va fi protejată.
• Că nu este nevoie să strigi,
• ci că va fi destul să fii
• pentru a te simți acasă. 
• Ție îți scriu acum, de departe,
• dintr-un timp pe care nu ai fi putut
• să ți-l imaginezi.
• Un timp în care strigătul este monedă,
• iar tăcerea, doar o vină oarbă.
• În care cuvântul nu mai are greutate
• decât televizat, 
• strigat pe întinse, cumpărate scene.
• Unde valoarea e o cifră,
• iar durerea, un conținut lăsat să ardă.
• N-am venit să te mint.
• Nici să te înduplec.
• Ci să îți spun ce-am devenit,
• și de ce încă port în mine umbre.
• Speranțele tale netemătoare,
• eterne naivități nobile.
• Tu ai visat 
• și eu am învățat.
• Iar între noi,
• s-a întins o lume care nu ne mai seamănă
• și nici nu ne mai aduce.
• Acum îți las acest manifest
• nu ca o armă,
• ci ca altar.
• Nu ca o apărare,
• ci drept mărturisire pentru lupta din real.
• Este oglinda în care am învățat să mă privesc 
• fără iluzii.
• Este vocea ta de mâine,
• care nu mai cere nimic,
• dar reușește fără subterfugii.
• Ție îți las acest manifest.
• E tot ce-am strâns din ce-a durut,
• ce m-a trădat, ce te-a pierdut.
• E oglinda spartă a speranței tale,
• dar în cioburile ei, e adevărul.
• Iar în el… încă ești tu.
• ***

„MANIFEST DESPRE LUMINA CARE NU SE VEDE”

• Trăim într-o lume care confundă lumina cu strălucirea. Unde nu mai contează ce spui, ci cât de tare. Nu ce porți în suflet, ci câți oameni te urmează.
• Vizibilitatea a devenit noua virtute, iar nevăzutul – o vină.
• Într-o epocă în care și caritatea e spectacol, adevărul rostit încet nu își mai are locul. Nu mai contează suferința, ci ambalajul. Nu cine cade, ci cine filmează căderea. Oamenii mari, cu microfoane în mâini și scenă sub pași, se aplaudă între ei. Își dau like-uri, urări artificiale și locuri în față. În timp ce vocea fragilă a celor care trăiesc în întuneric, bolnavi, epuizați, dar verticali, este adesea ignorată cu politețe. Cu intenție. Nu din neatenție. Ci pentru că adevărul rostit de jos nu e convenabil. Pentru că nu aduce capital de imagine, ci doar un ecou care tulbură.
• Nu se mai caută profunzimea, ci eficiența. Nu se mai valorizează adevărul, ci accesibilitatea. Ce e greu de digerat e lăsat deoparte. Ce e subtil e considerat elitist. Ce e profund e etichetat drept „pentru nișă”, adică, în limbaj contemporan, fără valoare de piață.
• Dar ce rămâne când tăcerea celor valoroși devine regulă?
• Când cei care au ceva de spus aleg, la rândul lor, să nu o mai facă? Rămâne spectacolul.
• Și în el, un popor care își aplaudă propriile meme-uri și își lasă poeții să se stingă de foame.
• Eu nu fac parte din lumea asta. Și nici nu vreau. Pentru că eu și cei ca mine construim una paralelă. O lume cu nerv, cu verticalitate, cu viziune. Da, este de nișă. Dar nu e o nișă care se pierde. E una care se transformă.
• Oamenii ca mine – și suntem puțini, știu – nu avem nevoie de mase. Avem nevoie de sâmburi. De o mână de oameni cu adevărat vii, care înțeleg, care simt, care creează schimbare pe dedesubt, nu în trending.
• Ce trăim acum e exact ce pare: o epocă de Idiocracy.
• Un show grotesc în care glumele proaste, scandalurile și vocile tari se aud mai puternic decât adevărul spus încet. Dar asta nu înseamnă că adevărul a dispărut. Înseamnă doar că s-a mutat. În alte forme. Mai tăcute. Mai profunde. În cărți. În artă. În manifeste scrise cu rană și luciditate.
• Au fost vremuri în care România era o floare. Un loc al poeților, al gânditorilor, al conversațiilor care țineau o noapte întreagă. Veneau aici minți strălucite din toată Europa, să studieze, să se plimbe, să iubească.
• Astăzi?
• România face meme-uri cu filosofii de altădată și râde de profunzime ca de o rușine. Astăzi, România viralizează umorul prost și rupe aripile celor care vor să zboare altfel.
• Dar eu, noi, cei care scriem în tăcere, cei care nu adunăm zeci de mii de reacții, suntem dovada că nu s-a pierdut tot. Doar că ne-am retras în altă parte. În subterană. În margine. În adevăr.
• Și adevărul nu e niciodată comod.
• Dar tocmai de aceea, rămâne.
• ***

Despre autoare

Sara Pleșa-Popescu (n.1995), tânără artistă și autoare de carte din Deva, județul Hunedoara, a absolvit Liceul de Muzică și Arte Plastice „Sigismund Toduță” din orașul natal, continuându-și studiile la Facultatea de Istoria și Teoria Artei din cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca. Ulterior, a obținut un master în Literatură Comparată la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Începând cu 2017, Sara a activat o vreme în sfera criticii de artă, scriind pentru revistele „Tribuna”, „Forma” sau „Echinox”, contribuind și ca prozatoare. De asemenea, este o prezență activă în domeniul artelor plastice, participând la o serie de expoziții.
A debutat literar cu volumul de poezie în limba engleză Paper Cut. Poems, publicat în 2021 la Editura ePublishers, un volum care invită cititorii să exploreze perspectiva autoarei asupra vieții, morții și condiției umane.
În 2024, Sara lansa primul volum de poezie în limba română, intitulat Retrospectiva rănilor, publicat la Editura Junimea. Volumele conțin și lucrări de artă ale autoarei. Ea scrie și împărtășește periodic poezii și fragmente din textele ei pe diferite platforme online.
Trebuie spus și faptul că Sara se confruntă de câțiva ani cu probleme de sănătate legate de boala Lyme, iar textele și lucrările de artă reflectă mult din gândurile și trăirile ei, umbrite de dureri fizice și sufletești. În decembrie 2022, a înființat „Asociația Sara Pleșa-Popescu pentru Boala Lyme” în Cluj-Napoca, având ca scop sprijinirea persoanelor afectate de această afecțiune.
Recent, Sara a început să-și scrie gândurile și să povestească experiențe legate de sistemul medical românesc și condiția pacientului în țara noastră, relatări în care se regăsesc tot mai mulți.

Note, Cosmina Marcela Oltean
Foto, colaj de Sara Pleșa-Popescu