Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Amor şi Psyche. Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle X. SUB FALDURILE MITULUI

Amor şi Psyche
Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle
X. SUB FALDURILE MITULUI

Autor, Dumitru Lavric

Umbrele arhetipale ale miturilor călăuzesc viaţa muritorilor şi le modelează sentimentele prin veşnica reîntoarcere la acel illo tempore matriceal – dar de această subtilă influenţă nu sunt conştiente decât marile spirite care îşi caută identitatea sub faldurile acestora – dând curs unei încercări supreme de a atinge perfecţiunea ca năzuinţă eternă dată fiinţei încă de la geneza lumilor, aceea că în fiecare om o lume îşi face încercarea. Sensibil până peste marginile firii, Eminescu a intuit viabilitatea modelelor originare şi apoi, prin vasta sa cultură, le-a regăsit şi urmat – proiecţia mitică fiind prezentă de la începutul dragostei sale pentru Veronica.
Acea primăvară vieneză a anului 1871 i-a găsit pe amândoi pregătiţi pentru marea dragoste. Studentul Mihai Eminescu avea chipul luciferic pe care i l-a imortalizat fotografia făcută la Praga în 1869 – la 19 ani – şi pe care i l-a descris cu genială intuiţie a complexului sufletesc I.L. Caragiale: Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic; un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. Publicase câteva poezii în Convorbiri literare în care se arăta fulgerat de amintirea nefericitei dragoste ipoteştene (Mortua est) şi pregătit să descifreze enigmele sufletului feminin (Venere şi Madonă), aşezat la rându-i sub luminile mitului; astfel de creaţiuni se vor dovedi suficiente pentru ca Titu Maiorescu să creioneze un an mai târziu un convingător portret al poetului la tinereţe: Cu totul osebit în felul său, om al timpurilor moderne, deocamdată blazat în suflet, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihai Eminescu. Criticul junimist mai aprecia farmecul limbagiului, ca semnul celor aleşi! Pe plan sentimental, cele câteva aventuri studenţeşti pasagere nu făcuseră decât să întreţină dorul pentru îngerul blond cu ochi albaştri întruchipat de Bălăuca.
Tânăra doamnă Veronica Micle avea 21 de ani; se căsătorise spre sfârşitul copilăriei – la 14 ani – cu sobrul academic ieşean de origine ardeleană Ştefan Micle, mai în vârstă cu 30 de ani; a presupune în relaţia celor doi incandescenţe sentimentale superlative ar fi un abuz. La 16 ani, Veronica o născuse pe fiica sa Valeria iar la 18 pe Livia: devenise mamă fără a cunoaşte iubirea şi experienţa întâlnirii cu Zburătorul pe care îl visa privind portretul poetului:
Privindu-ţi faţa de farmec plină,
Luci o rază în al meu sân;
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Ştiam atâta că eşti poet!
Acel moment vienez a însemnat o astfel de experienţă aşteptată şi visată, percepută ca atare de Eminescu şi prin raportare la modelul mitologic Amor şi Psyche întruchipat în cunoscutul basm antic ale cărui reflexe se recunosc inclusiv în Povestea porcului a lui Creangă: În orice caz, pân a te cunoaşte puţin numai, simţemântul meu nu era cu mult deosebit de acela dintre Amor şi Psyche, d-ta erai o idee în capul meu şi te iubeam cum iubeşte cineva un tablou. În esenţa sa, mitul invocat referă la o entitate masculină de tip incubus care condiţionează iubirea de o taină ce continuă să-i aparţină; semnificativ este faptul că pe toată durata relaţiei lor, Eminescu a tăinuit faţă de Veronica secretele laboratorului său de creaţie şi poate acesta a fost şi motivul fundamental al amânării repetate a împlinirii proiectului matrimonial. Ca o anticipare a dramatismului relaţiei, se recunoaşte în această situaţie iniţială şi un posibil model tristanian inversat: regele Mark (Ştefan Micle) îi prezintă lui Tristan (Eminescu) pe Isolda (Veronica) impunând un pact sever dictat şi de poziţia sa seniorială: a iubi fără să speri; exasperarea lui Eminescu din perioada ieşeană e un semn de răzvrătire împotriva pactului pentru respectarea căruia va apela la gestul separării voluntare (plecarea la Bucureşti) şi suspendarea comunicării până la eliberarea celei râvnite (moartea lui Micle) – ambele gesturi figurând în arsenalul curtoaziei cavalereşti.
Conştientizarea sentimentului se va fi produs în contextul aceluiaşi moment vienez printr-un gest de acceptare stimulat şi de atmosfera artistică şi muzicală a marelui oraş, atmosferă îmbibată de efluviile dorinţelor erotice; poate un tablou din galeriile vieneze sau sugestiile unei galante melodii au încurajat primul sărut – la fel ca în cazul cuplului Francesca da Rimini – Paolo Malatesta la lectura unui celebru roman cavaleresc:
Când am citit cum zâmbetul râvnit
i-l săruta pe gură Lancelot,
acesta ce mi-e-n veci nedespărţit
mă sărută şi-un freamăt era tot;
de-atunci nicicând n-am mai citit ‘nainte
căci pentru noi fu cartea Galeot.
Recluziunea Isoldei în cetatea regală (revenirea Veronicăi la Iaşi) şi izolarea lui Tristan de spaţiul puternic erotizat al actului fondator prin hotărârea unui Mentor intransigent (intervenţia lui Maiorescu pentru ca Eminescu să-şi continue studiile la Berlin în vederea obţinerii doctoratului) au facilitat cristalizarea sentimentului pe fondul unei puternice tendinţe de idealizare generate de prezenţa prin absenţă a obiectului erotic râvnit – etapă care durează trei ani (1871-1874); tot atât va dura (1874-1877) incubaţia interioară prin admiraţia platonică din perioada ieşeană a lui Eminescu când femeia iubită îi devine suflet-pereche: Îi plăcea – scrie Eminescu despre sine într-un concept de scrisoare din 1876 – să contemple ore întregi această dulce figură de marmură, să o soarbă în sufletul lui, prin mii de fibre, încât acum devenise al doilea său suflet, speranţa lui pe această lume deveni chiar viaţa sa, fiindcă el nu-şi amintea să fi trăit înainte de asta. Şi n-am măcar un portret bun al tău – adăuga poetul în august acelaşi an. Urmează alţi doi ani de separaţie purificatoare în aşteptarea de această dată a unei hotărâri divine cu efect destinal: aceasta se petrece în 1879 prin moartea lui Micle, moment în care Veronica este receptată ca Marea Văduvă în eterna suferinţă faţă de care iubitul se proiectează în confesor şi adjuvant, cavaler de onoare predispus la sacrificiu: …doresc ca cel puţin mie, care mă cred cel mai bun şi mai sincer amic al Dtale, să-mi comunici toate neajunsurile pe care neapărat vei fi având a le întâmpina în urma unei atât de dureroase pierderi; se adaugă imaginea femeii ca geniu (spirit) călăuzitor spre o stare superioară, vestală menţinând aprinsă candela sfintei iubiri: tu care, în zâmbete neînsemnate pentru altul pe mine mă îndumnezeieşti… Cu o componentă a personalităţii sale, Veronica apreciază spiritualizarea de tip isihast, retragerea prin înălţare (În adânca durere de care sunt cuprinsă scrisoarea ta m-a făcut să plâng lacrimi de duioşie şi mângâiere, şi poate mai mult decât oricând am putut aprecia înălţarea sufletului tău…) dar, o lună mai târziu, se hotărăşte pentru izbăvitoarea oră de iubire: Nu mă recunosc după noaptea noastră întreagă… iubire şi numai iubire, scumpul meu drag. Ce-ai visat? Mă vei ierta?
Scrisoarea mai sus citată e din 7 septembrie 1879 însă cântecul de împlinire continuă şi în octombrie cu acea convingere sinceră a ilustrării unităţii fiinţiale după modelul androginului platonician pentru armonia căruia erau geloşi şi zeii: Embrassons – nous Eminesco! Embrassons – nous Veronica!… tu, punctul luminos al vieţii mele… Micuţule Eminescu te îmbrăţişez, cum îmi îmbrăţişez copiii. Acum e momentul când Veronica se racordează la iubirea visată, la experienţa onirică de anticipaţie (…tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal, visat şi dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea.) şi tocmai când evocă cuibul paradisiac al perechii primordiale (Iată-mă la cuibuşorul meu, unde numai tu îmi lipseşti ca să mă cred în cer!), Eminescu cade în postura Ahasverus, perpetuu rătăcitor în imposibilitate de a se fixa: Îţi scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat.//…caut casă pentru Sf. Dumitru… Din această postură, îndrăgostitul emite semnale consolatoare din perspectiva unei eternităţi reci şi abstracte în perfecţiunea ei siderală: …singura mea avere sufletească, singurul meu amor, singura mea speranţă în lume.//…reîncep din nou cu acelaşi dor nemărginit şi sfânt cu care te-am iubit pururea.// Nicicând, absolut nicicând tu n-ai putut fi o cauză de supărare pentru mine, şi aceasta pentru pricina că tu eşti fericirea mea şi unica mea fericire şi fără tine nici n-aş avea la ce trăi. Concomitent, Eminescu se scufundă în apele trecutului năzuind, anteic, să fortifice un prezent pe care îl simte ameninţat şi nesigur (Mă revăd la Viena. Ochii tăi frumoşi pătrundeau sufletul meu. Apoi la Iaşi, admirat şi sărbătorit în salonul tău…) cultivând mitul perfecţiunii partenerului care nu este iubit pentru excesul de calităţi căci le are tocmai pentru că este iubit: Tu eşti bună precât eşti de gentilă, delicată precât eşti de drăgălaşă, îngăduitoare precât eşti de dulce. Veronica idealizează cu măsură după excesele dragostei incipiente (…idealizasem prea mult persoana ta, nu era nici un defect pe care ţi l-aş fi putut presupune…), nu agreează postura de idol sacrificat (…va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată…) şi e convinsă că paradisul erotic există doar hic et nunc: …îţi va rămâne desigur o amintire încântătoare a iubirii noastre, în prezent noi suntem în cea mai frumoasă epocă a vieţii, tot ce-a precedat vârsta asta a fost nebunie şi copilărie, tot ce va urma după va fi dezgust şi osteneală… În 1882 concluzionează că dragostea împărtăşită e o cale fundamentală de cunoaştere (…atât de bine te-am înţeles şi-atât de bine te cunosc, în păturile cele mai ascunse chiar ale inimii tale, încât sunt singura fiinţă care-ţi scuz şi esplic neajunsurile perfectei tale fiinţi.) şi e hotărâtă să treacă la o nouă vârstă a sentimentului, situându-se matern faţă de un Eminescu dezorientat în hăţişurile existenţei: …tare am plâns după ce am primit scrisoarea ta; mi s-a făcut jale de tine că suferi singur, fără ca o mână de durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o împărăţie, fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău. În aceeaşi perioadă, Eminescu îşi apropie mitul damnaţiunii şi al pedepsei ispăşitoare (Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru că n-am fost în stare a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţa de singura fiinţă în lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi), asociat cu ideea dragostei/perechii predestinate: Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele – singura mea aspiraţie şi viaţa cu tine singura mea speranţă. De aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde s-ar ivi putinţa de-a fi unul al altuia pentru totdeauna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi împreună. Tot atunci, urcând Muntele Calvarului, poetul descoperă afinităţi ale propriei existenţe cu mitul christic: Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patimilor lui m-a dat din friguri în junghi… piciorul meu drept e ca vai de el… pe deasupra mai am un junghi în partea dreaptă… Iată halul în care mă aflu… Şi tot atunci, descoperă posibilitatea supravieţuirii cu iubirea pre moarte călcând: dacă te văd înviez din morţi… iar când nu eşti faţă nu mai e viaţă.
Ani mai târziu, Veronica puncta un adagio pe volumul ei de Poesii din 1887: Scumpului meu Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste. Trecuse cu puţin peste un sfert de veac de la acel moment vienez deja evocat. Peste alţi doi ani, dragostea lor va deveni indestructibilă legendă despre doi etern îndrăgostiţi învăluiţi în faldurile mitului pe care orice existenţă este chemată să-l revitalizeze:
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri…
Pentru cea care l-a iubit, în 1889 Eminescu devenise obiect de cult, Dumnezeu al poeziei, aşa cum mărturisea într-o scrisoare către prietenii din Iaşi ai lui Eminescu: Vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu – să-mi rămâie cel puţin acel al poeziei, care pentru mine s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5