,,Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în
existenţa unui popor’’ (Al. Vlahuţă)

•  Alexandru Vlahuţă s-a născut la 5 septembrie 1858, în satul Pleşeşti, azi Alexandru Vlahuţă, judeţul Vaslui, ajungând un important scriitor şi poet român. Vlahuţă este fiul (al noulea copil)  unui mic proprietar de pământ, cu un important filon religios, cinci dintre membrii familiei sale îmbrăţişând monahismul, la mănăstirile Agapia şi Neamţ- tatăl şi mama sa, o soră şi doi fraţi. Acest lucru a pus o amprentă puternică asupra sensibilităţii şi bunătăţii sale, ceea ce s-a reflectat şi în opera sa.
•       A urmat şcoala primară şi liceul la Bârlad şi cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, devenind profesor la Târgovişte. Din 1884 a funcţionat ca profesor în mai multe şcoli bucureştene, apoi revizor şcolar pe judeţele Prahova şi Buzău. 
•        În 1884 se stabileşte la Bucureşti unde se întâlneşte cu Mihai Eminescu, pentrua doua oară. Colaborează la ziarul „România liberă” unde este şi redactor.
•       La 25 ianuarie 1887 publică o scrisoare-apel pentru Mihai Eminescu, gândindu-se la un turneu de conferinţe prin întreaga ţară, pentru ajutorarea material a poetului.
•      Volumul său de Nuvele este respins de la premiul „Eliade Rădulescu” al Academiei Române. În decembrie editează primul său volum de Poezii, poezii cu o importanţă influenţă eminesciană, cele mai importante şi mai frumoase poezii pe care le-a scris.
•      Este redactor la „Revista nouă”, condusă de B. P. Haşdeu şi predă la liceul „Sf. Gheorghe” pană în 1893.
•       Pe 12 martie 1892, Vlahuţă, ţine la Ateneu conferinţa Curentul Eminescu. La finele acesteia citeşte poezia Unde ne sunt visatorii? Vede lumina tiparului volumul de proză Din goana vieţii şi a doua ediţie a versurilor sale, sub titlul Poezii.
•       În 1897, scoate ediţia a doua a volumului de poezii, intitulat Iubire în colecţia „Bildioteca pentru toţi”. Prezintă volumul In vâltoare la Academie, dar nu i se acorda premiul, deoarece refuzase titlul de membru corespondent al Academiei Române. 
•       Alexandru Vlahuţă colaboreaza la diferite reviste şi ziare: „Convorbiri literare”, „România literară”, „Revista literară”, „Revista nouă”, „Epoca”, „Galaţii”, „Naţionalul”, „Gazeta săteanului”, „Lupta”, „Lupta literară”, „Voinţa naţională”, „Românul”, „Universul”, „Luceafărul”, „Viaţa Românească”, publicând poezie şi proză. Al. Vlahuţă a editat revista Vieaţa şi apoi Semănătorul, împreună cu George Coşbuc.
•      Este autorul  cărţii România Pitorească, despre care Dumitru Micu  afirmă că este un ,,atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară’’. Cartea primeşte premiul Academiei.
•      La 19 noiembrie 1919, Vlahuţă moare la Bucureşti, în casa din strada Visarion şi pe 21 noiembrie este înmormantat la Cimitirul Bellu. 
•      Pe 28 octombrie 1948 Alexandru Vlahuţă este ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române, alături de Eminescu şi Creangă.
•     Scriitorul Alexandru Vlahuţă a fost un prieten apropiat al poetului Mihai Eminescu, ajutându-l mult în perioada sa de boală, un poet cu influienţă eminesciană, care ne-a lăsat informaţii preţioase despre poet şi i-a dedicat o frumoasă poezie.
•      ,,Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu și fantastica lui nuvelă Sărmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică: adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umpleau de un fior mistic, de o admirație extatică. Și de multe ori am căutat  să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viață cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană, în basme. Credeam câteodată că-l zăresc în unele tablouri din Sărmanul Dionis, o vagă siluetă care se depărta mereu, și parcă se topea într-o lumină intensă, amețitoare” (Al. Vlahuță- Amintiri despre Eminescu). În acest paragraf, Vlahuță de dezvăluie prima întâlnire a lui cu poezia lui Mihai Eminescu, în timpul studiilor liceale de la Bârlad, poezie ce l-a impresionat profund.
•      Alexandru Vlahuţă l-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Bucureşti, în anul 1879, când l-a vizitat pe poet, la locuinţa sa din Podul Mogoşoaei, aşa cum povesteşte în schiţa ,,Amintiri despre Eminescu, 1889’’:,,El sta pe atunci în Podul Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într’o odae largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărţi multe ticsite pe nouă poliţi lungi ca de vr’o patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colţ, ş’un cufăr vechiu; pe păreţi nici o cadră’’. Observăm odaia sărăcăcioasă în care trăia poetul şi în care a trăit toată viaţa, dar plină de cărţi, pe care Eminescu dădea şi ultimul ban. Tânărul Vlahuţă, însoţit de un prieten, care îl cunoştea pe Eminescu a stat o oră şi a ascultat convorbirea dintre cei doi, poetul impresionându-l în mod deosebit:,,Sfiicios, mă uitam la Eminescu, şi mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se desvălea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii adormiţi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate ale lui o expresie de o nespusă melancolie şi bunătate. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce, misterioasă, un fluid de viaţă şi de emoţiune, care uneori te înfiora ca nişte acorduri curioase, neaşteptate’’. Din această frumoasă descriere a poetului îl vedem pe Eminescu din a doua fotografie, cea făcută la Bucureşti, de Franz Duschek, în 1878. 
•        Vlahuţă a căutat să se împrietenească cu Eminescu, mâncând la acelaşi birt, petrecând împreună unele seri şi fumând, observă oboseala poetului ,,salahor la Timpul’’şi remarcă: ,,Conştiincios şi muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Ş’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscrise intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informaţii, făcea corecturi, şi numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci îşi aducea şi el aminte că e trudit şi n’a mâncat nimic în ziua aceea’’.
•        În această descriere, Alexandru Vlahuţă ne redă cel mai fidel, munca grea a lui Eminescu la redacţia Timpului, până la uitarea de sine, mod de viaţă care i-a afectat sănătatea şi la îndepărtat de activitatea creativă. Stăm şi ne gândim, câte opere de valoare ar fi putut crea Eminescu, dacă acest timp şi efort nu l-ar fi irosit, într-o muncă care l-a epuizat fizic şi psihic!?
•        După îmbolnăvirea lui Eminescu, cei doi s-au întâlnit la Iaşi., în primăvara anului 1884. Vlahuţă observă schimbarea imensă produsă în fizionomia şi comportarea poetului:,,Era de o tristeţă şi de o melancolie sfâşietoare, blând ca şi înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de orice voinţă…Numai îşi ridica ochii din când în când şi împreunându-şi mâinile ofta de te’neca plânsul. ,,Of, Doamne, Doamne!’’…Ideea că n’are cu ce trăi îl chinuia zi şi noapte. De multe ori mi-a spus, blând, încet, c’un glas ce părea că vine dintr-o altă lume:,,Tare-aş vrea s’adorm odată şi să nu mă mai deştept’’.
•        După venirea lui Eminescu de la Viena, de la Sanatoriul Ober- Dobling, poetul este trimis la Iași, departe de București, cu intenția de a se i se găsi un post de bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară, unde mai lucrase. Dar, principalul motiv pentru care Eminescu este trimis la Iași, împotriva voinței sale, a fost de a-l îndepărta de publicațiile bucureștene, unde poetul ar fi putut colabora și produce nemulțumiri printre guvernanți și politicieni.
•        La Iași, fără ocupație, Eminescu se plictisește, este melancolic și demoralizat, așa cum îl găsește Alexandru Vlahuță, în iunie 1884.
•       La 20 iunie 1884, după ce se reîntâlnește cu Eminescu, Alexandru Vlahuță scrie lui Maiorescu o scrisoare, în care arată starea deprimantă a poetului şi îl roagă să-i găsească o ocupaţie poetului:,,Stimate Domnule Maiorescu, Amvăzut pe Eminescu și am stat cu el o zi. Mi-a fost cu neputință să-l înduplec a veni cu mine la țară. La ce – zicea el – să mai porți prin lume un mort!
•       Doarme puțin, vorbește puțin și sunt zile în care uită să mănânce. Și cu toate acestea se-ngrașă. Asta-l amărăște mult. Grozav îl tulbură și-l demoralizează lipsa de ocupație hrănitoare. El spunea adesea. De aici, poate și mișcările lui. E mișcător până la lacrimi, când vezi la ce e redusă viața lui. Toată existența i se-ncheie într-o dinamică foarte restrânsă și înceată –  cât îi trebuie cuiva să nu fie mort. S-a încercat – mi-a spus – dar i-a fost cu neputință. L-ar trage inima la un post de revizor. I-am propus locul de la azil și Sf. Ecaterina, la care eu – dacă e să mi se dea – aș renunța, c-o adevărată mulțămire, pentru Eminescu, le-ar primi și i-ar prii mult.
•      În tot cazul, grăbiți a-l numi undeva. Altfel îl pierdem fără nădejde de întoarcere.
•       Sunt grozav de demoralizat – mi-a spus de nenumărate ori cât am stat cu el -,,aș vrea s-adorm și să nu mă maideștept; cum nu poate omul să moară când vrea. Nu mă-nduplec la acte de violență cu mine însumi”. E nespus de sfâșietor. Cu adânc respect și recunoștință. Dobrovăț, 20 iunie 1884. Al. Vlahuță”.
•      La 27 decembrie 1884, Vlahuță îl vizitează pe Eminescu la Spitalul Sf. Spiridon din Iași, internat cu fractură de picior și îi scrie lui Maiorescu o nouă scrisoare:,,La Iași am stat trei zile, pe care le-am petrecut mai mult cu Eminescu. L-am găsit mult mai bine. Ar vrea să vie în București. Piciorul i s-a îndreptat. La 1 ianuar iese din spital” (Scrisoare publicată de Gh. Teodorescu- Kirileanu). La Spitalul Sf. Spiridon, Eminescu era vizitat de prieteni și juca șah, fiind ferit de tentațiile orașului și a colegilor, ducând o viață mai ordonată și liniștită.
•     Pe data de 8 noiembrie 1886, de ziua onomastică a lui Mihai Eminescu (Sf. Mihail şi Gavril), acesta este sechestrat de poliţia Iaşului şi, în urma unei recomandări a doi medicici ieşeni, este trimis la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, un local cu bolnavi incurabili, violenţi şi periculoşi, unde poetul nu avea ce căuta. Putea fi internat la Golia, unde ar fi putut fi vizitat şi ajutat de prieteni., dar s-a vrut ca Eminescu să fie cât mai departe de oraş şi de tentaţiile sale.
•       Ziarele Epoca, Universul şi Tribuna, anunţă internarea lui Mihai Eminescu ,,la Mănăstirea Neamţ” şi nu la ospiciu:,,Sănătatea d-lui Eminescu merge din ce în ce mai rău. În urma avizului unui consiliu medical, şi prin îngrijirea administraţiei judeţului Iaşi, nenorocitul poet a fost transportat acum trei zile la mănăstirea Neamţu” (Epoca din 14 şi 15 noiembrie 1886) şi ,,Aflăm cu adâncă mâhnire că d. Mihail Eminescu, marele poet al nostru, a fost adăpostit la mânăstirea Neamţului în urma unui nou atac al nemiloasei boli de care a mai fost lovit odată” (Universul din 16 noiembrie 1886). Referitor la boală ne spune ziarul Liberalul din 18 iulie 1887, scrie:,,Earna trecută, poetul nostru M. Eminescu căzuse greu bolnav de picioare. Epitropia Ospitalului Sf. Spiridon, văzându-l lipsit de mijloacele necesare, l-a trimis la spitalul din Târgu- Neamţ”. Deci, lui Eminescu i se agravase boala de picioare şi nu se referă la altă boală. Este posibil ca ziariştii şi opinia public să fi aflat că Eminescu era trimis la mănăstire şi nu la ospiciu.
•      Al. Vlahuţă, afirmă şi el, în 4 ianuarie 1887, într-o scrisoare către cititori:,,Ce păcat că nu mai avem între noi pe cel mai puternic şi mai luminat talent, ce ne-a fost dat s’avem, pe fratele Eminescu, al cărui desgust de om superior nedreptăţit l’au făcut să se retragă din mijlocul nostru, tocmai atunci când ne era mai scump şi mai necesar!”
•      Socialistul Constantin Mille, publică în ziarul Lupta, un apel pentru ajutorarea lui Eminescu, internat la Mănăstirea Neamţ, în care spune:,,Întind talgerul, căci aceasta este soarta tuturor scriitorilor…’’ Este un apel citit şi de Eminescu, apel ce nu i-a plăcut poetului, care nu dorea o astfel de cerşătorie în folosul lui, oricât de lipsit de mijloacele de trai ar fi fost.
•      Alexandru Vlahuţă, reia şi el ideea ajutorării lui Eminescu, scriind un foileton în ciclul Scrisori către cititori (VI), în acelaşi ziar:,,..La d-voastră, iubiţi cititori, e toată nădejdea, iar lista de subscripţie e la administraţia ziarului Lupta’’ (25 ianuarie 1887).
•       De la Mănăstirea Neamţ, Eminescu scrie 4 scrisori cunoscute până în prezent: lui Gh. Panu, redactor la publicaţia ,,Lupta”, lui Al. Vlahuţă, lui I. Negruzzi şi editurii Socec & Teclu.
•       În aceste patru scrisori cunoscute, Eminescu scrie adresa: Monastirea Neamţului, ianuarie 1887/ Iubite Panu; Mânăstirea Neamţului, ianuarie 1887/ Iubite amice, lui Negruzzi; Mănăstirea Neamţului, ianuarie 26 1887/ Dragă Vlahuţă şi Monastirea Neamţu, 1 fevruarie 1887/ şi Stimabile domnule, la ed. SOCEC& TECLU. 
•        În scrisoarea lui Eminescu către Alexandru Vlahuţă, de la Mănăstirea Neamţului, din 26 ianuarie 1887, poetul ia atitudine faţă de listele de subscripţie, pe care voia să le lanseze şi acesta: ,,Dragă Vlahuţă, Nu te pot încredinţa îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog dar să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de-a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată recurs.
•       Te rog ca în scrisoarea ta viitoare să-mi comunici de se poate adresa lui Iancu Caragiale, căci am a-i adduce aminte o promisiune ce mi-a făcut-o.
•       Sărutându-te şi rugându-te să spui complimentele mele d-nului şi d-nei Păucescu, rămân al tău credincios prieten M. Eminescu’’.
•        Perpessicius spunea că această scrisoare este ,,una din acele memorabile pagini de protest atât de obişnuite temperamentului său, în care se afirma integritatea morală a scriitorului’’.
•        Această scrisoare ne arată un Eminescu perfect sănătos, cu o logică perfectă în expunere, fără urmă de nesiguranţă, ceea ce dovedeşte că poetul nu avea ce să caute într-un stabiliment cu oameni bolnavi şi violenţi. 
•        După ultima internarie a lui Eminescu, la sanatoriul lui Al. Şuţu, din strada Plantelor nr.9, Vlahuţă este printre puţinii prieteni care-i fac o vizită poetului, iar după trei ani, la o conferinţă intitulată Curentul Eminescu, ţinută la Ateneu, pe 12 martie 1892, avea să descrie starea în care l-a găsit pe bolnav:,,M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut. Îmbrăcat într-un palton lung şi târând în picioare nişte galoşi mari de gumilastică, se primbla prin odae, cu mâinile la spate. M-a întrebat de prieteni, căinându-i şi vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi, sau foarte nenorociţi… Privirea-i era dusă, obrajii palizi şi căzuţi, glasul tărăgănat şi somnoros. Avea mai mult aerul unui om ostenit din cale-afară… 
•      Am ascultat uimit peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă:
• Atâta foc, atâta aur,
• Ş-atâtea locuri sfinte
• Peste-ntunericul vieţei
• Ai revărsat părinte…
•       Dar în toată acea armonie de sunete se vedea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă şi muzicală, care se supunea şi se mlădia mecaniceşte sub ultimile tremurări ale acelui suflet întunecat. Era o neobicinuită frumuseţă de sunete în acea împărechere bizară de cuvinte, din care sburase pentru totdeauna ordinea şi suflarea unui înţeles…
•      După câteva minute de tăcere îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi aiurit ochii în sus oftă din adânc şi repetă rar, c-un glas nespus de sfâşietor:,,Of, Doamne, Doamne!’’ Era în acest suspin a lui şi în aceste cuvinte sinteza întregii lui vieţi, şi poate, c-o ultimă fulgerare de conştiinţă, a străbătut în clipa aceea lanţul tuturor suferinţelor lui, din copilărie şi până în ceasul în care se afla. M-a podidit plânsul şi am plecat. De-atunci nu l-am mai putut vedea’’.
•       Aceasta era starea lui Eminescu, după ultima internare şi după ce i se administrase mai multe injecţii cu mercur, care l-au distrus fizic şi psihic. După acest tratament, care i-a intoxicat organismul, chiar dacă poetul scăpa din această încercare, nu ar mai fost în stare să fie un om normal, să mai poată lucra şi creea. 
•         Pe 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viaţă şi este înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. Vlahuţă participă la ceremonie şi scrie în Luceafărul:,,Suntem în biserică. Pluteşte deasupra noastră sufletul divinului poet, care nu mai face umbră nimănui şi nu mai supără pe nimeni. De-acolo, din liniştea nemuririi lui, cu aceeaşi dragoste ne priveşte pe toţi, şi- senin, atoateiertător, cu înţelepciune şi cu bunătatea celui ce-a trăit şi-a pătimit pentru alţii- ne spune: Pace vouă!” (Al. Vlahuţă- Eminescu în politică- Luceafărul, 1 decembrie 1909, Sibiu).
• ×
•       Vorbind despre Mihai Eminescu ca poet, Vlahuţă apreciază valoarea deosebită a operei eminesciene, faptul că el a venit în literatura română după o perioadă când limba română era puţin dezvoltată, poezia de valoare redusă, el fiind acela care a ridicat valoarea limbii literare pe noi culmi:,,Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura Românilor. Nici odată nu s’a văzut la noi un temperament de artist complectat de-o cultură aşa de vastă şi de-o originalitate atât de marcantă. În poezia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detaşează într’un relief isbitor. Primele lui poezii sunt un strigăt puternic de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de gândire şi de sentiment. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice, neatinse încă până la el!’’
•        Odată cu Mihai Eminescu începe o nouă perioadă în literatura română, poeţii de după Eminescu luând modelul de poezie eminesciană, copiindu-l, aşa cum a procedat şi Vlahuţă în poeziile sale. Poezia lui Eminescu, a avut mare succes în rândul tineretului, stilul romantic potrivindu-se perioadei post-eminesciene.
•       La 14 aprilie 1902, Al. Vlahuță scria în revista Semănătorul, referindu-se la manuscrisele lui Eminescu, publicate de Nerva Hodoş:,,Ce impresie de reînviere ne dau poeziile acestea necunoscute încă, rămase atâta timp îngropate în manuscrisele vrăfuite ale poetului!…Ele vin de departe, încărcate și de durerile vieții și de misterul morții aceluia care a dat cea mai puternică și înaltă expresie gândirii românești”. Postumele lui Eminescu, chiar dacă nu erau revăzute şi finisate de poet, aveau aceeaşi valoare ca şi poeziile publicate în timpul vieţii. Vlahuţă apreciază aceste poezii, încărcate de durerile vieţii poetului, care acum vedeau lumina tiparului.
•       Referindu-se la tinerii poeți fără talent, care voiau să-l imite pe Eminescu, Vlahuță scria pe 13 iunie 1891: ,,Tineri, lipsiți de orice talent, de orice emoțiune sinceră, stârniți de o neputincioasă poftă de glorie, morfolesc sculpturalele forme ale lui Eminescu și se bat în jurul luminii lui, cum ați văzut că se sbuciumă noaptea în jurul lămpilor electrice de la șosea, roiurile de insecte fascinate de farmecul luminii. Te doare în suflet, când te gândești, câtă energie se perde, câtă forță se risipește pentru a se arunca de sub teascurile tipografiilor valuri- valuri de inepții și bâiguieli bolnave, înșirate în versuri și în proză (Al. Vlahuță- File rupte). Este vorba de tinerii poeți, mulți dintre ei fără talent, care începuseră a se afirma după moartea lui Eminescu și, care au încercat să-l imită în încercările lor.
•      Vlahuță expune, în continuare, părerea sa despre ,,Curentul Eminescu” ce luase amploare după moartea poetului, când au apărut o pleiadă de poeți tineri, ce compuneau poezii de factură eminesciană, stăpâniți de această ,,limbă nouă care palpită de-o tinereță, de-o vigoare și de-un colorit uimitor! Din acest punct de vedere Eminescu exercită asupra tinerimei noastre o influență aproape fascinantă”…
•      În conferința ținută de A. Vlahuță la Ateneu, cu titlul ,,Curentul Eminescu”, autorul vorbește despre vizita făcută poetului, în luna martie 1889, aflat internat la ospiciul lui Al. Şuțu și impresia pe care i-a făcut-o starea poetului. 
•     Vlahuță îi contrazice pe cei ce care considerau că Eminescu a trăit în sărăcie ca-n elemental său, spunând:,,Când te gândești că acesta a fost cel mai mare artist al neamului românesc și a lăsat limbei și poeziei noastre o comoară eternă de frumuseți, când știi cât a fost de maltratat în societatea aceasta, pentru care și-a cheltuit cele mai scumpe puteri ale bogatei lui inteligenți, și când te gândești că în toată viața lui de muncă n-a avut nimic, și n-a fost nimic în zarva asta a lumei, nimic – nici măcar academician, cum zice spiritualul Piron – rămâi înlemnit de cruzimea de judecată a celor care susțin că Eminescu a avut tot ce i-a trebuit în viață; un palton vechi peste cămașă ș-o pereche de galoși în casa de nebuni, iată tot ce-a avut în cele din urmă Eminescu, în schimbul celei mai mari și mai nobile jertfe sufletești, ș-a celei mai curate glorii pe care-o poate da un om neamului său!”.
•        Vlahuță, i-a apoi în dicuție studiul critic al clericului blăjean, Alexandru Grama, pe care îl judecă aspru, pentru concepția sa defavorabilă asupra operei lui Eminescu și își exprimă speranța că viitorul va naște o poezie frumoasă, optimistă și de mare valoare, care nu ,,va plânge relele și dezordinea lumii și vieții de acum – și nu va plânge lacrimi sterile, nici nu va blestema, disperat, căci în el va palpita concepția unei lumi mai bune; glasul lui va vibra de sentimentul adânc al solidarității și de însemnătatea chemării lui în mijlocul nostru” (Al. Vlahuță- Curentul Eminescu).
•      Alexandru Vlahuţă a fost unul dintre admiratorii şi prietenii lui Mihai Eminescu, care l-a ajutat mult, în perioada grea de boală, i-a promovat opera şi l-a considerat ca cel mai mare poet român, alături de Nicolae Grigorescu, cel mai mare artist român.
•      La comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Eminescu,Vlahuţă spunea:,,Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor… Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile a croi un drum nou în literatura românilor. Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat de o cultură atât de vastă şi de o originalitate atât de puternică” (Al. Vlahuţă- Revista nouă, 1889).
•     De la Alexandru Vlahuță ne-a rămas poezia ,,Lui Eminescu”, în care poetul  își exprimă recunoștința lui pentru marele poet:
• ,,Tot mai citesc măiastra-ți carte
• Deși ți-o știu pe dinafară:
• Parcă urmând șirul de slove,
• Ce-a tale gânduri sămănară,
• Mă duc tot mai afund cu mintea
• În lumile de frumuseți,
• Ce-au izvorât, eterni luceferi,
• Din noaptea tristei tale vieți”.
•          Vlahuță, deplânge pe Eminescu, omul care a fost un artist neîntrecut, compătimește viața lui trudită și acuză pe cei ce nu l-au înțeles și nu l-au ajutat, lăsându-l să muncească peste puteri.
•     Bibliografie:
• 1.Alexandru Vlahuţă- Din goanna vieţii– Editura Cartea Românească S.A., Bucureşti
• 2.Al. Vlahuţă- Conferinţa Curentul Eminescu, Ateneu, 12 martie 1892
• 3.Convorbiri literare, Anul LXXIV, nr.2, febr. 1941 –Al. Vlahuţă, G. Ursu
• Nicole Iosub, Botoșani