Daniel Avram s-a născut la 12 septembrie 1966, în orașul Aiud, raionul cu același nume, regiunea Alba. Este căsătorit și are un fiu. A absolvit Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din Cluj-Napoca și Facultatea de Muzică a Universității „Spiru Haret” din București. A fost membru al Cenaclului „Flacăra” și a susținut numeroase spectacole în România, Belgia, Elveția și Statele Unite. A fost prezent în emisiuni de radio și de televiziune, precum și în presa scrisă. Este autorul albumelor „Inima românului” (1999), „Cântece din Carpați” (2001) și „Colind cu vise” (2003). Lucrează ca profesor de chitară la Palatul Copiilor din Alba Iulia.

Daniel Avram (compoziții, voce și chitară) este un talentat și original cantautor de muzică folk, care s-a impus prin calitățile vocale și prin melodicitatea și mesajul pieselor. Despre Cenaclul Flacăra, și prezența sa pe scena acestuia, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 11 octombrie 2005, de la domiciliul său din Alba Iulia.

– Te salut, Daniel Avram!
– Te salut și eu!

– Când ai evoluat în Cenaclul „Flacăra”?
– În 1985, înainte de a se încheia acest fenomen.

– În ce companie ai cântat?
– Cu excepția câtorva căntăreți care plecaseră, erau aproape toate numele mari din folkul românesc.

– Care a fost reacția ta la prezența printre artiștii reprezentativi de atunci?
– Visul oricărui folkist tânăr era să ajungă acolo, pentru că toți cei care învățau să cânte folk aveau un singur țel: să reușească să evolueze pe o scenă mare, iar cea mai importantă era Cenaclul Flacăra; când am debutat, eram în clasa a XII-a și dorința mi s-a împlinit.

– Existau și momente mai greu de depășit în timpul spectacolelor sau în afara lor?
– Era o disciplină de care a fost nevoie, iar de ea trebuia să ținem cont; în plus, prezența în scenă de-a lungul a șase ore sau mai multe nu era un lucru ușor.

– În condițiile acelea, ai mai lua-o de la capăt?
– Atunci, da; acum, probabil că nu, pentru că, astăzi, organizatorii de spectacole caută doar artiști cunoscuți, nu și calitate sau valoare.

– Din acest punct de vedere, în cenaclu era altfel?
– Toți folkiștii consacrați au trecut pe acolo și, cu câteva excepții, înainte nu fuseseră nume sonore.

– Ce impact a avut cenaclul asupra generației epocii?
– A fost un mod extraordinar de a mobiliza tinerii și de a le sădi în inimi cultul străbunilor. Dar, și dincolo de spectacole, piesele cunoscute se cântau în clase, prin parcuri sau între prieteni; copiam versurile, învățam partiturile, scoteam ce era mai bun în noi și ne doream să fim ca ei. Iar versurile lui Adrian Păunescu erau foarte muzicale.

– Ce a însemnat acest fenomen și ce crezi că rămâne din el?
– Au fost niște spectacole excepționale, la care nu ne obliga nimeni să mergem, dar la care abia așteptam să participăm. Păstrez amintirea unor reprezentații cu peste 20.000 de spectatori și, mai ales, muzica minunată de atunci.

– Îți mulțumesc pentru amintirile tale și îți doresc să le completezi și acum.
– Și eu îți mulțumesc; mă străduiesc să fac asta în fiecare zi – prin mine și prin copiii pe care îi îndrum.

Florin Bălănescu