Primit pentru a fi publicat de la auro, Ion N. Oprea, 5 aug.2014.
Editor: Olivian Ivaniciuc, 5 aug. 2014.

Alţi istorici români şi străini despre Adevărata obârşie a românilor

          Pentru a ne lămuri cine au fost romanii şi ce urmăreau ei prin cuceririle unor provincii pe care le încorporau imperiului lor este suficient  să citim doar două cărţi, spune prof. univ. dr. Vasile D. Popovici- Ursu în Cuvânt de început al volumului Adevărata obârşie a poporului român, Ed. Gedo-Cluj, 2012: Histoire Romaine – Livre I – La fondation de Rome de Tit Live (Titus Livius), Edition Les  Belles Lettres – 2 tirage, Paris, 2002 şi Histoire de l-Empire parte (-250 – 227 d. Hr.) de Andre Verstnding-Le Cri Edition – Bruxelles 2001.

Noi recomandăm şi cartea Columna lui Decebal –De bello Dacico – autor Simion Lugojan, Editura de vest din Timişoara, comentată de Pirtea Maria, Oradea, octombrie 2006, care înseamnă manuscrisul scrierii lui Traian despre războaiele sale cu dacii neînvinşi definitiv.

Cele trei lucrări, deopotrivă, lasă expres înţeles că „scopul romanilor în cucerirea unei provincii, nu consta în a civiliza şi a impune limba latină cultă populaţiei cucerite şi nici impunerea religiei lor, ci însuşirea bogăţiilor provinciilor cucerite”.

Reluând din documentarul „Pierit-au dacii? Şi dacă da, de ce? Cum se explică obtuzitatea şi reaua voinţă a istoricilor oficiali faţă de epoca dacică?” publicat de Aurora Peţan în revista Formula AS nr. 860, martie 2009, răspunsul  unor specialişti români – Vasile Boroneanţ, arheolog de mare renume, fost director al Muzeului de istorie al Municipiului Bucureşti,  şi prof. univ. Ion Ghinoiu,  la întrebările organizatoarei interviului,  Valeriu D. Popovici- Ursu reia şi redă argumentele acestora relativ la „continuitatea existenţei poporului rămân în Spaţiul carpatic, înainte şi după cucerirea romană, cât şi a limbii lor”.

Alte personalităţi, cu studii aprofundate, din Universităţi de renume mondial, cum sunt Universităţile din Cambridge-Anglia şi UCLA (Universitatea Californiană din Los Angeles) relevă un trecut glorios al strămoşilor noştri, ignorat de către istoricii noştri care susţin tezele oficiale.

Încă din neolitic, spun probele neoficialilor, limba noastră era deja formată, aveam o organizaţie sacerdotală, politică şi militară, poporul nostru era format şi avea o limbă unitară, adeverindu-se că numele de popor român, care ne place să-l evocăm , nu este o ficţiune, o simplă dorinţă, ci adevărul istoric. Nicolae Densuşianu care scrie că vechii locuitori ai Daciei, Arimii, numiţi şi Rumani şi Rumuni îşi purtau  numele de la cel al principelui lor dac Rumon, că dacii aveau organizare statală anterioară ocupaţiei romane, iar Românii care în vechime s-au chemat Râmleni şi Rămni, „nu au venit de nicăieri, ci s-au pomenit aici”, „Românii de când sunt ei, au stat tot pe aceste locuri”. Altfel, ar fi plătit romanii bir lui Burebista? Ar spune ţărancele românce, adresându-se sau vorbind soţilor lor, RUMÂNUL MEU sau literar ROMÂNUL MEU? Când împăratul Diocliţian şi-a organizat Imperiul pentru apărarea invaziilor barbare ştiţi cum a numit una din tetrarhii, adică teritoriul care aparţinuse Daciei ocupate, ROMÂNIA?! Născut la Salin, o suburbie a Splitului în Croaţia, Diocliţian cunoştea limba şi populaţia in sudul Dunării, fapt care explică denumirea dată tetrarhiei, după numele populaţiei – rumuni. Există şi astăzi în Elveţia o populaţie a ROMAN-şilor, veche de peste cinci milenii,  care se pretind fraţi cu ROMÂNII, ceea ce probează că noi românii, indiferent unde am locuit, ne-am păstrat numele şi ne-am numit între noi ROMÂNI. Denumirea de ROMÂNAŞI, spune Valeriu D. Popovici-Ursu, p. 12, provine din obiceiul românilor de a se dezmierda până şi în poeziile tradiţionale: românaşul meu… Românaşii ţărăncilor noastre, ca denumire, au perpetuat-o la ei roman(a)şii elveţieni.

„Roman(a)şii sunt recunoscuţi din anul 1938 ca a patra comunitate de limbă, alături de germani, francezi şi italieni. Cea mai veche  localitate, ca o continuare neîntreruptă de locuire a romanşilor (în Elveţia n.n.) este Falera, atestată din anul 3.500 î. Hr.”, spune profesorul Popovici.

Şi mai spune ceva interesant Valeriu D. Popovici-Ursu: „Nu suntem de părere – cum unii scriitori susţin –  că noi românii ar fi trebuit să ne numim daci şi ţara noastră Dacia, denumiri date de romani. Cel puţin în cărţile noastre să scriem , încă din antichitatea îndepărtată – ROMÂNI – şi nu cum ne-au numit străinii mai târziu”.

Însuşi evocatul savant român Nicolae Densuşianu, în Dacia preistorică, pentru a susţine adevărul istoric a vechimii poporului român şi a limbii române, aduce cele mai concludente mărturii, fundamentate pe descoperirile arheologice şi scrierile unor cercetători în istorie, cum vom proceda şi noi în informările viitoare.