Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Academician Mihai CIMPOI: ,,Cardiograma lirică a Renatei Verejanu”

Primit pentru publicare: 22 aug. 2017
Autor: Academician Mihai CIMPOI
Facilitarea publicării: Alina DRAGANCEA
Publicat: 22 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

Cardiograma lirică a Renatei Verejanu

(prefață la volumul ”Eu am știut să fac din viața mea o sărbătoare”)

 

Ce e poezia Renatei Verejanu, o poetă atât de angajată în luptele noastre politice, culturale, dar și în luptele sufletești, în care Eul refuză ”stranietatea”, adică după Freud – tot ce-i este străin, tot ce contravine firescului, bunului simț, adevărului, acesta privit ca valoare etică supremă? Este un autoreferențial, o confesiune cu dublă adresă: Sieși și Celor din preajmă sensibili și mai cu seamă insensibili, un ”portret al sufletului” (pe care-l cerea corespondenților săi Nietzsche), o ”cardiogramă”, precum apărea acest topos în lirica anilor ’60.

Nota individuală puternică o dă însă un eticism ardent, programatic, de o înaltă tensiune, însemn al unei împăcări/neîmpăcări trăite la cote dramatice, în momente de sfâșiere lăuntrică, de durere și supărare. De aici spiritul justițiar al poetei, punerea în cumpănă valorică și morală a tot ce se întâmplă și a tot ce i se întâmplă. Umbra zeiței Themis e în fiecare rând, în fiecare mărturie, în fiecare trăire, în dialogul permanentizat cu Celălalt căruia i se adresează mesajul. ”Cerul zilei” care lovește ”cerul nopții” stârnește o reacție sufletească aparte. În lupta în care e angajată nu poate să accepte condiția de învinsă: ”Și mă simt în toate învinsă,/ dar supusă nu pot fi / Sunt datoare c-o iubire/ clipei în care voi muri”. E o emoționantă mărturisire aici, cu valoare de conduită morală.

Înțelegându-și astfel condiția de poet, Renata Verejanu refuză scrisul calofil, scufundat în dulceața rostirii estetizate: vorba îi este frustă, dură, plină de concretețe materială, sintaxa este supusă și ea acestei asprimi, urmând mai degrabă o sinusoidă, decât o linie dreaptă. Spunerea ”verde în ochi” e preferată spunerii dulci, liricoide. Renata Verejanu spulberă astfel, prejudecata că o lirică a unei poete trebuie să fie în mod obligatoriu feminină și să fie transpusă în forme caracteristice acesteia: instantaneu sentiment, cântec de leagăn, rugă, scrisoare. Ce-i drept, notele de feminitate nu lipsesc în poeziile de dragoste, dar și atmosfera generală muzicalizată creată de momentele sufletești senine; ele sunt integrate, însă, într-un mesaj mai complex, structurat contrapunctic:

”Eu trăiesc în fereastra ta, și când e noapte,
Și-n corp îmi dă năvală gândul tău, senin:
Nu lăsa privirea să-mi ducă anii departe
Că-n geamul tău deschis pot să nu revin…”
(Trăiesc în privirea ta).

Imaginarul poetic feminin este ”geologic și biologic”, confesiv, retoric, anticalofil, antipoetizant (vezi Georgeta Sadom, Imaginarul poeziei feminine, 2010, p.95-97). Sunt și niște încondeieri subtile, marcate de suavitate și candoare a trăirii, de ingenuitate, dar și pătrunde cu dibăcie sentimentul dramatic al trecerii timpului:

”Tresare-n somnul meu o zi /Când merele sunt coapte…
/În lipsă e doar ochiul tău – /Ariciul cu un măr în spate. /
Mă uit atent în palma zilei, caut drumul, dus… /
Inima zilei mai bate, dar n-am nici un răspuns. /
Totul pare cunoscut pomilor fără contur – / Nu mă pot obișnui rodul să le fur. /
Creanga somnului se frânge /cu suspin a dezrobire, /
În semințele merelor – universul e uimire. /Prin pietriș de glume /
Tălpile își strigă urma – /Vine să le vindece, nevăzută, numai bruma. /
Prea târziu și prea devreme – /Urmele dispar în noapte, /
Neștiind cum să ajungă /Ariciul cu un măr în spate…”
(Ariciul cu un măr în spate).

E o dovadă, în această schimbare de registru obișnuit, că nu doar operează cu replica la real și nu doar notează cu concretețe de jurnal, ci visează, se întoarce în mirajele copilăriei, pe o undă elegiacă, transcriindu-și în acorduri lirice regretul după ingenuele clipe revolute.

Autoarea Ofrandei omeniei procedează la o stabilire a unei tabele de valori pozitive și negative, însoțită de o tonalitate justițiară (spuneam) apodictică, neconcesivă. E respinsă, astfel, invazia în ființa umană a cruzimii, lașității, trădării, bolii de lux și fală, minciunii, lingușirii, bârfei și zeflemelei, ”erorii împietrite”. E elocventă, în acest cadru de ”riposte” (cuvântul e al poetei însăși) o viziune originală a ”vânătorii” ce pândește nimicirea cinstei, curățeniei și luminii sufletești:

” E timpul vânătorii… de după tulpini
Zece arme ochesc o singură idee.
De frică glumele se îneacă în suspini
Împușcăturile se adună în trupul de femeie.
E criza de valută intersufletească
Loviți în nerv; ca în pielea tobei seci.
Călcâiul își retrage mersul, să lovească
Pădurile bârfei cu ochii stinși și seci”
(La vânătoare).

Prezente sunt și fiziologiile morale ale trădătorului de țară (întâmpinat cu verdictul:  ”Colinele cu pumni de piatră, / trădarea nu-ți iartă. / Clopot la îngropăciuni, /Tu n-ai țară, n-ai minuni…”), insului care n-a păstrat ”făptura de om”, demagogului:  ”Ideea demagogului mai are și remorci / Și planul zilnic îl supraîmplinește”,  a câte un contemporan, căruia i-a ”scos Domnul sufletul pe față /Să vadă toți cine ești cel adevărat”,  grănicerului care, surâzând, nu permite ”în țara mea să intru /Din țara mea să ies”, ”deținuților în propriul trup”, stigmatizați cu un dulce blestem: ”Veni-va cărarea la viață să vă cheme / Doar că durata ei trece prin infern”, omului de stat chilian care nu observa ”brațul rănit a răzbunare” al gospodarului Verdeș, pe ”care l-au urcat în nemurire / Marii șefi din cârmuire”, a celor ce o duc în huzur, în saune, ale contemporanilor din trenul Chișinău-București, atât de departe de ființa poetei, a pianistului vândut, căzut odată cu umbra lui pe treptele Guvernului.

Dincolo de catagrafierea  ripostelor morale și a fiziologiilor sociale, de cardiograma timpului însuși – bolnav, vitreg, măcinător – adevărat timp bacovian ce înstrăinează ființa, o ”ostenește”, o încarcă cu nervi, ceea ce conturează un portret de grup, dăm de un autoportret al poetei, surprinzând în registre diferite – de clipe frumoase ”goetheene”, de inspirație lirică pură, de ”mici bucurii”, de ”convorbiri cu florile”, de ”colind de la mama”, de ”gestul timpului”, de ”cântece de crizantemă”, de ”sondele iubirii” ce storceau ”ecou fierbinte”, de mirare a inimii. Poeziile se disciplinează în forme clasiciste, devin melodioase, bine articulate sintactic, se restrâng spațial până la contururi miniaturale, se organizează armonios în catrene, distihuri, terține sau sextine, refuzând discursul monologic extins marcat de retorică:

”Aleea crinilor în floare /
A revenit în timpul meu – /
În suflet soarele răsare /
Cu dorul dat de Dumnezeu”   (Aleea crinilor în floare)

”În corul din biserică am visat să cânt/
Găseam în lucrul acesta ceva măreț și sfânt/
Se zvârcolea lumina în ochii mei deschiși/
De ura și de spaima în viață m-am dezis.
       (Simplu vers de dor),

Tu ești ecoul gândurilor mele/
Al nebuniei dulce înțeles…
Hai, spune, după ce criterii/
Stăpânul umbrei mele te-am ales?/
Hai, spune, din tăcerea ta enormă/
În care toți chinezii nu încap/
Și vântul își ia propria formă/
De jos până la cap.
(Criterii);

Nu mă stoarce de lumină/
Sunt mai tânără ca ieri.   (Destin);

Cerul buzelor arzânde/
L-ar atinge uneori /
Veacul viselor flămânde/
Nu adăpostește nori.
          (Poeme cenzurate un întreg mileniu).

Un alt merit deosebit al Renatei Verejanu este acela de a cultiva formula poeziei de inspirație socială și națională, în spiritul Leonidei Lari sau Anei Blandiana. Ea imnifică paternii spirituali (Ștefan cel Mare, Eminescu), adresează ode democrației și Europei (Tinerețea Europei adună hrană Păcii mondiale), elogiază dorul de Spania a lui Frederico Garcia Lorca, își plânge împreună cu neamul destinul:

”Sufletul meu retras în cearcăne grele, /
Nesupus învățăturii lui Karl Marx, – /
Numără zilele – bârne pilite-n surcele /
Sărăcite-n culori, adevăr… sânge ars/
Jalea unui popor, a unei lumi învinuite…/
Jale, venind din dezordine, din apocalips,/
Sfârtecă efemere uși zăvorâte… /
O, cinstea și dorul meu neînvins…”   (Noțiune de neam).

În toate poeta pune sinceritate, dorință de Preacuratul adevăr, de poezie cu mesaj, ferită de experimentări sterile.

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

4 comentarii la acestă însemnare

  1. Întradevăr, d-na Renata Verejanu a știut să-și facă viața o sărbătoare. A știut să facă sărbătoare și viața multor copii, care au participat la Festivalurile Internaționale, organizate cu mare sârguință și cu rezultate uimitoare! Felicitări și plecăciuni, d-nă R. Verejanu, pentru tot ce faceți, pentru românii de pretutindeni!

  2. Valeriu Mocanu spune:

    Cât de frumos a răspuns acdemicianul Mihai Cimpoi la propria întrebare: – Ce este poezia Renatei Verejanu?
    – Este un autoreferențial, o confesiune cu dublă adresă: Sieși și Celor din preajmă sensibili și mai cu seamă insensibili, un ”portret al sufletului” (pe care-l cerea corespondenților săi Nietzsche), o ”cardiogramă”, precum apărea acest topos în lirica anilor ’60.
    Este un adevăr incontestabil despre distinsa poetă care a scris zeci și zeci de cărți și opere alese editate, prezentate, apreciate, menționate și premiate în cadrul Saloanelor Internaționale de Carte, zeci și zeci de referințe de apreciere, zeci și zeci de Festivaluri și Serate de Creație, alte manifestări literar-culturale organizate și prezentate personal de Domnia sa, multiple premii și onoruri naționale și internaționale pentru activitatea prodigioasă multilaterală.
    Mulțumim din suflet d-lui academician Mihai Cimpoi, prestigioasei reviste „Luceafărul” și personal doamnei Alina Dragancea, pentru publicarea acestei superbe Cardiograme lirice a Renatei Verejanu !

  3. Vera Crăciun spune:

    Mângâiată de poezia Renatei Verejanu, mă las furată de această ,,Cardiogramă lirică”, realizată de ilustrul academician Mihai Cimpoi, doctor al cuvintelor frumoase, tămăduitor al sonorității cuvântului.
    Formele sensibilității, oferite de poeta Renata Verejanu, înzestrate cu o spontaneitate absolută, sunt conturate printr-o percepție fină de dl Mihai Cimpoi.
    Parcurgerea acestui material este pentru mine o călătorie ,,în imaginarul poetic feminin” dăruit de poetă.
    Îmi exprim bucuria de a descoperi în poezia Renatei Verejanu, mereu, mereu, pasiunea creatoare, care strălucește precum ,,Luceafărul”.
    Admirație și prețuire!
    Vera Crăciun

  4. DMG spune:

    …Moldovei noastre frumoase de-a stânga Prutului, cu Grigore Vieru, cu acad. Mihai Cimpoi, cu acad. Nicolae Dabija, cu Gheorghe Bâlici, cu Ion Diviza, cu Renata Verejanu și cu toți ceilalți români adevărați, vivat, crescat, floreat! D.M. Gaftoneanu.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5