Anul 1889 a fost unul trist pentru literatura română. Trei dintre cei mai talentaţi reprezentanţi ai ei: Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă se sting din viaţă, unul după altul, cei care au format în viaţă un triunghi al perfecţiunii: Creaţiei, Prieteniei şi Iubirii.

După o suferinţă de şase ani de zile, cu zile triste şi mari lipsuri materiale, la 15 iunie 1889, se stinge din viaţă poetul Mihai Eminescu, la Sanatoriul ,,Caritas” al doctorului Şuţu din Bucureşti. Pe actul de deces al poetului îşi pun pecetea degetelor doi neştiutori de carte.

Iosif Vulcan, afectat de această veste, scrie în ,,Familia”: 

,,Naţiunea mea, îmbracă doliu!…Literatura noastră, jeleşte!…Poezia română, plânge!

Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…

Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viaţă”.

Sicriul a fost depus la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, iar înmormântarea s-a făcut sâmbătă, 17 iunie 1889, cu o participare numeroasă din partea prietenilor şi a tineretului studios. 

Catafalcul era înconjurat de şapte coroane de flori din partea publicaţiilor vremii şi din partea colegilor de la ,,Junimea”. Deasupra era volumul său de versuri editat de Maiorescu, exemplare din Convorbiri literare şi Fântâna Blanduziei. Prohodul s-a făcut în biserică de un singur preot, acompaniat de corul lui C. Bărcănescu (prietenul poetului) de la Mitropolie, care a impresionat profund asistenţa când a cântat pe versurile poeziei ,,Mai am un singur dor”: ,,în cântecul lui era durerea pentru pierderea unuia din cei mai buni prieteni” (G.D.Scraba- ,,Amintirea lui Mihai Eminescu”).

Au adus un ultim omagiu, Grigore Ventura din partea gazetarilor, A.T. Laurian şi studentul botoşănean Gheorghe Calmuschi care a spus: ,,Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Din partea oficialităţilor, cortegiul funerar a fost însoţit de Maiorescu, M. Kogălniceanu, Lascăr Catargiu (şeful Guvernului), N. Mandrea, Teodor Rosetti, George Lahovari, D.A. Laurian, o mulţime de ziarişti şi studenţi şi alţi prieteni ai poetului. 

Constantin Jiquidi, desenează carul mortuar şi cortegiul funebru, oprit în faţa Universităţii din Bucureşti, în dreptul statuii lui Eliade Rădulescu.

În sunetele corului lui Bărcănescu şi sub ploaia florilor de tei a fost înmormântat Mihai Eminescu, la cimitirul Bellu, sub un tei rămuros şi înflorit. Locul înmormântării a fost ales de profesorul Ştefan Mihăilescu de la Şcoala de Institutori ,,pentru ca frunzele teiului să tot bată, iar poetul să doarmă mereu…dar trăind în nesfârşit în sufletul tinerimii, prin calda lui inspirare poetică, simplă şi luminoasă uneori, plină de doruri vii şi patimi multe mai întotdeauna…” (G.D. Scraba-1932).

La auzul ştirii, Creangă este văzut plângând la Bojdeuca sa din Ţicău, citind printre lacrimi poeziile poetului, din cartea ce o ţinea seara sub cap.

La două săptămâni de la moartea poetului, Veronica Micle vine la mormântul poetului şi-i aduce o coroniţă de violete cu o panglică pe care era scris: ,,La revedere!”.

În anul 1890, din banii adunaţi pe cele 1280 de liste de subscripţii, s-a amenajat mormântul lui Mihai Eminescu, cu un monument din piatră după planurile lui Andre Lecomte de Nouy, cu un medalion din bronz realizat de sculptorul I. Georgescu, cel care a sculptat şi bustul poetului de la Botoşani. Piatra funerară poartă inscripţia: 

,,Mihail Eminescu-15 ianuarie 1850-15 iunie 1889” 

şi versurile:

,,Reverse dulci scântei autotştiutoarea,

Deasupra-mi crengi de tei să-şi scuture floarea,

Nemaifiind pribeag de-atunci înainte

Aduceri aminte m-or troieni cu drag!”.

Moartea celui mai mare poet român a însemnat şi o nouă eră în literatura română, ,,secolul al 20-lea începând sub auspiciile geniului său” şi a limbii naţionale ,,care şi-a găsit în poetul Mihai Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire”, după cum precizează Titu Maiorescu în ,,Eminescu şi poeziile lui” apărut în revista Junimii – Convorbiri literare.

Dacă Titu Maiorescu a fost expresia cea mai înaltă a întregii ideologii junimiste, Mihai Eminescu a fost expresia cea mai înaltă din punct de vedere literar. Ei doi au fost stâlpii pe care s-a sprijinit această mişcare unică în literatura noastră, poetul dându-i strălucirea de care avea nevoie.

,,Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi cîte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, spune George Călinescu în finalul cărţii, dedicate vieţii şi activităţii poetului – ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”.

Astăzi putem spune, fără a greşi, că afirmaţia lui R. Popea din articolul ,,Michail Eminescu” apărut în revista Fântîna Blanduziei, din 25 iunie 1889 s-a împlinit: ,,Eminescu n’a fost, ci va fi”.

La trei august 1889, moare la Mănăstirea Văratec şi Veronica Micle, în urma unei supradoze de calmante, la cincizeci de zile de la moartea lui Mihai Eminescu. N-a putut să mai suporte despărţirea de Eminescu, despre care scria:

,,Geniu tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii

Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,

Martora măririi tale să fiu până-n pragul morţii

Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.”

La 5 august 1889, Veronica Micle este înmormântată lângă bisericuţa Sf. Ioan de la Văratec, la umbra unui molid şi la cap cu un monument de calcar, realizându-se astfel, previziunea lui Eminescu din 1879:

,,Nici cenuşa noastră-n lume

Scumpo, nu s-o întâlni”.

Ne-au rămas de la Eminescu şi Veronica Micle peste 200 de scrisori, un adevărat tezaur, de unde putem afla momente importante şi unice din viaţa celor doi îndrăgostiţi, care, au sperat să trăiască împreună dar cărora soarta nu le-a îngăduit această dorinţă.

Şi când colindătorii porniseră de-a lungul şi de-a latul pământului, pe 31 decembrie 1889, se stinge din viaţă şi Ion Creangă, astfel cum le ,,potrivise” Dumnezeu pentru acest triunghi de aur: Creaţiei, Prieteniei şi Iubirii; aşa cum, frumos îl numeşte, C-tin Parascan în ,,Eminescu şi Creangă la Junimea”.

Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi, prin grija prietenului său, tipograful Ioan S. Ionescu, care pune prima piatră funerară la mormântul povestitorului. Ioan C. Ionescu, tovarăş timp de opt ani la Tipografia Naţională, pe care au cumpărat-o împreună cu alţi nouă institutori, îl caracteriza astfel pe Ion Creangă: ,,Trăia modest, se îmbrăca simplu şi adora portul ţărănesc. Iubea deopotrivă şi singurătatea ca şi petrecerile zgomotoase, dar mai cu seamă întrunirile publice de orice natură ar fi fost ele, la care mai totdeauna lua cuvântul pentru a zecea oară”. 

Istoricul junimist A. D. Xenopol, consemnează: ,,În ziua de 31 decembrie 1889 poporul român a încercat o mare pierdere prin moartea lui Ion Creangă. Nu ie vorbă, stângerea lui a făcut tot atât de puţin zgomot ca şi întreaga lui viaţă. Totuşi nu este mai puţin adevărat, că prin încetarea din viaţă a genialului povestitor, am încercat o pierdere, ce poate niciodată nu va mai putea fi înlocuită, deoarece Creangă va rămâne pentru totdeauna nu numai neîntrecut, dar nici chiar neajuns…”.

Ion Creangă, cel mai mare povestitor al românilor şi Mihai Eminescu, cel care a ridicat limba şi literatura româna pe cele mai înalte culmi, au constituit stâlpii de baza a Societăţii ,,Junimea” din Iaşi, iar Veronica Micle cea mai talentată poetă a ,,Convorbirilor literare”. 

        

        

      

BIBLIOGRAFIE:        

1. George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Junimea Iaşi, 1977;

2. Constantin Parascan – Eminescu şi Creangă la Junimea, Ed. Timpul Iaşi, 2002;

3. Augustin Z.N. Pop – Mărturii…Eminescu. Veronica Micle, Ed. Litera Chişinău, 1989;

4. Buletinul Ligii Culturale ,,Neamul Românesc pentru popor” – nr.12/16 iunie 1932.