Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un cunoscut poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre biografia și activitatea sa, ca și despre realitățile românești de ieri și de astăzi, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 8 august 1994, la București.

• – Bună ziua!
• – Vă salut!
• – Unde v-ați născut?
• – Am fost născut de mama în comuna Copăceni, județul Bălți, din Basarabia, unde părinții mei erau învățători. Amândoi sunt din sudul României: mama din Vâlcea, iar tata din Dolj și, ca dascăli ce erau – tata și ca ofițer al armatei române –, au participat la partea cea mai interesantă din istoria acelor vremi, aceea de regăsire a ideii românești.
• – De atunci, s-a mai întâmplat vreun eveniment mai fericit în viața dumneavoastră și a familiei?
• – Da, nașterea copiilor mei.
• – Vă mai așteptați la mai mult?
• – Sigur, va fi un eveniment fericit pentru mulți dintre inamicii mei, acela în care voi fi doar obiect de atenție generală, când voi muri.
• – Aveți emoții?
• – Da, inevitabil; eu nu sunt un animal fără simțuri, trăiesc fiecare clipă și orice ieșire în public este un prilej de a consuma o parte din viață și din nervii mei.
• – Totuși, sunteți o persoană publică; ați trecut, presupun, prin multe astfel de ocazii.
• – Asta nu înseamnă că, iubind de nu știu câte ori până acum, nu vom iubi din nou cu patima și cu durerea cu care am făcut-o prima oară.
• – Care este, în opinia dumneavoastră, rana cea mai adâncă a acestei țări?
• – Rana cea mai profundă a țării mele este dezordinea valorilor. Într-o comunitate în care valorile sunt la locul lor, toți oamenii trăiesc mai bine. Dezordinea existentă astăzi în societatea românească este profitabilă pentru oameni cu o valoare incertă sau cu una negativă.
• – Cine a generat această rană și cine sau ce o poate închide?
• – Multă vreme, am crezut că sunt de vină dogmatismul de un anumit tip și centralizarea excesivă, înnebunitoare. Constat acum că lucrurile nu s-au rezolvat, deși multe dintre datele exterioare ale problemei par a se fi rezolvat. Este nevoie de libertate, dar și de dreptate și cred că principala noastră bătălie în etapa viitoare a istoriei României va fi să începem să credem în valorile noastre. Așa cum în terenul de handbal nu pot intra mai mult de șapte jucători, trebuie să alegem mereu pe cei mai buni în toate domeniile. E nevoie să mizăm, să riscăm și să punem, în sfârșit, accent pe valori. Cred că aceasta e problema principală, pentru că valorile, prin ele însele, pot concura la limpeziri atât de doctrină, cât și de organizare, care să-i facă pe oameni mai fericiți.
• – Ați scris poezii cu tentă religioasă și patriotică; cum se împacă această stare sufletească cu formațiunea politică în care sunteți înscris [Partidul Socialist al Muncii], alcătuită din oameni care n-au crezut și nu cred în Dumnezeu, ba chiar sunt împotriva lui?
• – Dar ce face acest partid împotriva lui Dumnezeu?
• – Și acesta, și cel din care s-a desprins și pe care l-a continuat [Partidul Comunist Român] au fost întotdeauna împotriva lui Dumnezeu.
• – Și în partidele care-l au pe Dumnezeu în doctrină, și în cele care nu-l au există oameni care au făcut parte dintr-un partid care nu a crezut în divinitate. În ceea ce mă privește, nu era nevoie să ajung în 1994 ca să spun „Așa să-mi ajute Dumnezeu!”; o poezie care a apărut acum 12 ani se încheie chiar cu acest vers, dar mai sunt încă multe altele. Eu n-am așteptat să vină dezlegarea pentru credința în Dumnezeu ca să-l am în poezia mea patriotică, pentru că iubirea de patrie și cea de Dumnezeu sunt parte din iubirea de om. Faptul că sunt oameni lângă mine care nu cred în Dumnezeu e treaba lor; nici dumneavoastră nu puteți spune că, pe strada pe care stați, toți cei cu care sunteți contemporan sau concetățean au credință în Dumnezeu.
• – Nu credeți că tot ceea ce ați scris și rostit în favoarea lui Nicolae Ceaușescu a contribuit la soclul pe care s-a înălțat și de unde a putut decide soarta acestei țări?
• – Cred că textele pe care le-am scris în susținerea lui au fost meritate; nu am spus lucruri pe care nu le-a făcut. N-am vorbit decât despre ceea ce am crezut că a realizat în mod remarcabil pentru țara lui, adică suveranitate, independență și construcție națională. Am vorbit pentru țărani și pentru valori, iar toate dialogurile pe care le-am purtat cu Puterea în revista Flacăra sau în cenaclu au fost, pe vremea aceea, demersuri în favoarea oamenilor valoroși sau a celor năpăstuiți. Nu am încurajat și nu am subliniat niciodată ca fapte bune trimiterile în închisori, deși această chestiune merită discutată și separat; nu am fost pentru cei duri, ci am scris împotriva lor. Am publicat, de exemplu, în revistele Flacăra și România liberă, valorile care erau foarte contestate în vremea aceea, precum și articole incendiare despre competență și despre păstrarea bisericilor ortodoxe din Ardeal. M-am zbătut pentru țăranii cărora abuzurile locale și mai generale le făceau zile grele, am încercat să scot oameni din închisoare și am reușit. Acestea au fost, deci, demersurile mele. Iar soclul pe care s-a ridicat Nicolae Ceaușescu era construit de propria lui personalitate, cu ajutorul unui aparat care avea și oameni valoroși, dintre care unii s-au afirmat și în condițiile noii societăți, cea capitalistă. Prin urmare, lucrurile nu au fost doar într-un fel, ci complicate și diferențiate. Au existat milioane de oameni excepționali care au ținut această țară pe hartă și au făcut-o să supraviețuiască, iar unul dintre ei s-a numit Nicolae Ceaușescu.
• – Dar nu valabilitatea acestor demersuri v-o contest; eu v-am întrebat de efectul nociv al elogiilor, mai ales atunci când acestea au fost în exces.
• – Asta cu excesul rămâne s-o dovedim…
• – Vă întreb de laudele repetate, seară de seară, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an.
• – La mine vă referiți?
• – Da, am fost la spectacolele dumneavoastră.
• – Și ce se întâmpla acolo?
• – Erau și momente extraordinare, dar, când îl ridicați în slăvi pe Ceaușescu, îmi venea să ies din sală și nu aveam cum.
• – Eu spuneam că noi suntem de părere că, așa cum a spus președintele Ceaușescu, pacea este varianta pe care trebuie să meargă tânăra gnerație.
• – Nu minimalizați… Prin repetarea la nesfârșit a elogiilor la adresa lui, ați contribuit masiv la edificarea cultului personalității sale, care, în final, s-a dovedit un dezastru pentru acest popor.
• – Păi… Trebuia să repet în fiecare seară, pentru că, în fiecare zi, se spunea că fac alt partid prin cenaclu; deci, nu m-am așezat pe o altă traiectorie decât cea pe care mergea țara.
• – Schimbăm subiectul. Este compatibilă poezia cu politica? Nu cumva politicianul îl degradează pe poet?
• – Vă răspund printr-o invitație: citiți poezia Rugăciune pentru țară bolnavă. Totuși, s-ar putea să aveți dreptate și e posibil ca, în perspectivă, să trebuiască să mă las de politică.
• – Care e, până la urmă, rostul poeziei?
• – Poezia nu este un element științifico-fantastic, menit să agrementeze viața unor pământeni care se plictisesc. Eu cred că poezia este loc comun, săpat mai adânc de cei de dinainte. În poezia de dragoste, de pildă, nu se poate spune mai mult decât „Te iubesc”, „Te doresc” sau „Nu te iubesc”; nu cred, deci, că ea trebuie să inventeze realități. Poezia trebuie să le trăiască autentic și adânc pe cele pe care omul, care-și poartă poetul, le trăiește și le simte. Să nu ne ferim de această construcție, exact în locul în care au mai clădit și [Nikolaus] Lenau, și [Francesco] Petrarca, și [Percy Bysshe] Shelley, și Dante [Alighieri], și [Mihai] Eminescu. Acolo unde au construit marii poeți, trebuie să încercăm și noi să clădim. De obicei, pierdem bătălia, dar unii o pot câștiga. Nichita Stănescu a construit acolo unde nimeni nu avea curajul – în sintaxa românească –, la fel și Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru sau Grigore Vieru, marele nostru poet din Basarabia, care clădește acolo unde a construit și Octavian Goga și, iată, poezia lui durează, emoționează și unește cele două țări române.
• – Apropo de valoare, ce credeți că va rămâne din poezia dumneavoastră?
• – Nu știu, mi-e mai greu să spun; eu nu pot face mai mult decât să o scriu. Să încerc să evaluez, din perspectiva celor care se vor naște, valoarea acestei poezii, mi-e mai dificil. Vă pot spune, însă, un lucru care m-a emoționat: în spectacolele de fiecare seară ale Cenaclului Totuși, iubirea, s-au cântat piesele vechi și ele au rezistat.
• – Dar pe dumneavoastră, cum v-ați caracteriza în câteva cuvinte?
• – Am fost ca focul; când au vrut să mă stingă, m-am aprins și mai tare. De fapt, aceasta mi se pare a fi condiția omului de spirit; să reacționeze la împrejurări potrivit credinței lui, conform versului lui [William] Shakespeare: „Astfel, cum ziua urmează nopții, să-ți fii credincios ție însuți.”

Florin Bălănescu