Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Amor şi Psyche. Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle.

Amor şi Psyche
Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle
VII. Paradoxul atracţiei contrariilor

Marile prietenii şi marile iubiri se verifică şi se întăresc inclusiv prin forţa duşmăniilor pe care le generează şi prin intransigenţa împrejurărilor în care se desfăşoară; indiscutabil, calitatea duşmanilor pe care îi avem dă măsura propriei noastre personalităţi căci un vultur nu poate fi măreţ în confruntarea cu o muscă; părăsită de duşmani, precum un Robinson pe o insulă a indiferenţei, fiinţa se aplatizează, îşi pierde apetitul pentru viaţă şi se cantonează în banalul anonimatului. Similar, opozanţii versaţi şi diabolici întreţin şi revigorează focul dragostei şi o feresc de placida coabitare în care cad şi aşa numitele perechi perfecte alcătuite după principiul asemănării până la nediferenţiere; falsa înţelepciune care admiră asemănarea dintre El şi Ea vizează o mediocritate a sentimentului, o lene poftitoare de confort, uitându-se că dragostea în formele sale superlative reprezintă un maximum de inconfort a cărui tensiune este suportată doar în incandescenţa orbitoare a unirii prin semnul focului. Pe Eminescu şi Veronica i-a unit arcul voltaic al unei mari pasiuni care însă nu le-a anihilat personalităţile polarizate disjunctiv, semnele contrarii generând stări conflictuale, îngrijorări, suferinţe – şi te uram cu-nverşunare, te blestemam căci te iubesc!

Prin căsătoria cu mult mai vârstnicul universitar Ştefan Micle, fiica moaşei din Năsăud realizase o alianţă care să-i asigure protecţia de care s-a bucurat nestingherită timp de cinsprezece ani: casă deschisă, ore de pian şi lecţii de franceză, vizite, spectacole şi baluri, serate şi ieşiri pe Copou, excursii în străinătate, o casă de vacanţă la Neamţ; este probabil ca înainte de plecarea lui Eminescu la Bucureşti, cei doi îndrăgostiţi să fi discutat despre eventualitatea unui divorţ, ceea ce ar justifica atitudinea Veronicăi, înfăţişată în scrisoarea din octombrie 1877: Nu găseşti tu îndreptăţit din partea mea că după ce mi-am sacrificat copilăria, ca să spun aşa, acestei legături să o susţin până la capăt, pentru a putea beneficia de o viaţă liniştită, având micul meu venit? …n-aş vrea cu nici un preţ să-ţi creez o viaţă penibilă. Starea materială precară a lui Eminescu a fost un prin element cu influenţă covârşitoare asupra relaţiilor celor doi, un element separator relevat cu luciditate de poet: Nu văd nici o perspectivă deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit pân-acum nimic în Iaşi cu care aş putea duce o viaţă convenabilă cu tine, şi în mizerie nu voi să trăieşti. Să se compare această perspectivă cu informaţia pe care o strecoară cu o copilăroasă candoare Veronica la 1 iunie 1882 (…am luat pensia şi am cheltuit-o…) pentru a se înţelege hiatus-ul pe care l-a marcat acest primum vivere între cele două fiinţe îndrăgostite dar şi înlănţuite în planul material al existenţei.
Îi mai deosebeau şi rolul de comunicatori, Veronica având mereu iniţiativa şi Eminescu limitându-se la postura de repondent, retrăgându-se uneori într-o îndărătnică tăcere: mă hotărâsem a nu-ţi mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri căci mi se pare că ţi le storc, cum ai stoarce apa din piatră… Îndărătnica-ţi tăcere mi-a zdrobit sufletul…; când Veronica răspunde tăcerii prin tăcere, repondentul se nelinişteşte şi încearcă redresarea comunicării în manieră semi-oficială şi puţin nepotrivită contextului (…din tăcerea D-voastră cred a putea deduce vreo nemulţumire în privirea-mi…), alcătuind argumentări raţionale şi tocmai de aceea neconvingătoare: Vă rugasem a nu considera nicicând tăcerea mea, cauzată prin continua muncă intelectuală (…) ca un semn de răceală. Un alt motiv al reticenţei lui Eminescu în comunicarea scrisă este dictat de eventualitatea unei decodări incorectă a mesajului, Veronica fiind înclinată să răstălmăcească tocmai acolo unde Eminescu se străduia să elimine capcanele ambiguităţii: …să nu tălmăceşti, tu tălmăcitoarea sistematică şi cititoarea printre şiruri – un alt înţeles în ceea ce-ţi scriu decât cum gândesc şi simt eu. Se simte în tonul lui Eminescu, încă din 1880, un început de exasperare (Când vei crede tu în sfârşit fără umbră de îndoială, că nu te pot iubi decât pe tine?), ceea ce-l determină să devină inchizitorial (Fă bine de-mi spune ce vrei, dar limpede, concret, fără înconjur) sau excesiv explicativ: Nu ştiu de ce, dar văz bine că eşti supărată. Pricepi pe dos ceea ce-ţi zic – o iei asupră-ţi acolo unde pun de mai înainte rezerva ca să nu te superi (…) … în scrisoare mă tem de efectul unor vorbe negândite, car cad în sufletul tău ca în pământul planat de primăvară şi nu ştiu ce răsare din ele; preocuparea pentru reglarea canalului de comunicare şi îmbunătăţirea funcţiei fatice a limbajului o manifestă şi Veronica prin elemente de metatext care să evite blocarea: …iartă dacă în scrisoarea mea din 4 martie mi-am păstrat tonul care ştiu că nu ţi-a plăcut – şi cum să-ţi placă, când nici mie nu mi-a plăcut – dar crede-mă că de nimic nu mi-i atât de groază ca de ideea că tonul ultrasentimental să nu-ţi facă plictis, să nu te dezguste.

Chiar în situaţia fericită când bruiajul comunicaţional este eliminat, rămâne pericolul ca epistolierii să se transforme în fiinţe de hârtie, de unde dorinţa – mai ales în cazul îndrăgostiţilor – de apropiere şi trecere la comunicarea totală: Miţule, îmi eşti drag şi te doresc, nu găseşti tu aceasta natural? // Poţi tu măsura, poţi tu judeca dureroasa mea poziţie? Eminescule, te întreb cu durere, cum poţi trăi în Bucureşti, când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Recunoaşte, scumpul meu, că legătura mea cu tine, în condiţiile în care mă aflu e din cele mai triste, o ţară întreagă ne desparte…

Vibrantele interogaţii ale Veronicăi strecoară în sufletul lui Eminescu un sentiment al neliniştii şi neputinţei proiectându-l în cea mai chinuitoare postură – cea a vinovatului fără vină, implorând iertarea şi pregătit să se autopedepsească prin jalnică şi nefericită renunţare: Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulţumirea, în toate observ, pe de-o parte, imputări de infidelitate, de cari nu sunt capabil; din toate (pe de altă parte) prezumţiunea că aş putea veni la Iaşi, că aş putea să fiu cu tine împreună şi că singura piedică e că nu voi (…) … crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ţi face infidelităţi, mă crezi în sfârşit de-o sută de ori mai mizerabil decum sunt în stare de a fi. În momentele în cari-mi simt nefericirea şi slăbiciunea de caracter, în momentele în cari văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta şi că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat şi sătul de viaţă, te-am rugat (…) să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care, după caracterul tău, trebuia să fie veselă şi luminoasă. Preţuiesc pe de-altă parte sacrificiile care mi le-ai făcut. Dar azi tu-mi spui că te-ai săturat de-a mai aştepta, că vrei să mergi la Viena, că eşti tânără şi viaţa ţi-e deschisă, cu-n cuvânt îmi faci din nou tabloul unei vieţi pe care eu n-o înţeleg. Eu nu mă opun fericirii tale; dacă crezi că un alt mod de viaţă ar fi mai bun pentru tine, dacă în sfârşit mă poţi uita, uită-mă.

În 1881, Veronica, desfăşoară răvăşitoare şi năucitoare rafale de reproşuri, acuzaţii şi ameninţări cărora destinatarul cu greu le face faţă: Nu sunt în stare să-mi măsor nenorocirea pe care mi-a pricinuit-o cunoştinţa şi relaţiunea D-tale …regret că eşti sub orice critică … dacă prin o fericită întâmplare ai pierde inteligenţa pe care-o ai, te las să judeci la ce valoare ar fi redusă persoana D-tale …sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul a mi le debita … iezuitica ipocrizie … nu le-ai făcut decât cu scopul să-ţi baţi joc de mine; să-mi înapoiezi toate scrisorile mele dimpreună cu fotografia mea …minciuni pe care ai talentul de-a le scrie foarte frumos; să nu crezi că mă voi agăţa ca scaiul D-ta… (februarie); …v-au fost indiferente şi iubirea şi durere mea (mai); în august, Veronica introduce în discurs vechiul refren al denigrării sexului opus, împovărat aprioric cu impardonabile şi malefice defecţiuni de conduită şi caracter: …nu mai voi să-ţi spun că pretindeai a iubi, căci ce înseamnează la bărbaţi iubire? Cuvânt fără sens pentru inima lor, iubirea bărbaţilor e o cerinţă materială // …

D.Voastră sunteţi prea inteligenţi pentru ca să nu judecaţi cu destulă indulgenţă neajunsurile unei minţi femeieşti, care se conduce totdeauna de pornirile inimii şi foarte arareori de raţiune, greşeala sa capitală, şi în acelaşi timp poate singurul ei merit.

În anul următor, Eminescu încearcă argumente raţionale care să obtureze discursul emoţional şi aproape interjecţional dacă nu şi injurios al infantei inflamate, degajând şi un sentiment de lehamite faţă de coborârea într-o altă vârstă, sfârşind cu recursul la empatia consolatoare: …la tine gândesc în toate zilele … nu-mi mai face observaţii răutăcioase pe care (…) … nu le merit… nu voi ceartă, n-o mai voi niciodată … (martie) // Dă-mi voie să-ţi declar că nu mai înţeleg scrisorile tale, ce sunt mustrările aceste? Încă dac-aş fi eu de 20 de ani şi tu asemenea – doi copii – aş înţelege să-mi faci o vină din orice întârziere (aprilie) // …aceste imputări nu mi-ar face nici un rău dacă ar veni de la o persoană indiferentă, deci nu ele mă dor, ci mă doare durerea ta, care ţi le dictează, şi sufăr pentru că tu suferi (iunie). Deşi psihanalizată cu fină intuiţie, Veronica se urcă pe scena suferinţei nevindecabile înfăţişată teatral, într-un discurs ce aminteşte de anticele catilinare: În aceste momente supreme de hotărâre nu mă sfiesc a-ţi aduce aminte, domnul meu, de poziţia falsă în care m-ai pus cu lumea şi mai cu seamă de ne-ndurarea cu care ai zdrobit sufletul meu, de nepăsarea cu care ai sfărâmat inima mea. Ai jucat, un fals, domnul meu, pe acest teatru al vieţii, faţă de mine, m-ai târât fără milă pe povârnişul unei disperate suferinţi, dacă puţin te-ai reculege ai plânge singur de cele prin câte m-ai făcut să trec şi, dacă ai crezut că ai a face cu o femeie care nu simte, îţi voi dovedi că te-ai înşelat. În avântul ei puţin melodramatic, Veronica îşi dă în vileag propria infracţiune, care a avut atâtea efecte neplăcute pentru Eminescu, popularizând ceea ce i s-a spus în intimitate: Greşelile mele sunt multe faţă de d-ta, în aceea că am divulgat lucruri pe care d-ta mi le-ai confiat, da, ştiu…

Pe aceeaşi scenă îşi face apariţia şi urâcioasa gelozie emanată, pare-se, mai întâi de bărbat (… tu iar începi cu gelozia ta tradiţională şi de tristă amintire – reproşează Veronica în martie 1880), atenţionat asupra efectelor necontrolabile ale acesteia (Tu eşti un Titi rău şi gelos şi adesea îmi vine a crede că toate scenele ce mi le faci tind la rumperea de relaţii între noi), în condiţiile în care virusul lucrează despotic şi în sufletul femeii: …nu-mi băga în seamă toate răutăţile, care au unul şi acelaşi izvor: dragostea mea nemărginită şi o gelozie pe care adesea mi-e ruşine să ţi-o mărturisesc…

Conjugate, dragostea şi gelozia generează o distrugătoare Nemesis căreia Eminescu încearcă să-i ţină piept cu oarecare ironie (Tu vorbeşti de crairlâc. În adevăr ţi-am făcut grozave infidelităţi. Am încălţat colţuni de cauciuc în picioare…) dar, în condiţiile verii anului 1882 când boala i se agravează, se simte copleşit, aşa cum rezultă din misivele expediate în luna august: Tu-mi imputezi din nou infidelităţi cari nu există decât în imaginaţia ta de copil, pe când eu zac acasă de friguri şi de oboseală.

Tu chiar vrei să mă faci gelos din perspectiva ce mi-o deschizi de a te primbla singură pe la Copou…; să ai milă de mine şi să gândeşti că nu numai nu sunt în stare de a-ţi fi infidel, dar nici măcar umbră de asemenea idei nu-mi trece prin minte şi nici îmi poate trece. Fizic bolnav şi sufleteşte obosit, de unde-n adevăr să- mi abată măcar fanteziile pe care mi le atribui? //Şi zi că e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că nu-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? // Nu mai primi oameni cari-ţi fac curte sau măcar nu-mi mai scrie lucruri cari mă supără. Dacă în adevăr însă ţi-i urât, încât simţi necesitate de curtea acestor oameni, încai nu-mi mai scrie şi nu-mi mai face ceasuri amare. Destule am pe capul meu şi n-aş dori să mai am multe. O femee care nu vrea ca cineva să se apropie de ea, se poartă instinctiv astfel încât în adevăr nimeni nu cutează a se apropia. Veronică, te conjur, fii altfel. E condiţia cu care pot uita tot (…), e condiţia renaşterii mele. Simţind în postura amantului anumite clasice înţelepciuni cu care e dotat soţul încornorat, Veronica scoate din încăpătoarea cutie a Pandorei înşelătoarele bijuterii ale cochetăriei trecute prin apa de ploaie a supărărilor trecătoare, demonstrând că donna e nobile dar şi mobile la modul sugerat de vinciana şi enigmatica Gioconda.

Luna martie i se pare potrivită acestei Gioconde moldovenizate să arunce mrejele provocatoare ale cochetăriei incitatoare incluzând în discurs un cromatism tulburător pentru poet (… m-au apucat hachiţele cochetăriei… e un frig nemaipomenit la Iaşi şi nu prea pot să mă preumblu cum doresc… tu puteai când ai fost la Iaşi să vorbeşti cu Pogor şi să capeţi ceva la Iaşi… mi-am luat un corset cu dantele albastre…), generator de nelinişti pe care îndrăgostita le temperează prin apelul la instabilitatea funciară şi uneori benefică (Să-ţi mai spun că mânia mea abia a ţinut 24 ore…), prin sugestia că un dar potrivit e un minunat gaj pentru împăcare (îi mărturiseşte că primise de la Hanrieta un frumos medalion cu diamant şi o pereche de cercei şi parfum şi un şal), la fel ca şi o scrisorică de la tine, adăugând peste toate parfumul propriilor remuşcări: Iartă te rog dacă scrisorile mele sunt pe un ton aşa lamentator … Dorinţa irepresibilă a Veronicăi ca poetul să (re)vină în capitala Moldovei străbate ca un leit-motiv epistolarul de dragoste, asociind reproşuri (adresate inclusiv muzei inspiratoare a poeziei) cu dulci provocări ale jocului erotic: … când ai putea veni la Iaşi să fim împreună ce bine ar fi! Dar tu nicicând nu te gândeşti la aşa ceva… // Tu nu ai decât grija ta şi a Timpului … iubirea mea unde o pui şi cât o socoteşti? … să lăsăm la o parte chestiunea venirii mele la Bucureşti, s-o amânăm până atunci când ţi-o fi dor, dor nespus de mine… Poate nu ştii că sunt necăjită şi de ce ai şti!!!… eşti foarte ocupat, scumpul meu poet, oh! muza îmi face concurenţă cu înverşunare. Ştii tu ce va să zică a trăi fără să-ţi spună nimeni nimic, nici un cuvânt de reproş drăgălaş… De-ai fi faţă, m-aş sfădi puţin cu tine, aş plânge şi m-aş răcori… nu am cu cine să mă sfădesc şi, ce-i mai principal, n-am cu cine să mă împac, pe cine să dezmierd, şi câtă dezmierdare e în mine! Incitatoarele sugestii ale relaţiei du-te-ncolo, vino-ncoace în care era expertă şi fata împăratului Roş nu activează însă partenerul mult prea interiorizat şi atunci pe cerul care îi uneşte şi ocroteşte pe cei doi se ivesc norii negri care anunţă posibilul pas ireversibil al despărţirii definitive pe care Veronica îl intenţionează încă din ianuarie 1880: Graţie intervenirei d-lui Carageale, am căpătat după 2 săptămâni un răspuns de la d-ta. // Te îngrozeşte roiul de epitete ce o fi plăsmuind mintea mea, fii în pace şi liniştit, la adresa d-tale nu mai am nici un cuvânt de îndreptat; eu sunt prea grosolană, desigur pentru ca să pot înţelege gingăşia amorului, poetica atenţiune ce d-ta îmi acorzi mie, astfel fiind, prefer mai bine să renunţ la o legătură care nu e sub nici un raport compatibilă cu fiinţa mea, în urmare deci, te rog, totul să fie de azi înainte, rupt şi stins între noi; cred că-ţi voi face aceasta un serviciu imens, te vei descărca de povara, de grija care-ţi apasă umerii şi care te face să-ţi iei lumea în cap. Fii liber de azi înainte, de orice ar atinge persoana mea, că-mi va fi bine sau rău, că voi trăi sau că voi pieri puţin să-ţi pese, după cum şi eu din minutul în care-ţi scriu, mă lepăd de tine şi chiar de amintirea ta; îţi poţi închipui ce urme plăcute mi-a lăsat, am făcut caz puţin din ele, crezând că cel puţin vei avea inimă; se poate chiar s-o şi ai, dar repet că eu nu sunt atât de fină pentru a putea să o apreciez, şi las dar unei alteia însărcinarea şi norocul de a se bucura cu plenitudine de toată fericirea pe care o vei fi în stare să i-o pricinuieşti.

Eminescu încearcă să recupereze măcar speranţa reîmpăcării (Zici că e cea din urmă scrisoare pe care-o capăt de la Dta? Cea din urmă? Oare ştii Dta ce zici? (…) Ceea ce te rog e să nu-mi iei cu totul speranţa că te voi reîmpăca.) dar simte că nu poate învinge îndărătnicia femeii frustrate (Am fost şi sunt în neputinţa de-a face ce aş fi voit… Vă trimit scrisorile Dv. şi vă declar liberă de orice legătură.), anul 1880 încheindu-se cu ameninţarea unui gest incendiar din partea Veronicăi (De azi până-ntr-o lună scrisorile dumitale vor fi distruse. Găsesc printre hârtiile mele poezii de-ale dumitale, îmi fac o datorie de a vi le trimite.), ceea ce umple sufletul bărbatului de veninul amărăciunii şi de amarul constatării că ar fi o nenorocire pentru Dta şi pentru mine continuarea unei relaţii înveninate, de preferat fiind supravieţuirea stimei şi prieteniei: Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Fii bună şi nu te crede dispreţuită de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă şi amiciţie…

În septembrie 1881, Veronica roagă din nou să-mi reînapoiaţi corespondenţa mea, aruncând o falsă punte a iertării (… şi vă iert că aţi încetat a mă iubi…) care îi reaproprie până la marea criză din vara lui 1882, care adânceşte nefericirea poetului, deja grav bolnav: Nu ţi-am răspuns la cea din urmă scrisoare şi n-am dat mai ales urmare cererii pentru batistă şi scrisori, pentru că îmi era atât de greu de-a mă despărţi de aceste dulci rămăşiţe ale fericirii şi nefericirii mele, de rămăşiţele singurului sentiment adevărat pe care l-am avut în viaţă şi pe care desigur nu-l voi mai avea nicicând. Trimiterea fotografiei a fost pentru mine un semn că mi-ai permite a păstra şi acele scrisori… te rog să-mi ierţi şi cele ce ţi-am greşit şi cele ce-ţi închipui că ţi-am greşit.

Gingaşul suflet al Visătorului năzuieşte spre o imposiblă blândeţe angelică (Dacă-ai fost blândă pentru mine în timpi când ai fi putut să fii mai aspră, nu fii acuma, când făr-de-vină mii de suferinţi mă împresoară.) dar nu va fi scutit, în acest scenariu interpretat de două suflete ce experimentează incompatibilitatea, de a asculta şi ucigătoarea arie a răzbunării executată de o Veronică travestită în Medeea tragicilor greci: Să nu credeţi că aţi scăpat de mine, nu… ca şacalul în pustiu am gemut şi am suspinat singură asupra relelor pe care mi le-ai făcut Dta, şi astăzi toate acele simţiri s-au prefăcut într-un singur gând cu o singură dorinţă: Dorul unei răzbunări tot atât de puternice şi vindicative ca nenorocirea pe care mi-aţi făcut-o D.Voastră în acord cu Mite Kremnitz… E trist că Dta vei fi victima încrederii ce ai avut în mine… Am jurat cu foc şi amar răzbunare, şi voi lucra din răsputeri să-mi ajung scopul…

Şi totuşi… din jale se întrupează Elecra, din propria cenuşă reînvie şi zboară spre Soarele iubirii nemuritoarea pasăre Pheonyx a dragostei – unica vecie dată nouă; un glas suav a unei fiinţe căreia i s-a iertat totul pentru că a iubit definitiv se ridică din tenebre precum o piepiietoare anroră boreală peste adâncimea nordicei nopţi: Ştiu foarte bine cât risc, simt foarte bine toată umilinţa pe care o încearcă sărmanele mele scrisori şi prin ele, simt, şi parcă văz râsul batjocoritor cu care întâmpini orice frază şi, cu toate acestea, sub chiar povara zdrobitoare a acestor simţiri, uite îţi scriu şi-ţi spun că mi-eşti drag, că te doresc, c-aş vrea să te văz măcar pe stradă, o clipă şi numai o clipă. Ai păcătui mai mult decât ai păcătuit faţă de mine dacă ai crede că vreo idee preconcepută sau vreo speranţă mă îndeamnă a-ţi scrie, nimic, numai singura plăcere pe care o am în minutul în care scriu. Ce abis este sufletul meu şi în genere al oricărei femei! Noi punem sufletul pe hârtie. Ce puneţi d-voastră bărbaţii, scumpul meu Eminescu? Scumpul Eminescu îşi face sincer mea culpa: Nu trebuie să te superi, ba să plângi, pentru că eu sunt supărat. N-are a face una cu alta. Dacă-ţi scriu cam ursuz nu trebuie să crezi că supărarea mea se îndreaptă în contra ta, căci ştiu bine că în contra ta nu am nimic. Faţă cu tine caut să-mi port vina mea proprie.

Salvată din Infern, Euridice – Veronica regăseşte limbajul şăgălniciei şi al indicibilelor promisiuni: Azi am primit scrisorica de la tine şi am găsit-o atât de dulce şi am citit-o de câteva ori în şir. Miţule, copil nebun, e atât de plăcut a trăi când ştii că ai o afecţie pe pământ, şi mă mir cum tu, suflet liric, ai putut să nesocoteşti şi să dispreţuieşti cea mai însemnată, cea mai caldă şi mai rară din toate bucuriile acestei vieţi, şi cea mai grea de găsit şi cea mai grea de susţinut. Dar, mă rog, ce însemnează această viaţă dezordonată care o duci? Ce fel de 5 oare dimineaţa tu încă nu te-ai culcat? Şi cum vorbeşti tu cu mine la o oară în care eu dorm dusă? Ştii mata c-asemenea aberăciuni (vorba lui Sucin) nu-ţi permite Mâţa sau, după cum îmi zici tu, Momoţica ta! Ştii tu că dacă Mâţu nu-i cuminte, apoi şi Mâţa se va necuminţi şi m-oi duce şi eu la teatru, las’ că la preumblare merg în toate zilele – mai cu seamă în costumul cel nou; mă admiră toţi bărbaţii şi-mi fac complimente… azi m-am plimbat numai în talia rochiei şi să vezi tu ce talie am, cineva mi-a zis: Vous etes a croquer… Reîntregită în integralitatea sa sufletească, noua Venus din Milo devine sintă prin iubire şi abordează absolutul acesteia: Eu ştiu foarte bine ce ar dori domnişorul şi măsor toată adâncimea temerii tale că eu (…) aş putea să te fac jartfa lui. Îmi pare destul de rău, scumpul meu, că nu crezi în curăţia sufletului meu faţă de tine. Apoi făptuit-am vreodată ca cochetă cu tine? Şi m-ai crede tu pe mine în stare de vreo înjosită răzbunare ca să te nesocotesc faţă de cineva şi să-mi fac o glorie din faptul că mai sunt şi alţii cărora pot să plac? La ce s-ar reduce atunci iubirea câtă o am pentru tine? Crezi tu în ea? Sau crezi că joc o comedie? De ce eşti slab tocmai acolo unde ar trebui să fii bărbat şi pentru ce ai avut tăria de a mă lăsa să-ţi plâng doi ani urmele tale, şi azi, când soarta ne-a reconciliat, pentru ce mă turburi cu neliniştea ta, pentru ce te laşi răpit de sentimentul, duşman al fiinţei tale, de gelozie? Miţicule, dacă prin o sfântă mărturisire, care pot să ţ-o fac, acea de a-ţi jura o absolută credinţă trupească şi sufletească, aş putea să-ţi redau liniştea, cu drag ţ-o fac şi, ceva mai mult, te rog să fii sigur că, deşi m-ai făcut să sufăr, deşi m-ai uitat de tot odată, niciodată eu nu te voi face să suferi nimic şi nici nu voi pune nimic mai presus de tine.

Doar el auzindu-şi plânsul, ascunzându-şi rănile sub platoşa bărbăţiei mature, Luceafărul depune solemn un mărţişor pe sânul iubitei, confirmându-i definitiv unicitatea: Ce ciudate îmi par sfaturile ce mi le dai tu, ca să mă amusez etc., ca şi cum mai există petrecere ori plăcere pentru mine pe pământ, afară de prezenţa ta. Aceste rânduri erau încredinţate epistolar Veronicăi la echinocţiul anului 1882 – că semn al echilibrului între lumină şi întuneric, între aceste contrarii reunite în armonia cosmică a iubirii.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5