Dorando Pietri s-a născut la 16 octombrie 1885, în cătunul Mandrio, comuna Correggio, provincia Reggio Emilia, regiunea Emilia-Romagna, Italia și a murit la 7 februarie 1942, în orașul San Remo, provincia Imperia, regiunea Liguria, Italia, fiind înmormântat la Cimitirul „Valle Armea” din localitate. A fost căsătorit și nu a avut copii. A lucrat ca ajutor de cofetar și ca proprietar al unui hotel, al unei brutării, al unui garaj și al unui service auto. A fost un cunoscut atlet, specializat în alergări de semifond, fond și mare fond, legitimat la clubul „La Patria” din orașul italian Carpi, unde a domiciliat. A câștigat zeci de curse pe distanțe medii și lungi, dar a rămas în istorie prin dramatismul probei de maraton din cadrul Jocurilor Olimpice de la Londra din anul 1908; deși era în frunte aproape de finiș, a fost descalificat pentru că nu a mai reușit să parcurgă ultimii metri decât cu ajutorul a doi oficiali. A primit titlul de „Il Cavaliere” (1936) și i-au fost dedicate volumul „Il sogno del maratoneta” („Visul maratonistului”), de Giuseppe Pederiali (2008) și filmul de televiziune cu același titlu (2012).

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre episodul nefericit care l-a făcut celebru pe Dorando Pietri, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, ce s-a întâmplat în ziua memorabilă a carierei lui Dorando Pietri?
– La 24 iulie 1908, ora 14,33, a început cursa de maraton din cadrul celei de-a patra ediții a Jocurilor Olimpice, la care participau 56 de competitori. La ora 17,25, cei 100.000 de spectatori aflați în tribunele Stadionului White City din Londra priveau, sub un soare torid, la o scenă incredibilă: atletul italian a intrat pe ultimii 200 de metri, când, deodată, a pornit într-o direcție greșită; redirecționat de arbitri, a mai făcut câțiva pași, după care s-a clătinat și s-a prăbușit pe pistă. Din mulțime, s-a auzit un vuiet de încurajare și, ca un boxer numărat, el s-a ridicat și a încercat să continue cursa, însă a mai căzut de patru ori. S-a lăsat o tăcere plină de consternare, întreruptă doar de strigătele încurajatoare ale compatrioților. Însăși Regina Alexandra a Marii Britanii și-a abandonat atitudinea solemnă, transformându-se în prima suporteră a lui, iar scriitorul Arthur Conan Doyle, „tatăl” lui Sherlock Holmes, i-a strigat din răsputeri să continue cursa. Complet deshidratat și dezorientat, sportivul s-a ridicat, în sfârșit, înaintând, cu greu, în zigzag, ca un robot. Mai avea doar câțiva metri, când a apărut din urmă concurentul american John Joseph Hayes. Genunchii italianului au cedat din nou, iar adversarul său urma să-i ia victoria. Publicul era în delir. Cu numai un metru înainte de finiș, Pietri a continuat să se clatine, gata să cadă din nou, dar un arbitru și un doctor l-au trecut linia de sosire, după care s-a prăbușit ca mort. A fost urcat pe o targă și dus, de urgență, la punctul de prim ajutor pentru a fi salvat. Deși unul dintre concurenți a remarcat că „mirosea îngrozitor a stricnină”, italianul a fost descalificat nu pentru dopaj, ci pentru că fusese ajutat să câștige, iar Hayes – declarat campion olimpic. După recuperarea lui Pietri, regina i-a înmânat o cupă din argint aurit pentru efortul depus și pentru calvarul îndurat în timpul cursei.

– Care a fost viața sa în continuare?
– Gloria lui abia atunci a început, el căpătând o celebritate internațională. Arthur Conan Doyle a inițiat o colectă publică în favoarea sa, cu care l-a ajutat să-și deschidă o brutărie în orașul Capri. Tot el a redactat o cronică specială a cursei în ziarul londonez Daily Mail, în care a scris, între altele: „Marea performanță a italianului nu va putea fi ștearsă niciodată dintre recordurile noastre sportive, indiferent de decizia arbitrilor.” Marele cântăreț italian de operă Enrico Caruso a venit să-l cunoască și să-l întrebe de sănătate, iar compozitorul american Irving Berlin i-a dedicat un cântec intitulat Dorando. Au apărut multe legende despre el, care mai de care mai impresionante, fiind prezentat, de pildă, ca „un copil sărac, strivit de munca de la cofetărie, dar care a crezut, cu înverșunare, în steaua sa”. Pentru el, se spunea că era un fleac să ducă o scrisoare pe distanța de 50 km dintre orașele Capri și Reggio Emilia. A primit numeroase invitații de a participa la diverse curse demonstrative în Statele Unite; astfel, la 25 noiembrie 1908, arena Madison Square Garden din New York a găzduit un maraton în stil american, constând în 279 de tururi de pistă. Revanșa dintre Pietri și Hayes a avut loc în fața unui stadion arhiplin, în care comunitatea italiană din America a fost în pragul nebuniei atunci când el a ieșit învingător; la fel s-a întâmplat și în următoarea confruntare, de la 15 martie 1909. Pietri s-a impus în 17 dintre cele 22 de curse ale turului său în Statele Unite, la care a câștigat mari premii în dolari. Apoi, a fost invitat la alte concursuri în Argentina, adjudecându-și recompense consistente în pesos. La puțin timp, s-a întors în America, unde a acceptat să alerge împotriva unor cicliști celebri sau a unor cai de curse; s-a impus de fiecare dată, obținând 200.000 de dolari, o sumă enormă pentru acele timpuri.

– Cum și-a trăit ultima parte a existenței?
– La sfârșitul turneului american, s-a întors în orașul său, investind în construcția unui hotel; cu jumătate din sumă, a cumpărat un han vechi și l-a renovat, dar, după inaugurare, nu a avut clienți și a dat faliment. Cu puținii bani rămași, a deschis un garaj la San Remo, însă nici această afacere nu a mers mai bine. La jumătatea anilor ’30, când devenise aproape uitat, aparatul de propagandă al lui Benito Mussolini și-a adus aminte de el și i-a acordat o distincție; după aceea, nimeni nu l-a mai luat în seamă. În 1942, când a împlinit 56 de ani, era doar o umbră a marelui atlet; s-a simțit din ce în ce mai rău, iar medicii nu l-au mai putut ajuta. S-a stins uitat de toți, rămânând în istoria olimpiadelor ca un erou, pentru unii, sau ca unul dintre cele mai izbitoare cazuri de dopaj, pentru alții.

Florin Bălănescu