„Adriana. Cuvinte din iarna vieții. Memorialistică”
Ion N. Oprea
Editura PIM, Iași, 2014, 300 pagini

Am promis că voi reda fragmente din cartea citată și-mi îndeplinesc ce-am făgăduit, cu îngăduința redacției revistei Luceafărul, căreia îi mulțumesc, publicând mai întâi ca autor, ceea ce am botezat DESTĂINUIRE.
Sper ca demersul nostru să împlinească și să răspundă motto-ului cărții.

           Cartea de faţă este rezultatul unei întâmplări, dar tratează o temă de mare actualitate – protecţia socială a persoanelor ajunse în pragul unei vârste respectabile şi, când din cauza împrejurărilor sunt determinate, ele ori cei în mijlocul cărora se află,  să apeleze la colectivitatea care este Căminul de asistaţi sociali.

          Dacă pentru animale, câini în special,  există sau se iniţiază posibilităţi de vieţuire până la sfârşitul dumnezeesc, existând o seamă de Asociaţii sau Instituţii de profil în domeniu, care le protejează,  cu atât mai mult omului îi este necesară grija  cuvenită nu numai din partea Statului – obligat constituţional – dar şi de către societate, de noi în de noi.

          În ianuarie 2013, în revista de mare interes social Formula AS apărea un articol intitulat « Surpriza lacrimii », semnat de Adriana Adreiaş Micu, asistată social la Căminul Schitul Darvari, Bucureşti, referitor la viaţa unei colege cu care a conveţuit, uitată de cei dragi ai ei, adică plasată într-un fel de singuratate care însemna părăsire,  pe seama Statului.

          Tema ne-a interesat, şi cum lucram la o carte tocmai cu un astfel de subiect care însemna mult, împreună cu doamna profesoră Ana Dumitrescu am zis să cuprindem în ea şi puţinul care venea de la doamna din Bucureşti, cu care colega mea a început corespondenţa, noi orientând-o din când în când asupra subiectului, dar partenera noastră de dialog, s-a dovedit a  fi o bună, iscusită şi adesea cu mult talent în prezentarea a ceea ce ne interesa – viaţa oamenilor într-o astfel de instituţie.

          În august 2013, când la Editura PIM, Iaşi, a apărut cartea SINGURATATE de Ion N. Oprea, realizatorii proiectului ei –  prof. Ana Dumitrescu, Ion N. Oprea şi Constantin Huşanu – explicau geneza şi conţinutul volumului care cuprindea opiniiile a circa 40 de condeie – profesori, medici, jurişti, psihologi, chiar şi elevi – printre care şi lucrarea semnată de Adriana Andreiaş Micu, mult mai extinsă decât publicase revista bucureşteană.

          Volumul nostru a avut şi are succes de cititori.
Corespondenţa noastră cu doamna Adriana a continuat, ea fiind cuprinsă în cartea de faţă.

          Cartea aceasta, aş aprecia, este o cronică vie a ceea ce este viaţa şi activitatea într-o astfel de instituţie unde totul este bine organizat, gazdele şi oaspeţii lor, ducând o viaţă normală, cu bucuriile şi relele întâmplătoare, dar mult mai atent trăite decât dacă sosiţii ar fi rămas acasă sau pe stradă. Ea se citeşte cu interes şi instituţional şi particular, chiar şi de vizitatori, care au confirmarea că Instituţia – Căminul – este necesară, trăieşte prin grija  statului şi a sponsorilor, a personalului angajat, asigurându-le internaţilor ceea .ce li-ar fi lipsit dacă ar fi rămas fie şi în familie – liniştea, conforul, medicaţia, vorba bună, ba şi literatura, o carte, cântecul mai ales, cântecul de acasă, de  la mama sau de la biserică, muzica, poezia mai ales, scrisă de ei sau a clasicilor ori trăitorilor, conservată în memoria talentaţilor şi pusă în carte să nu se piardă, că cine ştie, ne întoarcem, vreodată,  la tot ce-a fost tinereţea pacienţilor.

          Cartea această, ca şi cele referitoare la tot ce s-a scris despre cimitirul de la Săpânţa, de exemplu,  nu plânge bătrâneţea sau mai ales moartea, ci este o joacă cu ea, o trecere pamfletară prin ceea ce este viaţa, ca parcurgând-o,  veşnicia care urmează să devină linişte, pace, dar şi un fel de răspundere în faţa divinului pe care îl vede ca un toate iertător.

          Cartea aceasta nu-i doar  povestea Ioanei din Legături de sânge, scrisă de Aurora Liiceanu şi Mihai Ioan Micle, apărută recent la Editura Polirom Iaşi, – o poveste culeasă dintr-un număr de dosare ale unora dintr-un penitenciar care schimbă destine – este şi devine, parcurgând-o, o cronică vie a prezentului din care amintirile unui locatar de la un cămin de bărtâni face să rezoneze o răspundere socială pentru ceea ce gândim să perfecţionam.

          Dacă cartea ar ajunge în cât mai multe biblioteci ale căminelor ar acoperi un gol care există, după părerea Doamnei Adriana Andreiaş Micu, care în fond este autoarea, doamna Dumitrescu – dirijoarea efectivă a partiturilor, iar subsemnatul scribul, dactilograful, omul care mai adaugă un cuvânt şi se minunează cât de frumoasă, interesantă dar şi păcătoasă, uneori, este soarta tuturor semenilor, cu copii sau fără de ei.

          O carte în majoritate cu relatarea amintirilor unui om care, la o vârstă venerabilă – peste 90 de ani – străluceşte intelecual, dovedindu-se o povestitoare care ne-a încântat şi nu am cutezat să nu le facem un  dar preţuit cititorilor, redându-le . Totul prezintă interes. In primul rând explică  rostul Căminelor de bătrâni, activitatea personalului medical, de asistenţă şi administrativ, factorii de ajutorare şi sprijinire a unor oameni care au nevoie de oameni şi de omenie, de gesturi cum sunt cele ale familiei George Păunescu de mare generozitate, sunt prezente relaţiile interumane în colectivitatea creată, mereu împrospătată, calităţile umane ale asistaţilor, cărora corespondenta noastră, în multe cazuri,  le realizează o portretistică care impune respect, nu compătimire. Pilduitoare, pitorească, adânc omenească este  viaţa de familie, pe care o narează pe toate planurile.

          Admirabilă şi de respectat este nota patriotică care pigmentează lucrarea tocmai în părţile esenţiale, viaţa satului românesc, justificându-se încă odată părerea lui Lucian Blaga că la sate este şi rămîne veşnicia, lucru de care rămânem convinşi citind şi paginile semnate de una dintre personajele cărţii doamna Marcela Badea, fiică de mare om gospodar şi nu numai, care referindu-se la satul natal, parcă preluând dar şi aprofundând spusele autoarei portretului său, subliniază : « Familiile comunei Călugăreni Prahova au avut înălţătoarele trăsături morale, sentimentale, probate prin munca cinstită, organizare, chibzuinţă, devotament pentru glia străbună chiar cu preţul vieţii participând la războaiele neamului ».

          Adriana împreună cu soțul ei întorși din oraș la cămin…

            Legată de veşnicia satului, cum îi sunt şi predecesorii, glorificând-o, ca şi cea care o admiră – doamna Andriana – Doamna Marcela continuă ideea crezului său de loc pur sentimental : « Deşi am plecat în lume, legătura cu locul de baştină s-a păstrat, aşa se face că ne întâlnim, mulţi părinţi nu mai sunt, dar locurile copilăriei ne sunt culcuş cald al sufletului şi mai ales zilelor de sărbătoare sau comemorări ne adună pe mulţi ».

          Cum nu s-ar întâmpla aşa, când, subliniind meritul şcolii doamna Adriana revine adesea, aplecându-se memoriei părinţilor ei, a învăţătorului şi preotului care i-au sedimentat dragostea de tot ce-i mai nobil, frumos, scump  şi etern, sperăm, – patria – cheamă alături de sine alte mărturii de esenţă, tot de la Călugăreni venite, de la nepoata sa, de astă dată: „Generaţii de copii- deveniţi oameni de nădejde –  au avut parte de Marele Învăţător, Domnul Alexandru Frânculescu care întors de pe front a luat locul la catedră preluând micile vlăstare de la grădiniţă unde Doamna Maria Frânculescu le-a sădit în inimă şi gând dragostea pentru învăţătură cu poveştile, cântecele şi poeziile, şi lucru cu migală care ne obliga la o disciplină ce numai acolo o puteam găsi pentru vârsta respectivă”.

          Este explicabilă, deci, vocaţia prietenei noastre pentru cântece şi muzică, pentru rugăciunile şi cultul bisericii, uşurinţa ei de a vorbi în versuri mai în orice situaţie, dar mai ales păstrând şi redând din depozitele personale, şi la această vârstă, nu numai amintirile, istorioarele, dar şi nestemate din ceea ce numim versul clasic, adesea uitat de mulţi, cu intenţia sigură a reluării şi valorificării lor : Mihai Eminescu, George Coşbuc, Grigore Alexandescu, Magda Isanos, Iulia Haşdeu, Ciprian Porumbescu, Ion Minulescu, Vasile Militaru, Alexe Mateevici, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, cupletele lui Constantin Tănase… Ba şi bancuri, umor.

          Versul folcloric este marea bogăţie, oferit, mai ales tineretului cu largă inimă, o risipire de altruism intelectual a Doamnei pentru români.

          Cerem scuze cititorilor noştri dacă unele texte expuse din aduceri aminte nu corespund întru totul originalelor, dar la 90 de ani trecuţi este de admirat ceea ce ni se dăruieşte. Întâlnind-o, mărturisim, ne-am bucurat pentru că prezentându-i opiniile se confirmă susţinerile noastre din volumul Românii aşa cum sunt de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2011, unde textieri de diferite profesii confirmă că bătrâneţea nu-i o piedică în calea creaţiei, ceea ce avea să statueze instituţional forurile competente declarând anul 2012 drept Anul European al Îmbătrânirii active şi Solidarităţii între Generaţii.

          Revenirea asupra unor episoade din viaţa doamnei Adriana întradins le-am lăsat să se repete pentru că aşa este amintirea la cei în vârstă, subliniază semnificativul, trăirile intense, un bătrân de 99 de ani de la Vânători-Paşcani într-o convorbire recentă întrebându-l din ce trăieşte, fiind cam tare de ureche, îmi relata cu reveniri repetate aspura faptului că CAP-ul îi luase nu numai pământul ci şi vitele de muncă, inventarul agricol iar după 1990 îi returnase doar parte din pământul prădat.

          Măsura luată recent la Iaşi ca internarea în Căminul de asistaţi să fie condiţionată de înstrăinarea mai întâi a locuinţei personale în favoarea Statului nu o văd drept încurajatoare, mai ales că, se reţine din spusele doamnei Adriana,  ea de abia recent şi-a vândut casa, făcându-şi cele necesare sufletului.

          Munca în instituţiile statului, stima pentru colegii cu care s-a împăcat, reliefarea unor colegi din care clădeşte eroi de carte, colonelul Stan, cocoşatul, generalul Nicola Tibor, o femeie respectabilă,  rezultatele muncii lor, determină interesul celor care citesc.

          Publicarea volumului vine să învedereze nu doar opera creatoarei, a doamnei Adriana Andreiaşi Micu, cât mai ales Instituţia care este gazdă pentru asemenea oameni, adevărate valori ale optimismului omenesc, care sunt înfrăţiţi şi iubesc din convingere  munca, tradiţia, prezentul, dar cu speranţă viitorul. Viitorul pentru că Instituţia dacă serveşte azi celor care au muncit de dimineaţă şi până noaptea, cu atât mai mult va fi necesară mâine când miile de asistaţi sociali din mai fiecare casă, cei care aşteaptă poştaşul cu cupoanele să le înmâneze plata votului primit, dar nu ies pe dealuri cu sapa să muncească ogoarele lăsate pârloagă, chiar acestora şi altora le va fi şi mai utilă întreprinderea. Îmbătrânirea populaţiei României, ca şi prelungirea vârstei de ieşire la pensie, dar mai ales depărtarea descendenţilor de bătrâni  sunt realităţi care înseamnă programe de protecţie socială la care este chemat să participe nu doar Statul şi factorii săi de resort, ci mult mai mulţi, noi şi întreaga societate civilă. Organizaţiile non-guvernamentale care vor proba « cine-i om şi cine-i câine », vorba autoarei. Nu spun o noutate, doar o repet, de multă vreme fiecare casă, dar mai ales la blocuri, unde uşile rămân închise cu lunile, există oameni care nu numai trebuie vizitaţi şi ajutaţi, dar le-ar fi efectiv utilă internarea la căminul de asistaţi sociali. Nu zic căminul de bătrâni, că de el au nevoie nu numai vârstnicii, ci şi tineretul, copiii, este plină lumea cu populaţie suferindă. Vizitaţi, vă rog orice spital, la orice oră de zi, şi o să vă convingeţi cât de bolnavă este populaţia ţării, asistaţii de azi sau de mîine. Câţi vârstnici aduşi în spital sunt lăsaţi în grija personalului medical, binevoitorii, adesea nepoţii, făcându-se nevăzuţi, vitregindu-i pe părăsiţi până şi de numărul de telefon, păstrat secretul lor.  Nu întâmplător, mai ales la oraşe s-au înmulţit farmaciile, care nu falimentează.

          Tradiţia românească când fiul cel mare dar mai ales cel mic rămânea în casa bătrânească împreună cu mama şi tata până în ultima clipă ca să le poarte de grijă a cam dispărut, aşa că trebuie gândit bine ce avem de făcut în societatea total îmbătrânită, dar emancipată în dauna celor care dau viaţă.

          Programele de care vorbesc sunt o mare operă, la realizarea căreia trebuie să participe oameni de generozitatea familiei Păunescu – despre care se aminteşte în carte -, statul cu instituţile sale, dar mai ales Biserica, preoţii, călugării şi măicuţele, dovedindu-şi din plin vocaţia pentru actele de caritate.

          Demnă de respect, dar şi bun exemplu de urmat sunt acţiunile Bisericii catolice, precum şi a Comunităţii evreilor care manifestă mult interes şi iventivitate în protejarea celor aflaţi în neputinţă la un moment dat.

          Trebuie făcut cu aceeaşi dorinţă de bine, cum vorbeşte în scrisoare sa cititoarea noastră Doamna Marcela Badea despre comuna sa : « Mândria pe care o simt faţă de oamenii comunei Călugăreni – scrie Domnia-sa, p. 110 – nu pot să n-o plasez în cadrul natural unde se află amplasată în frumoasa noastră ţară », şi-i face o descriere, precum Vlahuţă sau Bălcescu României, altădată.

          De-ţi vine să-i iei la rost pe cei care pleacă din ţară, dar şi pe cei care nu crează locuri de muncă la noi acasă, cum, pe bună dreptate, acuză  Andriana Andreiaş Micu.

          Sărut mintea şi mâna, doamna Adriana!

                                                                                              Ion N. Oprea, Iași, 2014