ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 20 Iun. 2018
Cronică (carte, I.N.Oprea) de Marin IFRIM
Publicat: 20 Iun. 2018
Procesare și adaptarea: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

,,Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu” de Ion N. Oprea  (IV)

Ion N. Oprea, deduc din articolele sale, publicate în diverse reviste, nu doar în ”Luceafărul.net”, a ajuns la o maturitate de mag al universului literar în care își trăiește viață culturală.. Vede cultura, scriitorii, patria literară cu o fire olimpiană. Un exemplu de intelectual echilibrat. Nu uită absolut nimic din istoria ”Academiei bârlădene”. Încă un citat: ”Academia de la Bârlad a cunoscut apogeul eficienței sale atunci când în mijlocul ei a apărut membrul său de mare onoare, Al. Vlahunță refugiat de la Dragosloveni-Vrancea, sosind în vestitu-i car cu boi în care păzea tablourile lui N. Grigorescu, instalat mai apoi într-o casă modestă în care avea să primească nu numai admiratorii, dar mai cu seamnă pe începătorii în ale literaturii”. Așa s-a întâmplat mereu în orice literatură profundă. Nu ne putem închipui literatura franceză de azi fără Arthur Rimbaud, Apollinaire, Victor Hugo etc. Mereu a fost nevoie de o scânteie, de un început, de fum și foc. Noi nu avem literatura Franței, însă, din câte tot văd, lucrări ”arheologice” precum cartea domnului Ion. N. Oprea, observ că, în numai câteva sute de ani, de la marii noștri cronicari (Ureche, Neculce ș.a.) și până la poetul Șerban Codrin, de exemplu, există o evoluție cosmică. Ion N. Oprea știe ce înseamnă să recunoști reperele reale, autentice, nu-i vede doar pe inșii cățărații prin pomii celulozei tipografice vândute snobilor la prețuri astronomice. Ion N. Oprea preferă tradiția, clasicismul, istoria literară bazată pe documente, dovezi și intuiții demne de cei care, cu o creangă de pom, descoperă locurile în care se pot săpa fântâni în care există apă pură, rece și tămăduitoare. După al doilea episod al acestui serial, am primit un e-mail de la președintele fondator al Asociației Culturale ”Renașterea Buzoiană”, eseistul Ovidiu Cameliu Petrescu, în care mi se spune că deja nepotul lui Vasile Voiculescu, cel care, ani în șir, pe vremea dictaturii ceaușite, ne-a delectat cu vorbele sale de duh, Andrei Voiculescu, dându-ne speranțe prin niște emisiuni destinate melomanilor calificați. Domnul Petrescu m-a întrebat de unde ar putea face rost Andrei Voiculescu de cartea lui Ion N. Oprea. Firește, de la autorul acesteia, pe care, acum, în direct, îl rog să-mi trimită, dacă e posibil, încă un exemplar.  Revenim la Academia Bârlădeană, prafața cărții domnului Oprea: ”Ce a însemnat Bârladul, Academia bârlădeană și Al. Vlahuță pentru literați avea să o spună Vasile Voiculescu în Lamura nr. 4 din ianuarie 1921, când lucrurile se liniștiseră: <Academia nu era numai o perindare rece și ceremonioasă de curioși, ca în fața unui chip de idol (Vlahuță n.n.), ci o angrenare, o îmbucare vie și caldă a unuia în celălalt; o taină și un înțeles ca la o lojă de frăție ocultă. Fiecare din cei ce pătrundeau aducea apoi pe cine credea mai vrednic și totuși casa era deschisă tuturor deopotrivă. Se citea, se vorbea, se așezau temeliile viitorului, se punea la cale îzbăvirea neamului, căci mai ales aceasta era preocuparea  de căpetenie a maestrului: ce putem face pentru țara care trece prin vâltoare cu capul la fund și pe care abia nădăjduiam să o scoatem leșinată pe malul pustiu de viitura apelor. De aici planuri planuri mari și adânci. Partid al ordinei, ligă a dreptății, reviste, gazete și alte organe active care ca varga magilor căutau să trăznească și să tămăduiască în același timp, toate se amestecau, se tulburau, se ciocneau ca apoi să se domolească și să se așeze într-o singură lină și slobodă curgere în graiul și prin vorba adânc cugetată a lui>”. Fabuloasă și subtilă descriere! În 1921 Vasile Voiculescu deja gândea vertical, patriotic, democratic așa cum a făcut tot restul vieții sale. La timpul potrivit o să mă refer și la rostul acestor întruniri tip cenaclu literar, de la ”Junimea” lui Titu Maiorescu până la imitațiile de grupuri literare de azi. La una dintre edițiile Concursului de creație literară pentru elevi și studenți ”V. Voiculescu – arc de suflet peste timp” a fost prezentă, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, doamna Daniela Defour, fiica marelui poet V. Voiculescu, o ființă cu chip de înger, cu o voce de pian acordat cu sufletul, cu o luciditate impecabilă. Cred că aceasta a fost cel mai important moment al celor 18 ani de când organizăm acest concurs. Avem zeci de fotografii ale acestor momente ale celor 18 ediții. Le vom reda într-o viitoare carte, poate chiar în cea în care salahorim acum. Nu cunosc ”regulamentele” bisericești, însă nu sunt nici atât de lipsit de simțul credinței mele profunde. Cineva mai vizibil decât ”de-alde noi”, cineva cu mai multă greutate convingătoare în cuvânt, ar trebui să facă demersuri pentru ca Vasile Voiculescu să fie trecut în rândul sfinților poporului român! Eu deja când mă închin și lui. În cartea sa, Ion N. Oprea realizează un portret voiculescian demn de semnul crucii. O Casă memorială ”V. Voiculescu” e prea puțin, e ceva de rutină.