Primit pentru publicare: 30 mai 201
OMAGIU
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 30 mai 2017
Actualizare: 31 mai 2017
Editor: Ion ISTRATE

A murit un mare cărturar: Alex Oproescu !

Pe 26 mai 2017 a murit istoricul Alex Oproescu. Unul dintre cei mai mari bibliotecari din România, fost director al Bibliotecii Județene ”V. Voiculescu” din Buzău timp de peste trei decenii. Cu o săptămână înainte de dispariția sa i-am scris primarului orașului nostru. Scrisoarea a fost postată pe Facebook de publicistul Nistor Tănăsescu. La scurt timp, Alex Oproescu (Alexandru Oproescu-Mihai) a fost internat într-un așezământ de top. Au făcut pentru el gesturi de mare finețe sufletească doamnele Mihaela Roxana Constantinescu (avocat) și Marcela Chiriță – fostă bibliotecară. Aceasta, împreună cu istoricul Valeriu Nicolescu  a scris o evocare deosebită despre Alex Oproescu, publicată în ziarul OPINIA.  Luni, 29 mai, pe la ora prânzului, eroul nostru a fost depus în holul Bibliotecii Județene ”V. Voiculescu”. Această decizie și cheltuielile de înmormântare au fost determinate de președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu, prilej cu care domnul Neagu a crescut în ochii mei cât alții într-o viață întreagă. Am intenționat să mă duc să-l văd pe Alex Oproescu la fostul său loc de muncă. Nu am putut intra acolo când am văzut cum un fariseu ”păzește” intrarea. Unul care, practic, i-a furat opera și multe din meritele ce i se cuveneau. Un om cu sufletul strâmb. O creatură a naturii, care, cu vreo trei săptămâni înainte de dispariția doctorului Valeriu Bistriceanu, arunca bale veninoase asupra acestuia, într-o fițuică. Noroc că pagina respectivă a fost respinsă de oamenii normali din jurul maimuței și a rămas, chiar a rămas, doar în format electronic. O păstrăm pentru vecie. În fine, îmi continui tristețea. M-am dus la Capela Cimitirului ”Dumbrava” unde, la inițiativa lui Ovidiu Cameliu Petrescu, președintele Asociației Culturale ”Renașterea Buzoiană”, am depus o coroană de flori naturale, plătită de fostul deputat. Seara am fost prezent la slujba oficiată de preotul Mihail Milea. Împreună cu colegii mei de la Filiala București a USR – Dumitru Ion Dincă, Dorin Ivan și Constantin Marafet – am depus încă o coroană de flori naturale. Povestea e ceva mai lungă.  Marți, 30 mai, Alex Oproescu a fost înmormântat. Nu am putut să fiu prezent. Cândva o să detaliez. De la un timp încoace, prezența temporară în cimitire îmi face rău. În ultimii ani, am participat la înmormântările unora dintre scriitorii buzoieni dragi mie: Corneliu Ștefan, Gheorghe Ene, Gheorghe Andrei, George Vioreanu, Ion Stanciu, Gheorghe Mincă, Valeriu Bistriceanu, Dan Manolescu și mulți alții. Nu am fost prezent la pomenile acestora. E vorba de o obsesie. Văd la astfel de ”pomeni” reptile care toată viața lor au scuipat mortul care îi pune orezul în barbă. E o imagine ”barbară”. Vikingoasă. De-asta fug de pomeni. Cu Alex Oproescu am avut o colaborare eficientă. Ne-am certat de câteva ori. Era un om corect. Prea corect. Am multe de povestit și le voi povesti. Și încă o precizare. Sorin Burlacu, cel care l-a înlocuit pe Alex Oproescu la conducerea Bibliotecii Județene, nu i-a făcut absolut nici un rău acestui cărturar deosebit. A fost o chestiune simplă, de administrație. Alex Oproescu s-a pensionat cât de târziu a fost posibil. Nimeni nu l-a dat afară din Biblioteca Județeană ”V. Voiculescu”. Cu excepția legii. În schimb, cât a lucrat acolo, în ultimii ani, l-au ros moliile. Unele venite direct de pe la măturătorii de pe strada Chiristigii, dar și de pe lângă clădirile din jurul Bibliotecii. E mult de scris. Când am debutat editorial, în 1996, Alex Oproescu a fost lângă mine. Mi-a acordat o atenție deosebită. A făcut zarvă. M-a impus în lumea literară locală, mică și tristă. A fost cu mine în satul meu natal, pentru a lansa cartea de debut, împotriva voinței mele. M-a trecut între prioritățile sale culturale. După lansarea de la Bălăceanu ne-am dus acasă la părinții mei. A fost tratat simplu, țărănește, cu un borș și cu niște carne scoasă din untură. A cerut mamei mele să-i facă și o mămăligă. Se bucura enorm de gustul mâncării din casa părințior mei. Au mai fost la manifestare și la masă poeții Constantin Petcu și Aurel Ganea plus bibliotecarul de atunci Alexandru Mihăiescu. La plecarea din sat, Alex Oproescu parcă plângea de bucurie, îi pupa mâna mamei mele, ”tanti Floarea”, și părea tare fericit că există. Biata mea mamă se uita la el ca la un academician autentic. Și chiar a fost un academician. Datorită lui, energiei sale nucleare, la un moment dat am simțit că m-am înălțat, în lumea cuvintelor scrise, cu ceva mai mult de un kilometru literar. Ca o rachetă de experiment. A pariat și pe mine. Dumnezeu să-l odihnească în liniștea Sa veșnică și în recunoștința noastră trecătoare.

PS: E incredibil câte urâte mirosuri emană fosta Securitate și slugile ei, inclusiv prin cimitire.  Acum câteva minute m-a sunat Nistor Tănăsescu. A publicat textul de mai sus pe facebook. A fost măscărit de un turnător căruia eu nu-i pomenesc numele din principiu. O godzilă care nu va ajunge niciodată nici măcar la Judecata de Apoi.  Nu are acest drept uman. E doar un făcător de rău. Un mic Scaraoțchi căruia, acum câțiva ani, aș fi putut să-i tai copitele. N-am făcut-o. Răul nu poate fi stârpit de Bine. Nici de Biserică. Nici de preoți. Nici de tămâie.  Răul e mai universal decât sufletele noastre. Când pute aerul din jur, când apa nu e curată, când lumina e dată prin ciurul nopții înseamnă că viața se lixăndrește dinspre Iad. Mi-am publicat cartea de muncă, în întregime, cu comentarii. Turnătorii care au savurat-o cu tristețe demonică încă nu au astâmpăr. Mă fac ”securist”. Nu mai înțeleg ce se poate ascunde în spatele acestui cuvânt. Mă închin. Mai mult nu pot. Sunt optimist.  Mai optimist decât turnătorii închipuiților ”securiști”. Am umerii goi, la vedere. Pe ei se pot așeza oricând porumbei de toate culorile și speciile. Nu am pisici sub locul în care unii vor să îmi pună grade. E simplu de tot. Dumnezeu nu doarme nici chiar atunci când i se aruncă în ochi cu praf de pușcă. E tot timpul în legitimă apărare. Având în vedere că diavolul nu doarme niciodată, voi re și reveni.  Poate că asta e menirea mea.  Să aprind tămâie și să-mi fac semnul crucii. Am început să pot suporta „cuiele” răului. Am un scop în viață: ”Nihil sine Deo”.  Mă rog pentru cei bântuiți. Mai mult nu pot face. Deocamdată.