Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Lirica feminină în pantheonul axiologic basarabean – eseu

POPOVICI, VASILEPrimit pentru publicare: 26 febr.2015.
Autor: Vasile Popovici

Publicat: 27 febr.2015

 

Lirica feminină în pantheonul axiologic basarabean – eseu

 

În istoria literaturii oricărui popor nu se poate disocia o literatură feminină de o alta, masculină; se fac totuşi asemenea abordări din perspective pe care nu intenţionez să le fac întrare în aceste pagini. Ne permitem să vorbim despre o lirică (proză, dramaturgie, eseistică etc.) pentru a remarca că femeia, pe lângă darurile date la Facerea cea dintâi de către Marele Anonim, a înzestrat-o şi cu un dar comun, arta – în sensurile cele mari largi ale conceptului lingvistic.Dacă ne oprim la poezie, cum putem să nu amintim de Carmen Sylva, pseudonimul literar al Reginei României, Elisabeta de Newied (1843-1916), Alexandrina Gr. Cantacuzino, care afirma undeva: „Preotul cu crucea în mână este apostolul credinţei cea făuritoare de minuni, iat femeia este apostolul iubirii, plămăduitoarea sufletului omenesc”, Calypso Corneliu Botez, Iulia Hasdeu ori despre prozatoarea Hortensia Papadat-Bengescu. Mai încoace: Magda Isanos, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, iar de dincolo de Prut: Olga Vrabie, Liuba Dimitriu, lăsând, nu la urmă, ci ca un corolar, parcă, pe Renata Verejanu, poetul tuturor vârstelor, poetul permanenţei românismului pe meleaguri basarabe, ca o verigă lipsă între fraţii de dincoace şi de dincolo, lirica poetei înscriindu-se între o noetică platoniciană şi alta aristotelică.

Poeta îşi saţiază optimismul din: „M-a prins august foarte bucuroasă –/Eram la mijlocul unei cărți:/consumându-şi apercepţia că, „Aşteptam prietenii să mă citească/Ori să mă rupă în bucăți./ asumându-şi persuadarea, conştiinţa lucrului trainic şi peste veac făcut; ruperea în bucăţi nefiind imanentă, ci tocmai certitudinea acelui trainic făcut, dar şi din: „Eu mai rămân bucuroasă/De parcă am învins pe-deplin/, iar prin oximoronul „să plângă foarte senin…” (plâns senin), intrarea în propria-i carte e ca intrarea în noua locuinţă în care-şi va petrece până la capăt pământenirea.

Durerea din vers se identifică în lirica poetei cu numele ei, ca într-o simbioză fiinţială rarissimă: „Mă va recunoaşte careva nu după nume/Ci după durerea din vers?…/ (August şi noi). Cu acea conştiinţă a unui meşter Manole care-şi eternizează zidirea, poeta îşi va continua arderea în pantheonul universal al axiologiei artei: „Pe rugul nemuririi am să ard deplin/Cum carnea lor n-a ars în suferinţi.” (Cuvintele mele) Poeta stăpâneşte rigorile prozodiei de factură clasică, cu abilităţile meşterului bijutier, folosind cuvântul ca material de zidire prozodică, în care ritmul nefracturat, neabătut, rima şi măsura versurilor dau poemelor sale muzicalitate, incantaţie, poezia devenind carmen. Iată o strofă – ca un ars poetica – cu ritm iambic, rimă încrucişată cu o măsură a versurilor de 10-11 silabe: „O lacrimă… Ce fel de bogăţie?../Îmi aruncaţi reproşul, indignaţi./O lacrimă rămasă între bărbaţi/Ca un simbol de mare omenie. (O lacrimă…)

Poeta foloseşte cu aleasă cumpănire, alături de versul clasic, şi versul liber, versul alb, pe care ştie a le armoniza într-o polimorfie firească şi cu talent realizată, talent în stare nativă şi latentă din vremurile începutului în ale scriiturii.

Stăpânirea sintazei poetice, a tropilor, figurilor de stil şi a figurilor de cugetare e semnul omului doct, academic, cu multă carte, de o sapienţialitate elevată. Vin întru exemplificare cu câteva categorii de tropi, folosiţi în poemele Renatei Verejanu: Epitete: „senină ploaie, nori răutăcioşi, buze de viscol, buze de lapte, dorul circular, vis adunat, urme clare, pumnii disperării etc.”

Comparaţia: Sufletul tânăr – apă adâncă”;

Metonimia: „Îmbrac pe trup o noapte”;

Personificare: „Roi de-albine ruşinate, pleacă timpul gâlgâind, slove veninoase ne mai lovesc în spate, cerul zilei loveşte cerul nopţii”;

Oximoron: „să plângă foarte senin…” (plâns senin);

Hiperbola: „din tăcerea ta enormă;

Repetiţii: „Hai, râzi! Copil cu sufletul de ape,/ Râzi! De fructul izbânzii aşa de aproape/… Râzi! Mica mea bucurie, ca o vioară/Râzi! Sărutat pe frunte, odinioară/… Râzi! Să se multiplice în fuga mea umbra/… Râzi! Drumul meu, grabnic dus/… Râzi! Să nu încerce omul obtuz”( Mica mea bucurie)

Sau: „Femeia care plânge de parcă ar cânta,/ Femeia care cântă de parcă-ar săruta, /Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă, /Femeia care râde cu inima ei sfântă, – / (Cântec) Polisindetonul: „Ulicioare şi prospecte, şi etaje, şi femei”;

Folosirea verbelor la participiu şi gerunziu: „ Una-i ziua cea venită, alta-i ziua cea plecată./Deschid semaforu-n gară: pleacă timpul gâlgâind/Şi presimt doi paşi alături, /Sprijinindu-se pe rând.” (Visele-n zece volume)

Lexic popular: „sudalmă, hrincă”.

Elevaţinea, erudiţia, perpendicularitaea, personalizarea lirică, sunt apanajul unui poet care şi-a creat un stil propriu, aşa cum spunea naturalistul, matematicianul, cosmologistul şi enciclopedicul Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon (1707-1788) că „Le style c’est l’omme même” (Stilul este omul însuşi).

Poezia Renatei Verejanu îşi descifrează până la subliminal mesajul poetic prin lirismul feminin degajat, angajat, cu formă şi conţinut de substanţă, neintelectualizat, neermetic, ci adresându-se cititorului de orice vârstă şi nivel de cultură, este o poezie ce te străbare prin toată fibra fiinţătii în ecuaţia ontică, cu acel efect „purificator” al artei – catharsis, conceptualizând aristoteliceşte, pentru eliberarea omului de „pasiunile” degradante.

Poezia Renatei Verejanu este ca o renaştere şi deşteptare naţională, înscriindu-se în circuitul de valori, nu numai naţionale, dar şi dincolo de hotare basarabe.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Microfonul Liber spune:

    Domnule Popovici, felicitări că aţi ales un poet de mare omenie, de mare curaj civic, neînfricată în calea demagogilor şi un mare promotor al culturii româneşti, cultură graţie cărei şi Republica Moldova este integrată în Europa. Da, prin oamenii săi de cultură e bogat un neam… Neamul românesc e un neam bogat.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5