Amor şi Psyche Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle VIII. Punţi peste prăpăstii

Depărtarea în spaţiu între cei doi îndrăgostiţi cât timp Eminescu a fost student la Viena şi Berlin a facilitat fenomenul de cristalizare aşa cum îl înfăţişează cu fină intuiţie Stendhal: Lăsaţi să lucreze mintea unui îndrăgostit timp de douăzeci şi patru de ore şi iată ce veţi găsi:

La minele de sare din Salzburg se aruncă în adâncurile părăsite ale minei o creangă de copac desfrunzită de iarnă, după două sau trei luni creanga e scoasă, acoperită în întregime de cristale strălucitoare: cele mai mici crenguţe, cele subţiri cât laba unui piţigoi, sunt îmbodobite cu nenumărate diamante mobile şi orbitoare, şi nu mai poţi recunoaşte creanga primitivă.

Ceea ce numesc eu cristalizare este operaţia spiritului care descoperă din tot ce i se înfăţişează noi perfecţiuni ale fiinţei iubite. În perioada ieşeană a lui Eminescu (1874-1877) se poate vorbi de o severă separaţie socială şi civilă, supravegheată strict de morala familiei – ceea ce l-a exasperat pe poet; în perioada bucureşteană a acestuia (1877-1883), locaţiile diferite şi depărtate au creat un disconfort maxim în relaţia de dragoste, tocmai când obstacolul moral dispăruse; întreaga corespondenţă a acestei perioade semnalează cu insistenţă nerăbdarea, şi chiar exasperarea Veronicăi de această dată, precum şi neputinţa obiectivă a lui Eminescu de a crea punţi peste prăpăstiile dureroase ale depărtării.

Încă înainte de plecarea lui Eminescu, Veronica îi doreşte şăgalnică revenirea (…nu-i aşa că vei veni de sărbători la Iaşi şi atunci eu voi fi aşa de dulce şi aşa de bună cu tine…) şi încă înainte de moartea lui Micle îşi clamează dorul de proximitate: Dac-ai şti cât doresc să fiu lângă tine… La nici două săptămâni de la decesul soţului, sub pretextul clarificării pensiei, îşi propune să vină în capitală (Nu ştiu dacă te-ai supăra de ţ-aş cere un sfat, anume, n-ar fi mai bine să vin eu însumi la Bucureşti mai târziu?) în timp ce Eminescu are în vedere o vizită la Botoşani şi apoi peste două-trei zile voi fi, sper, în Iaşi; Veronica se dovedeşte mai hotărâtă (Socot să vin la Bucureşti, îmi fac pregătirile…) şi într-adevăr între 5 septembrie şi 18 octombrie este alături de cel iubit şi dorit pentru ca imediat să deplângă despărţirea (…ieri chiar la această oră eram aşa de aproape şi astăzi ne desparte o lume întreagă…) şi să emită semnale S.O.S. (…tăcerea ta mă omoară. Mă întreb de m-ai putut uita aşa curând) la care Eminescu nu se aştepta şi în întâmpinarea cărora trimite eternul său dor: Mi-a părut bine văzând că ai ajuns veselă la Iaşi (…) şi că nu-ţi pasă de nimic. Eu ştiu că-ţi duc dorul. Prin văzduhul ploios şi înnegurat îţi trimit mii de sărutări şi doresc ca una cel puţin să-ţi atingă guriţa, prea puţin pentru aşteptările răvăşitoare ale femeii: Şi tu ştii aşa de frumos a mângâia! Şi mângâierile tale îmi sunt atât de scumpe şi de priincioase…

O prăpastie uriaşă se cască deci între concretul veronian şi abstractul eminescian, între nerăbdarea femeii şi tergiversarea bărbatului, între hotărârea ei şi ezitarea lui. Chemări insistente şi umilitoare pentru mândria Veronicăi sunt lansate din Iaşi (De ce nu vii la Iaşi? De ce mă laşi să cerşitoresc în aşa mod fiinţa ta?) şi inclusiv din Bucureşti printr-un bilet-invitaţie aproape penibil prin exprimarea oficială şi protocolară: Puteţi veni mâine seară, 10 decembrie, de la 7 oare seara înainte… În februarie 1882, după o nouă vizită la Bucureşti, Veronica scrie imediat că a început să-mi pară rău că am venit de lângă tine, solicitând ca, măcar în corespondenţă, Eminescu să fie mai punctual (Şi fii gentil şi-mi scrie totdauna când primeşti scrisori de la mine, căci le poţi da şi la 10 seara la cutia de la vagoanele ce pleacă la Iaşi), oferind propriul exemplu prin telegrama din 17 ale lunii: Sosit sănătoasă, dezvoltată în scrisoarea de a doua zi – tânguire în pustiul singurătăţii: … de ce-mi mai aduci aminte cât de repezite erau ceasurile când eram amândoi? Căci acum, singură şi făr’ de tine, trec ceasurile aşa de greu, trec zilele aşa fără urmă şi fără nici-un farmec. Cinci zile mai târziu, îndrăgostita detaliază propriul său dor fără saţiu în apa căruia se simte sufocată, iubitul fiind invocat în postura de salvator: … ştii că-ncepe a-mi fi tare dor de tine, da tare, tare, aşa cum nu prea poate cineva suferi; aşa mă sfârâie la inimă şi mi-i dor (…) să te mângâi, să te dezmierd, să nu-ţi mai dau pace să scrii, să nu te las să dormi, să te ciupesc, să te pişc, să te pup pe gură, pe ochi, pe mâini. Nu mă lăsa aşa de mult departe de tine!!! Nu mă lăsa mult timp departe de tine, fă ca să pot veni lângă tine… adăugând a doua zi, telegrafic, un mesaj al neliniştii superlative: Tăcerea ta m-au neliniştit foarte mult (…). Scrie.

În martie, Veronica se străduieşte să fie empatică prin poziţionare în postura celui chemat să hotărască dar nu renunţă la singura şi vecinica idee a apropierii în spaţiul aceluiaşi oraş, conştientă însă şi de riscurile împovărării poetului cu sarcinile derivând dintr-un matrimoniu: Şi, dacă n-am mai zis nimic de venirea mea în Bucureşti, este că n-aş voi cât de puţin să fac ca să resimţi tu vreo presiune din parte-mi, las lucrurile în voia soartei şi mai cu seamă în voia ta şi a împrejurărilor tale, căci nu mă sfiesc a-ţi spune: îţi voi fi sarcină şi aceasta mă apasă pe suflet. Citind scrisoarea ta, pe care am primit-o acum la 6 ceasuri seara, mi s-a înduioşat inima văzând că tu tot te gândeşti cu sufletul la mine. Nimic nu se simte mai mult decât doza de simţire care însufleţeşte chiar aceste semne moarte şi fără viaţă (pleonasm, dar iartă-l)… Când am fi în acelaşi oraş! Când am fi în acelaşi oraş! Pentru mine personal e singura fericire pe care mi-aş dori-o, e singurul lucru care m-ar desbăgubi de multe lucruri, mi-ar ţine locul oricărei alte dorinţi, căci mi-ar satisface şi ambiţia şi dorul şi aspiraţiile, căci toate sunt concentrate într-o singură şi vecinică idee, aceea de a fi într-un oraş cu tine. După o altă telegramă ce semnalează neliniştea (Răspunde-mi de ce nu scrii de 8 zile, sunt neliniştită…), spre sfârşitul lunii cheamă îndurerată ca de pe o altă planetă (Vină-mi de Paşti, mi s-ar părea că găsesc o comoară văzându-te) iar în iunie încearcă să devină pragmatică şi chiar ironic-glumeaţă: I-am zis (e vorba de Emilia Humpel, sora lui Maiorescu, directoarea Şcolii de fete – n.n.) că, dacă vei veni la Iaşi, vei propune logica, estetica şi filozofia la şcoala d-neiei şi dânsa mi-a zis: Vie! mi-ar părea foarte bine, el e un bun profesor!

Eu zic, Mimi, la fete cam primejdios! Ce zici tu, Burdulachi?!
Indiscutabil, atitudinea Veronicăi este în primul rând a unei femei care iubeşte cu tandreţea tinereţii şi speranţa maturităţii în numele cărora aşteaptă împlinire pe toate planurile; Eminescu, trebuie să o spunem, întâmpină aceste aşteptări cu promisiuni vagi şi tergiversări repetate demonstrând o aderenţă lipsită de entuziasm la un proiect în care nu crede cu toată fiinţa sa şi pe care visează a-l rezolva doar prin frământări interne; punţile peste prăpăstii edificate de Eminescu au consistenţa înşelătoare a unui joc al ielelor, chip de fata morgana călăuzitoare spre o Meka veşnic inaccesibilă. Poetul observă realist dimensiunile crizei care poate evolua spre dezastru (Depărtarea asta ne strică rău.), năzuieşte la unirea în trup şi suflet (De s-ar mântui odată afacerile tale şe de-aş găsi şi eu ceva mai sigur decât tâmpenia Timpului, ca să fim odată un trup şi un suflet – auzi tu?), propune soluţii himerice (De te-aş şti odată pe tine la adăpost de toate nevoile vieţii, hamal mă fac să pot fi la Iaşi.) şi termene nerealiste: La sfârşitul lui Dechemvrie curent o casă şi-o masă, un trup şi un suflet, o inimă ş-un gând, o Veronică şi un netrebnic Emin Aga. Aceste definitiv ineficiente strategii moromeţiene sunt pândite şi de efectul pervers al scriiturii pe care cititorul îl va remarca singur: Câte o dată îmi vine să fug (…) şi să te trezeşti cu mine pe din dos răsărind ca umbra şi prinzându-te în braţe. Coborât din cerul de unde anunţă furtunile, maiestuosul albatros este supus batjocorii mateloţilor; coborât în pragmaticul balzacianismului, romanticul Eminescu calculează în largi desfăşurări discursive posibilităţile unirii oficiale şi îşi roagă în genunchi iubita să-i fie primit obolul – toate acestea într-o scrisoare din preajma zilei de 1 aprilie 1880: Tu mă-ntrebi când vom putea fi uniţi pentru totdeauna. Îţi răspund când se poate mai curând. Numai, te rog să judeci cu toată răceala dacă această unire „oficială” se poate face fără să am o poziţie cât de puţin asigurată. Din momentul în care ar exista o perspectivă oarecare – fie pensia, fie o asigurare mai temeinică a sorţii mele – de-a creşte cuviincios pe cei 2 copii şi a îngriji de casa ta, nu mai e nici o piedică pentru unirea noastră oficială. (…) Te rog totodată şi te rog cu insistenţă şi în genunchi ca de câte ori vei avea nevoie de bani să-mi scrii, şi scrie-mi fără jenă cât anume.Caragiale nu avea o situaţie materială mult mai bună decât a lui Eminescu când, îndrăgostit de Alexandrina Burelly, a tăiat nodul gordian al oricărei îndoieli cu întrebarea directă: Tată socrule, când mi-o dai? Somat să ia o hotărâre (Da, am voit să mă înşel pe mine însumi, şi, prin o prostie, am voit să cred că te-am uitat… când ai şti ce urât îmi este Iaşul… nu mai pot trăi departe de tine, s-a isprăvit – ori tu vii la Iaşi, ori eu vin în Bucureşti…), Eminescu îşi proiectează răspunsul la distanţă de ani-lumină faţă de concreteţea alternativei prezentate de Veronica: … fii bună şi gentilă şi lasă-mă să te sărut, căci parcă te văd înaintea mea. Să nu fii supărată deloc – vrei să mă supăr şi eu – tu n-ai nimic de acolo. Lasă timpul să ţi-o dovedească mai mult decât şirurile acelui care te-ar îmbrăţişa dacă ai fi de faţă. La începutul anului 1882, îndrăgostitul îi demonstra iubitei că ei se apropie hotărât de vita nova cu mijloacele eleaţilor care demonstrau că Ahile cel iute de picior nu va ajunge nicicând din urmă broasca ţestoasă: Va veni o vreme, Nicuţă, (…) vom începe ceea ce eu am numit viaţa noastră nouă. Poate că atunci voi deveni eu însumi alt om şi pacea şi liniştea vor fi partea noastră a amândurora. În aceeaşi lună, poetul apela la reflexivul pasiv care îl scotea de sub zodia răspunderii personale: Spune-mi când vii la Bucureşti… Lucrurile se vor putea aranja astfel încât să rămâi pentru totdeauna aici. Să fi crezut în mod sincer Eminescu că „lucrurile” se pot aranja de la sine? Că transformarea prin forţarea logicii a viitorului în prezent îl va aduce la statutul râvnit de sclav scăpat de răspunderea hotărârilor, care se poate travesti inclusiv în paj însoţitor al stăpânei? Numai aşa s-ar putea explica hărnicia în a construi castele în Spania ca etapă spre un El Dorado utopic şi acronic: … aş vrea să te cuibăresc undeva, la soare şi la primăvară, să râzi ca o nebună ce eşti şi să nu laşi căpuşorul în jos. Madame Slavici e în sfârşit hotărâtă să ia casă şi o ia pe Podul Mogoşoaii… Acolo îmi dă mie două odăi, fiecare cu intrare separată… Aceasta va fi locuinţa provizorie pân’ la toamnă… Atunci tu vei alege, tu vei face, tu vei drege şi voi fi sclavul tău cel mai umilit… Când ai să vii tu la Bucureşti, or să-nflorească teii şi am să te plimb sub tei, ceea ce am visat de atâtea ori, fără să se împlinească vreodată. Precum celebrul personaj folcloric care vinde pielea ursului din pădure, Eminescu clădeşte suprarealist, luând drept garanţie o hotărâre interioară crâncenă: Madame Slavici caută o casă de sf. Gheorghe unde să-ncap eu… vorba vine… dar să-ncapi tu mai cu seamă. // Eu mă mut de la sf. Gheorghe începând în două odăi precum ţi-am scris deja, şi unde ai să vii tu. //
… nu număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult, mult timp şi apoi… aşa pentru totdeauna… nu ne va mai despărţi nici Dumnezeu, nici dracul. Acumularea excesivă de enumerări asiguratoare pare a marca un sentiment de vinovăţie care dictează o reparaţie în efigie prin anticiparea unui viitor care să modifice prezentul neconvenabil; în plus, când, calendaristic, viitorul fabulos a fost depăşit, noi prilejuri de amânare se ivesc (Din momentul în care mă voi vedea aranjat în noua locuinţă măcar cât de cât, ai să-mi vii şi tu cu iuţeala invenţiunii lui James Watt //
… odaia ce ţi-o gătesc ţie… îndată ce pot îţi trimit bani de drum şi o să pot foarte curând.) până când se iveşte un moment de recul şi reorientare: … nu mai făgăduiesc nimic, dar mă pun pe treabă şi sper că vei avea mai bune rezultate decât în trecut. Ca fapt psihologic relevant se înscrie şi reticenţa eminesciană inclusiv în faţa faptului care nu se poate împlini: nu poate veni la Iaşi dar dacă ar face-o nu ar putea sta mai mult de trei zile, sau cu propriile sale cuvinte caligrafiate în Duminica Floriilor: Să pot zbura pe trei zile la Iaşi, tare-aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea, pentru că eu n-am vacanţă, ci trebuie să trag ca catârii… Ce poate, totuşi, oferi Eminescu? Nici mai mult, nici mai puţin decât Fericirea (Aşa-i că vom fi fericiţi… foarte, foarte, nesfârşit de mult. Avem să fim, nu te îndoi, cei mai fericiţi doi oameni din lume) la care adaugă ca ingredient un concediu la mare: La anul să ştii că venim amândoi aici… Aceste cuvinte le scria Eminescu în preajma zilei de 1 iunie sub sugestia unui basm spus copilului ce nu poate adormi, administrând Veronicăi un tranchilizant fictiv, o tabletă ficţională care nu îşi face efectul scontat: în august – înconjurat de cunoscutele precauţii: dacă, îmi pare – Eminescu expediază o nouă promisiune (Dac-aş putea veni la Iaşi, unde să trag în gazdă ca să-ţi vie îndemână să fim împreună, fără jenă?) pe margine căreia Veronica notează fără jenă şi ezitare: A scris, dar n-a venit, lucru care m-au supărat şi care m-au hotărât ca cu orice preţ să rump relaţiunea cu el, deşi îl iubeam încă destul de mult. Discursul eminescian continuă dar mecanismul se dereglează în incoerenţă (… numai speranţa de-a ajunge odată împreună îmi dă oarecare curaj… Tu
mi-ai promis că la toamnă ai fi în stare să vii la Bucureşti. Mai vrei s-o faci? (…) Să sper că la toamnă se vor schimba lucrurile şi voi putea veni la Iaşi?); când poetul observă că tratamentul a îmbolnăvit cu adevărat pacienta, apelează la principiul înţelepciunii abstracte conform căreia dacă e rău (în prezent) e bine (în perspectivă), principiu ce face din toţi locuitorii lumii lui Heraclit optimişti incorigibili: … suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună, ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim… Acestea fiind zise, se pot comunica femeii consolate şi picanterii de genul scandalului de la Sinaia când regele şi regina au surprins întreaga campanie de domnişoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga campanie de adjutanţi.
După această scrisoare din 21 septembrie 1882, apetitul lui Eminescu pentru corespondenţa cu Veronica scade până la cota zero. Fragilitatea şi inconsistenţa proiectului eminescian au în primă instanţă două cauze: edificarea eşafodajului intenţional pe o bază extrem de fragilă (Am vorbit astăzi cu madame Slavici, cum ar fi de făcut ca să te aducem mai curând la Bucureşti (…) Aici ţi-ai putea aranja pentru tine un salonaş şi o cameră de culcare şi pentru mine asemenea s-ar găsi o odăiţă… lângă bucătărie sau în pod în care să-mi ţin cărţile.) şi imaginarea de soluţii multiple care se organizează labirintic prin egalitatea de şanse: … ce-aş putea să fiu în Iaşi? Amploiat la primărie? Dacă într-adevăr vrei să pleci de acolo, vino-ncalte aici, să-ţi găsesc de pe acum o chiliuţă mai vrednică de tine decât cea de la Slavici. //… sau Pomârla şi atunci nu mai aştept nimic, ci te iau pur şi simplu şi ne ducem cu toţii la ţară. // Tu aici, la Slăvicioaia, nu ai unde te adăposti… Ceea ce cred dar de cuviinţă e să-ţi caut o odae în centrul oraşului, destul de mare pentru a încăpea două suflete inamorate. Ezitarea perpetuă este motivată şi de perceperea foarte realistă a unei responsabilităţi care îi depăşeşte puterile şi îl epuizează cu anticipaţie: Ştiindu-te pe tine asemenea săracă şi în nevoi, cu grija creşterii copiilor, poţi să-ţi închipui că inima mi se face cât un purice şi adeseori nu văd încotro. Poate acesta este motivul pentru care, în special în 1882, Eminescu apelează la darul de consolare: Am prea multe mărci şi-ţi trimit şi ţie câteva. // Îţi trimit un mandat poştal 50 fr… // cu poşta de azi îţi trimit cu mandat poştal o sută de franci. // Îţi trimit cu poşta de azi încă 50 fr. Sper peste câteva zile să-ţi pot trimite alţii. // Îţi trimit cu poşta de azi 50. // Îţi trimit 50 fr. Când lipseşte darul, este trimis ca ambasador dorul (… tare mi-e dor de tine, de ochii tăi, de guriţa ta…) care proiectează iubita pe ecranul imaginaţiei (… să te sărut în închipuirea mea…) sau în mirificul tuturor posibilităţilor (… şi eu te visez necontenit, într-o noapte am visat că îmbrăţişaţi mergeam pe jos la Botoşani…); aceeaşi funcţie o îndeplineşte la Eminescu visul diurn: Totdeauna preocupat de lucrările ce mi se impun, arareori aflu un moment neturburat în care să mă pot cufunda cu totul în voluptatea sufletească de a-mi închipui că stai faţă-n faţă cu mine şi că nu scriu, ci vorbesc cu tine.

Fragilitatea acestor punţi peste prăpăstii generează în sufletul lui Eminescu un grav sentiment al culpabilităţii dezvoltat în multe epistole în paralel cu rugămintea-rugăciune de iertare: … să mă ierţi că sunt bolnav, să mă ierţi că nu ţi-am scris. // Iartă-mi gelozia şi explic-o prin depărtarea în care suntem unul de altul şi prin dispoziţia posomorâtă în care am rămas fără tine. // … mă dor mult mai mult durerile tale decât ale mele proprii. Ce-mi pasă că sunt bolnav sau nedreptăţit, singur şi părăsit de toţi, dacă te-aş şti mulţumită pe tine – le suport toate acestea parcă nici n-ar fi.

Peste toate, Eminescu – acest Apolodor al visului – a avut împotriva sa o oarbă fatalitate pusă în calea-i de un destin pedepsitor – trimis în lume de zeii care îi invidiau Geniul.