ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 06 Iul. 2018
Cronică (carte, I.N.Oprea) de Marin IFRIM
Publicat: 08 Iul. 2018
Editor: Ion ISTRATE

,,Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu” de Ion N. Oprea (XII)

   În ediția de azi, 6 iulie 2018, a revistei luceafărul.net , domnul Ion N. Oprea mă onorează cu un poem dedicat modestei mele persoane. Îi mulțumesc din suflet și îi rămân dator. Mă repet, fără cartea domniei sale începusem să-l uit pe Vasile Voiculescu chiar dacă, din automatism, mă ocup în fiecare an de niște zile dedicate martirului de la Pârscov. Îl uitam încet pe poet, prozator/povestitor, medic și om sfânt. Revin la cartea domnului Ion N. Oprea, la descrierea pedantă a relației poetului cu soția sa: ”Și-i făcea recomandări cum să-și chivernisească veniturile, prin împrumuturi. <Chitanța de leafă este tot în buzunarul meu neachitată, parcă ar fi un făcut! Tu cheltuiești de la domnișoara Mavromati până ce-ți trimit eu zilelele astea bani>. Avea dreptate să fie un chibzuit. Deși tineri, sau poate tocmai de aceea, copiii nu se lăsau așteptați: Marta, primul copil, vine la 1 aprilie 1911, Olga-Sultana – la 13 iulie 1912, Radu – 28 mai 1914, Ionică în 1916, iar Mihaela-Gabriela în 1920.Deci când a sosit la Bârlad Voiculescu era tată la patru copii!”. Trăim cu impresia falsă că numai o anumită etnie e virilă în această țară. Iată că și noi, majoritatea, cum se spune uneori, suntem capabili să fim (și) mai mulți. Vasile Voiculescu este un întemeietor de neam. Eu am trei copii și sunt tare mândru de ei. Fata e profesor de istorie și geografie, băiatul cel mare tocmai a terminat a doua facultate, ca șef de promoție, iar cel mic e din ce în ce mai mare, nu mai au loc profesorii de el prin școli. Vreau să spun că înțeleg perfect stăruința marelui poet de a avea cât mai mulți copii. Dintre toți, am cunoscut-o doar pe doamna Mihaela-Gabriela (Defour). O femeie fascinantă care, la o vârstă înaintată, arăta precum o mireasă: frumoasă, vioaie, fericită cu duhul, plină de noblețe, cu un comportament aristocratic autentic. Avea pe față ceva ce oamenii de rând și nici cei de seamă nu au: lumina Domnului. Doctorul Valeriu Bistriceanu, cel care a invitat-o la Buzău, la una din edițiile Concursului ”V. Voiculescu” pentru elevi și studenți, iradia de fericire, avea lacrimi în ochi, își văzuse în carne și oase unul din visele și proiectele sale culturale. Ce face credința din om! L-am cunoscut și pe Andrei Voiculescu, nepotul poetului. E un om admirabil, decent, vertical și conștient de unicitatea arborelui său genealogic. Îl prețuiesc mult. Cred că, în zilele care urmează, va primi și cartea domnului Ion N. Oprea. Și încă ceva. Concursul ”V. Voiculescu”, cel organizat la Pârscov, nu prea l-a avut, ca invitat de mare onoare pe Andrei Voiculescu decât de vreo două ori, dacă îmi aduc bine aminte. Nici dincoace, la Concursul ”V. Voiculescu” pentru elevi și studenți, Andrei Voiculescu nu a fost invitat. E și greșeala mea. Îmi cer scuze. Știu că, totuși, dr. Bistriceanu a avut una sau două discuții telefonice constructive cu Andrei Voiculescu și totul a mers mai departe. Am și eu obsesiile mele urbanistice, ca să le zic așa. La Pârscov ar mai fi nevoie de încă o statuie a lui Vasile Voiculescu, la intrarea în comună. Nu tricolorul comunal ne reprezintă, ci vigoarea unor repere definitive. Știm cu toții despre statuile din Insula Paștelui. De așa ceva avem nevoie. Nu sunt un naționalist irațional. Vreau doar să ne consolidăm identitatea, atâta cât(ă) ne-a mai rămas. Domnul Ion N. Oprea, departe de casa și locurile lui Vasile Voiculescu, a găsit resursele intelectuale și plăcerea de a explica viața și opera unui sfânt. În amănunt. Sper să fim sănătoși și să-l invităm la Buzău sau la Pârscov cât de curând, să-i onorăm munca și credința în bine și frumos. Mai avem multe de spus. Vasile Voiculescu, nu datorită nouă, cândva, când vom avea mai multă nevoie de Dumnezeu, va fi canonizat.