Al.D.FUNDUIANU – un om şi un poet discret, plin de candoare
Interviu consemnat de Paul Ungureanu

– Ne cunoaştem de peste trei decenii. „Si totuşi…”, ai păstrat aceeaşi candoare, după atâţia ani, când în „grădina sufletului” tău au pătruns, potrivit propriei tale expresii, chemaţi şi…nechemaţi. De fapt, cine eşti prietene, Al. D. Funduianu?
– Un modest profesor, de gimnaziu, la o şcoală din Botoşani. Un om, la locul lui…
– Te rog să prezinţi cititorilor noştri începutul de carieră, ca dascăl de matematică, la Şcoala din Tudora.
– Tudora a însemnat o şansă pentru mine. Capitolul întâi al profesiei. Cu stângăcii, dar şi cu multe învăţăminte. Plus, ceva realizări. Cu oameni, copii şi colegi deosebiţi. Sufleteşte, sunt încă puternic legat de ei.
– Se spune că, dacă nu este şi puţin poet, un matematician nu e chiar ceea ce ar trebui să fie. Aşa este?
– Nu ştiu! Ce ştiu, e că nu sunt chiar multe lucruri pe lumea aceasta care să egaleze în frumuseţe o soluţie ingenioasă la o problemă deşteaptă de geometrie sintetică, de exemplu.
Am avut şansa să fiu timp de 4 ani, între 1996-2000,reprezentantul judeţului Botoşani în Consiliul Naţional al Societăţii de Ştiinţe Matematice din România, să fiu, în mai multe rânduri, în preajma unor specialişti de elită ai matematicii româneşti, universitari, precum: Ion D.Ion, Dan Brânzei, Radu Gologan, Ion Tomescu şi foarte mulţi alţii. Cu regretatul Acad. Nicolae Teodorescu, preşedinte al S.S.M.R., am realizat un consistent interviu, publicat în „Gazeta de Botoşani”.
De ani buni, lucrez, la rându-mi, cu copii de vârf, în cadrul Centrului de Excelenţă pentru Tinerii Capabili de Performanţă. O experienţă şi o altă şansă, de nepreţuit, pentru orice profesor…
– Impresionant, dar ce înseamnă pentru tine poezia?
– O delectare! O trăire înălţătoare în plan estetic, cultural, intelectual. Cunoscându-mă, cineva spunea despre mine că şi „dacă n-aş fi scris nici un vers, tot poet eram”. Nu mă simt cine ştie ce confortabil, în faţa unor asemenea afirmaţii. Mă deranjează chiar, dar sper măcar că a scrie versuri nu e chiar o infirmitate…
– Când a fost debutul literar?
– Imediat după ce am învăţat alfabetul! Glumesc, desigur. Am publicat, în ziare şi reviste, încă de prin anii 1972-1973. Editorial, mult mai târziu, în 1995, prin placheta de versuri „Si iată…”, la Editura Eidos. Si dacă nu trăgea de mine (tânărul student, pe atunci, celebru de-acum) Dan Lungu, probabil că n-o făceam nici astăzi…
– În cartea ta „A pune în rană candoarea”, ai numit intervalul 1970-1980 „deceniul candorii şi al poeziei”. De ce?
– În nici un caz din considerente şi raţiuni istorice. Este o caracterizare strict sentimentală, individuală. Aşa că la această întrebare ar putea să-ţi răspundă chiar „Cartea mea de identitate”…
– Bine, atunci spune-mi ce mai păstrezi din trăirile deceniului amintit şi, mai ales, ce ai transmis din candoarea copilăriei şi adolescenţei tale, fiicei Hristiana?
– Ce mai păstrez? Totul, aproape totul… Copilăria, adolescenţa, tinereţea sunt cele mai fascinante etape ale vieţii. Nu lipsite de „încercări”, uneori dure chiar, dar aşa se câştigă experienţa viaţă.
Fiică-mea, Hristiana, trăieşte alte vremuri, este situată în cu totul alte coordonate spirituale.
– Ce te leagă de profesorul şi scriitorul Georgică Manole din Hăneştii Botoşanilor, care te-a caracterizat într-un articol în felul următor: „Discret, mereu atent să nu deranjeze pe cineva, merge, merge, merge… către un loc ce nu poate fi decât un punct luminos, rezultatul intersecţiei dintre poezie şi geometrie”.
– …A, foarte multe lucruri! O viaţă, ce nu încape într-o pagină de revistă. Ne cunoaştem de pe când aveam 19-20 de ani. In studenţie, am fost colegi de grupă, de cămin şi, mai ales, de sală de lectură.
Iar dacă ai noştri prieteni, Mihai Mironiuc şi Vasile Alexandru, handbalişti de divizia A, făceau „schimb” de mingi, eu cu Georgică ne „pasam” un caiet, în care „depozitam” încercări literare. Un exerciţiu zilnic, obligatoriu, pe care nu mai ştiu cine l-a început, dar…a produs ceva efecte.
M-am bucurat şi mă bucur sincer de orice reuşită a lui Georgică. Îl admir şi-i aplaud tenacitatea, cultura, talentul.
– Cum l-ai receptat pe poetul Mircea Juncănaru „zidit în lumină” în anul 1996, la vârsta de 53 de ani?
– Pe Mircea l-am cunoscut într-un context deosebit, prin 1983, cred. Ambii am fost cuprinşi într-un scenariu al lui Alecu Ivan Ghilia, intitulat „La Vorona, acolo unde se nasc Sărbătorile”. Este vorba despre un documentar de 45 minute, realizat de renumitul folclorist, dr. Ion Filip, pentru Televiziunea Română. Şi eu, şi Mircea am citit câte un poem, de inspiraţie folclorică.
Ca orice om de spirit şi Mircea Juncănaru a iubit viaţa, profesia, jurnalismul, poezia şi… paharul. Păcat că, vorba ta, „s-a zidit în lumină” atât de repede.
– Ştiu că ai şi promovat o seamă de scriitori botoşăneni…
– Mi-am plătit, indirect, o datorie morală. Şi eu am fost sprijinit la debut. M-am bucurat, că după mulţi ani, să mă întâlnesc cu Varujan Vosganian şi să ne aducem aminte de vremurile în care eram colegi de „atelier literar” la „Luceafărul”, unde ne călăuzea, cu înţelegere, Geo Dumitrescu. Numai că dacă Varujan a avut un parcurs de rachetă, fiind astăzi în conducerea Uniunii Scriitorilor, subsemnatul aproape că a depus armele.
Mi-a făcut plăcere să pregătesc pentru tipar şi să semnez prefaţa la prima carte a regretatului coleg Gh. Chiţac, să-l ajut la debut pe Vasile Iftime, pe Dumitru Petraş etc. Am scris semnale editoriale şi recenzii la zeci de cărţi. Mă bucur să fi fost cel care a intuit valoarea de excepţie a tânărului licean, de nici 18 ani, Dan Sociu, doar după lecturarea unor manuscrise. Am selectat câteva poeme şi asumându-mi orice risc i-am făcut o elogioasă prezentare („Dan Sociu, un extraterestru de lux”), în „Gazeta de Botoşani”. Cronica mea i-a atras atenţia lui Dan Lungu, care s-a interesat de situaţia promiţătorului tânăr. Astăzi, când este un nume de referinţă în literatura română, e uşor să scrii despre Dan Sociu. În urmă cu 12 ani, însă…
– La aproape 57 de ani „mi-am tocat viaţa/ mărunt/ mărunt ca un foşnet de stele”. Iată, un vers care mi-a rămas în memorie din poezia „Clepsidră”. Totuşi, eşti încă plin de viaţă. Ce mai ai de „tocat” pe plan literar? Oare, nu ar trebui să te gândeşti la o carte de memorialistică? Medicul şi scriitorul Paul Cortez în cele două volume intitulate „Inainte de a uita” a spus că neuronii trebuie”valorificaţi”la timp. Este o pledoarie valabilă pentru toţi intelectualii care scriu, ca să nu spun scriitorii.
– La mine, plăcerea lecturii o depăşeşte mult pe cea a scrisului. Sunt realmente uluit de oferta de carte bună, valoroasă, variată, pe toate gusturile, astfel încât orice scriere a mea îmi pare desuetă. Pentru memorialistică, trebuie să fii cineva ca să ai pretenţia de a fi citit. Eu nu sunt!
– În alte versuri afirmi că „îmi place la nebunie singurătatea” şi că „uneori/ sunt atât de trist încât/ dacă aş pătrunde într-un / suflet de om / l-aş face piatră…”. De ce? Ai „bucuria” singurătăţii?
– Sunt un melancolic, cu pronunţate accente de pesimism. Şi, da, sunt un solitar. Nu ştiu dacă „marele singuratic”, dar sunt…
– Cu ce gânduri şi planuri intri în 2010?
– Sincer? Cu teamă, cu o enormă frică de şi mai rău . Nu întrezăresc nici cel mai neînsemnat motiv de speranţă. Şi nu doar pentru mine…
Urez, totuşi, celor care ne citesc să aibă parte de sănătate şi împliniri spirituale! Dacă se întâmplă şi din cele materiale, cu atât mai bine…