Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Amor şi Psyche Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle. XI. DRAGOSTE ŞI POEZIE

Amor şi Psyche
Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle
XI. DRAGOSTE ŞI POEZIE

Punerea în relaţie dialogală a poeziei celor doi mari îndrăgostiţi, studierea motivelor literare comune, corelarea informaţiilor din epistolar cu etapele creaţiei eminesciene vor constitui obiective ale unui viitor studiu intitulat chiar Dragoste şi poezie spre care se deschid însăşi consideraţiile ce urmează şi care vor oferi o succintă sinteză a simbiozei pe care o relizează corespondenţa şi opera, simbioză edificată pe o primă constatare fundamentală menită a modifica raportul la care subscrie teoria literaturii când defineşte imaginea artistică. Studiul atent al corespondenţei eminesciene sugerează că în opera de ficţiune realitatea sentimentelor e prezentă într-o proporţie covârşitoare în raport cu produsele fanteziei şi imaginaţiei, realismul acestui lirism de tip romantic fiind covârşitor; forţa emoţională a poeziei eminesciene – în special a celei de dragoste – constă tocmai în această sinceritate a sincerităţii care îi conferă statutul de document sufletesc. A doua constatare este cea referitoare la limbajul poetic eminescian: în bună măsură, poetul nu se recunoaşte în limbajul corespondenţei, epistolele eminesciene apelând la un limbaj al epocii, uneori asemănător cu cel al eroilor lui Caragiale, un limbaj datat recunoscut şi în presa vremii; în poezie, acest limbaj al cotidianului este violentat, selectat, filtrat, esenţializat, îmbogăţit şi pregătit să se conjuge cu eternitatea gândului, păstrând prin veacuri o notă de autentică prospeţime.
Corespondenţa mai luminează şi anumite aspecte biografice privitoare la existenţa lui Eminescu: blestemul bolii, jugul sărăciei, salahoria scrisului de meserie; a fost şi rămâne Eminescu cel mai mare gazetar al României însă acest travaliu sisific l-a epuizat şi îmbolnăvit iremediabil: chiar când este plecat pentru tratament la Constanţa, stafia „Timpului” îl urmăreşte ameninţătoare: Viaţa e monotonă şi peste zi târgul e pustiu. Şed în mansarda mea şi citesc economie politică, pregătindu-mă pentru trista campanie de vară, pentru caniculă, când, singur la „Timpul” voi trebui să scriu în fiece zi altceva. Dramatic e faptul că scrisul ziaristic consumă energiile pe care artistul ar fi dorit să le dedice creaţiei poetice (Eu, versuri nu mai scriu de loc. Dar în adevăr e şi peste putinţă de-a scrie. Zilnic câte un articol de fond, şi pe nişte călduri (…), pe nişte călduri cari produc durere de cap şi te scot din fire.), întreaga corespondenţă demonstrând fără dubii că geniala operă artistică eminesciană este rodul regimului nocturn; ipostaza romantică a poetului aşezat la masa de brad, luminată tainic de mucoasa luminare, cu perdelele lăsate nu este o poză, un topos desuet dintr-un veac revolut ci o realitate existenţială dramatică.
Corespondenţa mai relevă şi o altă postură extrem de neplăcută şi sâcâitoare pentru Eminescu: cea de traducător de nevoie impusă şi de anumite obligaţii pe care şi le asumase faţă de Maiorescu: în martie 1882, poetul comunică Veronicăi: …am o lucrare a reginei de tradus, care cere grabă; în aprilie revine (în urma solicitării lui Maiorescu: regina pleacă joi dimineaţa la Sinaia şi ar dori să-şi aibă traducerea poeziei ce ţi-am dat. O poţi face astăzi şi mâine?) cu accente mai precise: …am făcut nişte versuri rele pe textul rău al M. Sale, încât îmi stau perii-n vârful capului. De aceea m-am şi rugat să nu mi se oblicească numele de traducător pentru că mi-ar ucide reputaţia.
Privitor la opera eminesciană, epistolarul explicitează prezenţa unor motive literare semnificative a căror ocurenţă e constatată mai întâi în scrisori; astfel, motivul teiului e relaţionat direct cu imaginea iubitei într-o scrisoare expediată din Botoşani la sfârşitul lui august 1876: Nu ştiu de ce orice lucru, chiar acelea cari n-au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu a-mpărţi cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce ca mirosul florilor acestora.
Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei
Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.
Amarele şi sarcasticele versuri ale Scrisorii IV
S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii
Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?
pot fi o reminiscenţă dintr-un concept de scrisoare redactat în perioada ieşeană: Mergem la plimbare, în parc, în societatea de ofiţeraşi a unei artilerii considerabile prin musteţile sale mari. Marea fusese evocată de poet cu mult înainte ca aceasta să o vadă în iunie 1882; întâlnirea îi confirmă intuiţia şi furnizează imagini ce se regăsesc în poeziile din ultima etapă a creaţiei: O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea nemişcate… ea e schimbăcioasă… de unde unii autori o şi compară cu femeia.
Pentru multe creaţii eminesciene – fie în proză, fie în versuri – Veronica a reprezentat un primum movens declanşator dar dulcea dragoste bălaie a stimulat şi pe alte căi creaţia. Au fost mai întâi invitaţiile la seratele literare organizate de Veronica şi la care, se pare, tânărul Eminescu se ducea mai cu plăcere decât la cele ale Junimii ieşene, chiar imediat după revenirea în ţară: Aseară v-am zărit într-o lojă, pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice.
Atunci, mi-am amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata voastră literară.
Nu merit laudele aduse pentru poezia Epigonii… Cred că voi putea citi în salonul dumneavoastră o poezie.
După mutarea la Bucureşti, multe din textele poetice sunt trimise mai întâi către Veronica, nu de puţine ori aceasta fiind nerăbdătoare să le primească (Şi poezia promisă tot o aştept, dar ea nu mai vine (…), de ce nu poţi tu ţine nici măcar micile promisiuni?), fiindu-i recunoscut inclusiv statutul de muză inspiratoare: De când te-ai dus n-am mai scris un singur vers, parcă a dispărut toată inspiraţia şi tot entuziasmul. Mai rezultă şi că poeta supunea exigenţei critice eminesciene propriile sale producţii poetice (…am făcut o poezie, Mater Dolorosa. Tu vei râde când vei citi, ca de toate producţiile mele poetice, dar nu face nimic, nu cred că se va primi la „Junimea” şi se va publica.) şi că Eminescu intenţiona să se ocupe serios de editarea operei semnate de Veronica Micle: Dar tu îmi spui că scrii şi ştii (…) că odată avem să le corijăm împreună şi le vom edita. La începutul anului 1882 Eminescu avea în vedere şi editarea în volum a propriei sale poezii: Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Vai Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm! Se ştie că proiectul editorial a fost pus în operă de criticul junimist după căderea definitivă a lui Eminescu în bolgiile infernale ale bolii, poetul manifestând tendinţa unor amânări sine die şi datorită luptei sale nesfârşite cu manuscrisul: Tu ştii că la mine remanierile sunt lucrul de căpetenie. Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic. Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereţii… Anul 1882 este şi cel al definitivării capodoperei absolute a lui Eminescu – poemul Luceafărul, corespondenţa aducând şi aici câteva clarificări semnificative. Este mai întâi o precizare a lui Eminescu dintr-o scrisoare din august 1879 (Tu nu m-ai făcut fericit, şi poate nu sunt capabil de-a fi…) care se conjugă semnificativ cu sensul pe care chiar autorul a dorit să-l dea capodoperei care reprezintă cheia de boltă a întregii sale creaţii: …înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Probabil că acest sens ar fi fost şi mai bine subliniat dacă Eminescu ar fi reuşit – aşa cum rezultă dintr-o însemnare manuscrisă destul de enigmatică – să ridice finalul poemului á la Giordano Bruno, însă corespondenţa probează că nici interpretarea propusă de Brătescu-Voineşti nu este foarte departe de adevăr: Acuma – scria Eminescu în 10 aprilie 1882 – m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îşi trimit bani de drum; pân-atunci, „Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă pe el… tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele…
Scrisorile aceluiaşi an documentează asupra concepţiei lui Eminescu despre condiţia artistului, concepţie coincidentă cu cea a lui Caragiale: Cât despre arta adevărată sau ştiinţa adevărată, ele se fac în România cu pagubă, nu cu câştig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câştigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipseşte. Aceste idei, ca şi cele care urmează, se recunosc şi în splendidele şi amarele Scrisori eminesciene. În vara şi toamna lui 1882, geniul devine conştient de apropierea unei grave crize a creaţiei (Această oboseală sufletească mă face adeseori să nu ştiu ce să scriu. Stau numai ceasuri întregi cu condeiul în mână, fără ca nimic, absolut nimic, să-mi vie în gând, ba
m-am surprins că adeseori nu pot urmări o idee în şir.) şi se instalează în setea definitivă de repaos: …de şase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică (…), de şase ani n-am linişte, n-am repaosul senin de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să pot lucra şi altceva decât politică.
În întunericul care îi va cotropi fiinţa, mai are puterea să păstreze imaginea Veronicăi – în privazul negu-al vieţii o icoană de lumină.
Străbunicii mei au fost contemporani cu cei doi epistolieri îndrăgostiţi; i-am evocat, având în inima mea răsunetul iubirii lor!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5