Primit pentru publicare: 16 sept. 2014. Reprimit: 25 sept.2014.
Publicat de Ana Maria Maluș la 25 sept.2014

Ion N. Oprea

Adevărata obârşie a poporului român

Denumirea veche a Indiei fusese ARIAVARTA, ţara arienilor, spune J. Nehru

„În drumul spre India, spun şi N. Miulescu şi T. Diaconu în Dacia-Ţara zeilo-Da.kşa-Ţara  zeilor, Editura Obiectiv, Craiova, 2005, ei ar fi creat oraşele Harappa şi Mohenjo Daro, din Pakistanul de astăzi, aparţinând Civilizaţiei Indus, urmate de civilizaţia Djoneker şi Tebanhon-Daro prin anul 2000 î. Hr., apoi Ihukar”.

Şi argumentează autorii citaţi mai sus: „Supoziţia noastră se bazează pe faptul că aceste oraşe se găsesc în calea parcursă de strămoşii noştri în drum spre India şi că aşezările au fost întocmite cu un sistem de apărare exact cum rezultă din cărţile  vedice, cum trebuiau găsite  sau apărate locurile unde ei urmau să se stabilească, pentru  a se apăra de eventuale atacuri ale unor populaţii războinice”.

În  continuare ei prezintă şi alte mărturii ale unor personalităţi din străinătate şi chiar indieni, inclusiv Jawarhalal Nehru, în Descoperirea Indiei, Ed. S.P.L.P., Bucureşti, 1956, p.52, ediţia engleză din anul 1951, prin vocea lui Augustin Deac care îşi pune întrebarea firească: „Poporul care a creat această civilizaţie, afirmată acum 6-7000 de ani, de unde apare el?” şi răspundea „Nu ştim încă!” dar adăuga „Triburi şi populaţii să fi pătruns…”,  ca să-l citeze pe J. Nehru: „Străvechile epopei indiene – Ramayana, Mahabharata şi alte cărţi – cunoscute maselor largi în traduceri şi rezumate, formau un amestec de filozofie populară, datini, istorie, mituri şi legende. Ele povestesc despre acele vremuri îndepărtate, când arienii de-abia se stabiliseră şi se fixaseră în India…Ramayana e un poem epic, care se distinge printr-o unitate de stil bine determinat. Mahabharata e o culegere imensă şi pestriţă de vechi legende…E o lucrare uriaşă, o enciclopedie a tradiţiilor, a legendelor, a instituţiilor politice şi sociale ale Indiei antice.

…Denumirea mai veche a Indiei fusese Ariavarta, ţara arienilor,  dar ea nu desemna decât India de nord până la muntele Vindhia, din Italia centrală…

…Mahabharata conţine politeismul Vedelor, monismul upanişadelor, precum şi deismul, dualismul şi monoteismul. Vedele (de la Vid – a cunoaşte) sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei.  Ei au adus ideile lor… creaseră o cultură înfloritoare stabilă, care îmbina elementele vechiului cu cele ale noului, predomina influenţa şi idealurile arienilor. Ele reprezintă un amestec de lucruri nespus de variate: imnuri, rugăciuni, ritualuri pentru jertfe,  vrăjitorii şi o minunată poezie pentru natură. Nu există în ele nicio idolatrie, nici un fel de temple pentru zei… Zeii şi zeiţele, asemenea zeilor din Olimp, sunt profund umani, ei coboară pe pământ şi se amestecă cu oamenii.

În Upanişade, spune Jawarhalal Nehru, se vorbeşte mereu de oţelirea trupurilor şi de claritatea minţii, de disciplina trupului şi a minţii, fără de care nu este cu putinţă un progres adevărat”.

Este reliefată importanţa informaţiei furnizate de fostul preşedinte al Indiei care, ca şi alţi cercetători, afirmă  că vechii indieni, pentru a-şi păstra obiceiurile şi datinile le recitau şi le cântau, obicei pe care îl aduseseră cu ei carpato-dunărenii, consemnat şi de Aristotel care, referindu-se a agatârşi, neam tot getic, afirmă că şi aceştia aveau acelaşi obicei, să cânte legile lor, ca să nu fie uitate.

Cât de apreciate au fost cărţile sacre ale  vechilor indieni, Valeriu D. Popovici-Ursu, autorul Adevăratei obârşii a poporului român,  o face cu alte şi alte exemple de texte memorate şi aduse de arienii din Cetatea Carpatică, păstrate şi folosite de cercetători renumiţi. Este cazul lui Max Muller care aprecia Upanişadele drept „izvoarele filosofiei vedante, sistem în care, după părerea mea – gândirea umană şi-a atins apogeul”, după cum, acelaşi J. Nehru, amintind de poemul  Bhagavad-Gita, o parte a Mahabharadei, caracterizat de von Humboldh (1767-1838), citând pe Nehru,  ca „Cea mai frumoasă cântare, poate singura cu adevărat filosofică, care exista în vreme, din limbile cunoscute nouă,” o legendă a Gitei (Getei de la geţi) şi care se referă mai ales la temeiul spiritual al existenţei omeneşti, concepţii, după cum se vede, asemănătoare cu cele ale geto-dacilor carpatini”,  ne aduce pe meleagurile dunărene profesorul Augustin Deac.

Dealtfel, în Istoria adevărului istoric, mereu citată, A Deac şi conclude după cele de mai sus menţionate: “Din cele afirmate şi dezvăluite de fostul preşedinte al Indiei, J. Nehru, rezultă cu claritate că arienii despre care aminteşte el, sunt acei indo-europeni, care, după Raportul guvernului indian se spune că vin din Europa sudică”. Şi comentează, în continuare: „Cât despre trăsăturile concepţiei filosofice a celor veniţi în India, acestea se aseamănă, …fiind aproape aidoma cu cele ale strămoşilor noştri  autohtoni, geto-dacii care, după cum se ştie, nu se închinau la idoli şi nici nu şi-au făcut temple închinate acestora, iar relaţia dintre trup şi minte este identică, de asemenea, cu cea  creată şi răspândită de Zalmoxe. Şi recitarea şi cântarea în cor a datinilor şi a obiceiurilor, pentru a li se fixa mai bine în minte… este întru-totul asemănătoare…”

Şi Nicolae Miulescu prin cartea sa Da,kşa – Ţara zeilor (p.48.65) şi-a adus o mare contribuţie la stabilirea adevărului trecutului strămoşilor noştri, documentează Valeriu D Popovici-Ursu, raportându-se şi însoţindu-ne la capitolul IV al cărţii citate, unde sunt descrise cele patru caste, în ordinea stabilită ierarhic în acele vremuri în trecerea de la „vedism” la „brahmanism”, de către autorul  care susţine teza întoarcerii arienilor vedici în patria mumă.

Reluând ceea ce scrisese Nicolae Miulescu sunt redate cele patru caste ale strămoşilor: 1. Casta sacerdotală – numită mai târziu brahmană (a înţelepţilor); 2. Casta militară, tot cu îndatoriri guvernamentale, numită şi Ksatrya ( o combinare a cuvintelor Ksha – tatăl Pământului şi  atri – principiul apărării); 3. Casta comercială şi agricolă – numită „Vaisya”; 4. Casta muncitoare – numită sudra (sudria) din care făceau parte şi cei care se ocupau cu prelucrarea metalelor, confecţionarea armelor, recrutaţi de huni sau tătari mai târziu în invaziile lor în Europa.

Cercetări mai vechi sau mai noi, scrie A. Deac, şi îl citează şi Valeriu Popovici, au ajuns, tot mai relevant la aprecierea, aşa cum s-a afirmat la cel de-al XV-lea Congres mondial de ştiinţe istorice, organizat la Bucureşti, între 10-17 august 1980 că „în sursele asiro-babiloniene se păstrează afirmaţii privind apariţia unor popoare noi la hotarele de Vest şi Nord ale Mesopotemiei în mileniul al III-lea î. Hr.: aceasta presupune o migrare  spre răsărit şi spre  a aşa-zişilor „indienilor” în vremea respectivă”.

„În acest sens, profesorul aduce argumente din Dio Chrysostomus (c.40-c.120): Se pot vedea oameni având pe cap un fel de căciulă, aşa cum poartă azi unii traci, numiţi geţi şi cum purtau înainte vreme macedonenii, iar alţii au tiara comună şi şalvari pare-mi-se la fel ca perşii, bactrienii, parţii şi mulţi alţi barbari” (op. citată, p. 350-351).

Argumentaţie pe care o aprofundează însuşi autorul, Valeriu D. Popovici-Ursu: “De fapt, A. Deac menţionează că, încă din sec. al XIX-lea, savanţi ca Julius Klaproth Kretschmer (1896), Klessling (1903), Dussond (1914), Glotz (1923), Gunther (1923), au subliniat  originea aşa-ziselor neamuri „ariene” din Persia şi din alte ţări asiatice şi anume, ca aflându-şi rădăcinile în zona mijlocie a Dunării. Astfel, marele învăţat J. Klaproth în lucrarea sa intitulată Tableaux historique de l-Asie depuis la monarchie de Cyrus jusqu-a nos jours, însoţită de Cercetări istorice şi etnografice asupra acestei părţi a lumii, apărută la Paris, Londra şi Stuttgard, în anul 1826, argumentează că din puternica naţiune a dacilor „dispersată pe malurile Dunării au plecat o sumedenie de neamuri ajungând până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei de sud”, întemeind acolo puternice regate, unele din acestea purtând chiar numele de Dacia.

Se subliniază şi prezentare pe care A. Deac o face personalităţii lui Julius Klaproth Kretscmer: “de origine germană, interpret de limbi orientale la Curtea imperială ţaristă de la Petersburg, apoi profesor la Universitatea din Paris, subvenţionat de ţarul Rusiei, a studiat întreg teritoriul Imperiului rus şi  ţările şi popoarele din jurul acestuia, descoperind cu această ocazie şi cronici vechi chinezeşti, persane, arabe etc. El are meritul incontestabil de a fi cercetat istoria popoarelor Asiei, pe care le supune analizei de la cele mai vechi origini, trecând bineînţeles, prin toate etapele evoluţiei istorice. În acest fel,  el descoperă şi argumentează identitatea aceluiaşi popor de-a lungul mileniilor, sub diferite denumiri pe care le-a cunoscut, schimbări survenite datorită impactului cu  alte populaţii şi cu dominaţia sau stăpânirea vremelnică a altora asupra lui…”

Klaproth este acela care susţine, ca şi  alţi  numeroşi istorici şi lingvişti români şi străini de după el, ideea emigrării înspre Est a unor mlădiţe ale strămoşilor autohtoni ai poporului român, ai geto-dacilor, tocmai datorită înmulţirii numărului vechilor locuitori  ai meleagurilor ţării noastre, scrie Valeriu D, Popovici-Ursu Adevărul despre obârşia  poporului român.