Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

A ÎNJUGA LA CARUL EXISTENȚEI VIAȚA ȘI CUVÂNTUL

Manole,,GeorgePrimit pentru publicare: 21 aug.2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul (Bt)
Redactor ediție: Georgică MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

 

 

A ÎNJUGA LA CARUL EXISTENȚEI VIAȚA ȘI CUVÂNTUL

Nu m-aş duce prea adânc în timp, până aproape de sofiştii care şi-au impus o întrebuinţare chibzuită a cuvântului, punând, în schimb, accent pe puterea gândului. Spun acestea fiindcă, simultan cu recentul volum de poezii al lui Marin Ifrim, citeam şi un eseu despre sofistul Avva Isidor Pelusiotul, scris de Paul Siladi. Spunea acest filosof al timpului sofist: „Viaţa fără cuvânt foloseşte mai mult decât cuvântul fără viaţă. Prima tace şi zideşte, al doilea strigă şi tulbură. Dar când cuvântul şi viaţa merg împreună, alcătuiesc imaginea întregii filosofii”. Am dat acest exemplu pentru că nu sunt convins dacă azi o filozofie a tăcerii, ca posibil act de înţelepciune, este benefică. Mai degrabă, ca să fac un arc peste timp, sunt de acord cu Olivier Py, coordonatorul ediţiei de anul acesta al Festivalului de Teatru de la Avignon care, în cuvântul de debut al acestui act cultural, le-a spus celor prezenţi: „În faţa celor ce vor să ne impună tăcerea, nu vă cerem un minut de tăcere, dimpotrivă, vă propunem să aplaudăm împreună forţele vieţii”.
Despre Marin Ifrim se poate spune că n-a ales extremele. Printr-o metodă originală, izvorâtă din ani de experienţă de viaţă şi deiFRIM,m lectură neîntreruptă, a armonizat rostirea şi tăcerea, apoi şi-a impus o cale: să înjuge la carul existenţei sale viaţa şi cuvântul. Şi, într-o conlucrare perfectă, toţi trei au pornit pe drumul stelar al poeziei: „Cum pot vorbi când ochii tăi / Nu înţeleg tăcerea? / Sunt aici ca să vezi / Ce înseamnă / În ruptul capului. Vorba aceasta / Crescând din pustiul prea plin / Al singurătăţii aglomerate. / Sunt aici ca să vezi / Ce departe eşti de propriile tale / Priviri” („Optică”). Poemul dedicat lui Petru Ursache nu este scris întâmplător, acesta fiind un veritabil armonograf al conceptelor de rostire şi tăcere: „Nici acum nu ştiu pe unde intra în bibliotecă. / Apărea aşa, dintr-o dată, ca un sfânt anonim, / El însuşi fiind o bibliotecă. / Vorbea cu duhul său, / Îi simţeam tâmplele dogoritoare, paşnice pulsaţii / De gânduri subţiri, ca sângele de îngeri. / Citeam în el ca-n Biblie şi eram tare fericit / Că-l pot vedea chiar şi când nu exista / Decât în cărţile sale. / Pe stradă, părea o copertă de carte stelară / Bătută de vânt / De neclintit, numai plumb transparent, cu / mersul acela de fermitate blândă / D4e cărturar timpuriu, / Odată cu începutul.” (”Cărturarul”).
La un moment dat, Marin Ifrim a ajuns pe unul dintre malurile Styxului. Ori lui Charon i se defectase luntrea şi tocmai o avea dusă la un atelier de reparaţii, ori era preocupat cu trecerile peste Acheron (râul tristeţii), căci, până la urmă, poetul nu ajunge pe malul celălalt al celebrului râu al urii. Un doctor îl întoarce din drum, şi bine a făcut, fiindcă Marin Ifrim mai are multe de spus: „E adevărat, până şi cuvintele trec prin stomac: / un chirurg genial mi-a refăcut trupul, / literă cu literă – / acum locuiesc într-un alfabet nou, / într-o limbă particulară. / Nu e mare lucru să port numele meu vechi, / mai greu e să fiu primit înăuntrul său”(„Casa cuvintelor”).
Scrisă sub semnul simbolisticii dată de dipolul ploaie – sânge, înţeleasă prin darul ce ţi se dă – substanţă a vieţii, „În sângele ploii” (Editura „TECORA”, Buzău, 2016), se supune acestei găselniţe originale şi fericite de explicare a crezului poetic, la care se adaugă osatura duală litere (ploaie) – cuvinte (sânge). Metaforele lui Marin Ifrim acoperă, precum iedera un zid, cadrul dat de câţiva piloni ce alcătuiesc arhitectura „firului de aţă albă” a poeziei: literele („sunt ca apa de ploaie, picătură lângă picătură”), trupul poetului („literă cu literă”), viaţa („drumul cuvintelor”), poezia („casa cuvintelor”), iluzia („are oase de litere”), gândul („hrana cuvântului”), cuvântul („sângele ploii în jungla de dincolo de cimitirul gutural graseiat…”) etc.
Marin Ifrim este un poet care simte îmbrăţişarea caldă a cuvintelor şi asta fiindcă pentru el cuvântul vibrează dinspre un dat psihologic şi spiritual, adică în sens invers proporţional cu teoria hertziană a vibraţiilor corpurilor materiale. A căpătat chiar ştiinţa măsurării acestor vibraţii. O dimensiune joasă, imorală, a vibraţiei cuvântului siluieşte frumuseţea limbii: „În gâtul muzicii, curg bale cu alamă / Un ecou cu poli magnetici între nicovala şi scărişoara / Ultimului trompetist al rimelor decoltate. E pustiu / În toată limba locului. / Toate zgomotele duc sus, / În tavanul negru al cerului gurii. Căscaţi şi aliniaţi în solfegii / De vată, sub nasul morţilor din istorii de la origini şi până aici: / Ei, neverosimilii consumatori de certitudini putrede, lăutarii / Limbii portative” („Lăutarii limbii”) sau „cântărind vocea celui cu gura plină / fariseul cu vârful degetelor în gură / pe rând pe limba-i clapă de pian / aceeaşi deşertăciune eternă / peste auzul de piatră / al unor fiinţe abia tremurate / murmurul unui sfârşit de lume / după manual” („După manual).
„În sângele ploii” pune în evidenţă un poet care refuză deghizarea prin cuvinte. Nici urmă de ipocrizie, de linguşeală ascunsă, de falsitate, de făcut şmechereşte cu ochiul. E o poezie a gândurilor directe: „Ei n-au ştiut niciodată ce e modestia / O chestie prea mare pentru burdihanele lor, / Sofisticaţi băutori de sudoare scumpă, / Râd până şi de Dumnezeul ce-şi bea / Zgribulit cafeaua cu apă meteorică, / Ca un amărât alungat de pe terasa cafenelei. / Doar pentru că nu e de-al lor, om între oameni: / Maşină electorală de împachetat minciuni ideologice, / Pentru cei care nu pot visa adevărul, orbii somnului” („Orbii somnului”) sau, în aceeaşi cheie „Cântec electoral”, „Până sub streaşina primului cer”, „Inventar” etc.
Deghizarea este eliminată şi de permanenta strădanie a poetului de a elibera cuvântul. Acesta ţâşneşte din fiecare vers ca dintr-o fântână arteziană din care n-ar ieşi picături de apă, ci jeturi de cuvinte ce s-ar compune şi recompune undeva, deasupra, într-un evantai de idei brâncuşian şlefuite şi care salvează dominaţia realului autentic destul de consistent: „La capătul resemnării nu te aşteaptă / nici o băncuţă de lemn şi nu-ţi miroase călcâiul vulnerabil / nici un câine de rasă; la capătul resemnării dormi în piatra / spartă de sculptori urologi, înfăşurat în nisipul unei statui / căzute în implozia unei cariere de calciu şi nimic / nu se compară cu locul din care, de bună voie amintirile / ajung înaintea ta, fiind deja purtate de alţi pretendenţi / la mâna unei entităţi de second hand – ca şi cum dincolo / de cuvinte cresc nişte guri, ca nişte basculante noi / încărcate cu guri la rândul lor pline cu basculante vechi: / o coloană de guri pleacă, o coloană de maşini vine / toate cu acelaşi şofer adormit sub cerul negru al gurii / cu capul pe volanul unui dric de Formula 1 barat” („Şantier în dezafectare”). Probabil că acest gest, de a elibera cuvântul, vine de undeva, dintr-o chimie interioară a poetului, dintr-o dorinţă de a sparge cu delicateţe ivărul tăcerii, aşa cum face o altă poetă a neamului, Passionaria Stoicescu, şi căreia îi dedică un poem de o intensă sinceritate: „După un referendum făcut mie însumi, am votat Monarhia literelor / Nu vă place, nu citiţi. Rezultatul e dezastruos pentru toţi grafomanii / De profesie: Passionaria Stoicescu e Regina literaturii noastre…” („Passionaria Stoicescu, titlu de poezie”).
Nu voi încheia cu poezia ce dă titlul acestei cărţi locuită de esenţe, ci cu una prin care Marin Ifrim se autodefineşte în conformitate cu instanţele fictive şi convenţiile poetice impuse: „am văzut oglinzi care se uită în poeţi / ca-n apa Mării negre / cu valuri şi lumini ştirbe / de cianură / ca-n fundul lui Ovidiu Publius Naso / fluturi orbi care vor să-şi vândă / până şi nisipul din rinichi / pentru o secundă de litere-n dializă / cariere de calcar / pentru o singură zi / să poarte şi ei / numele meu histrionic: marin / apă de Potop” („Marin, apă de Potop”).



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. dumitru k negoiţă spune:

    Să citeşti doar titlul „A înjuga la carul existenţei viaţa şi cuvântul”,şi, n-ai cum să nu mergi mai departe să descoperi o lecţie de: Aşa se fac adevăratele comentarii. E adevărat că pentru astfel de croieli trebuie să ai şi stofă de calitate.
    Aşadar, felicitări autorul comentariului, redactorul şef al revistei „Luceafărul”, Georgică Manole. Felicitări autorul cărţii, Marin Ifrim.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5