Amprentele lui Dumitru PETRAȘ

Lumina iubirii

Mai am o misiune de dus în viață
Să-nvăț lumina iubirii să vorbească
Și cum să-mbrace aroma florilor de crin
Priviți și voi pământul cum doarme în mine,
Glasul privirii se mută în ritmuri de gând
Ce rece e noaptea când o ating cu mâna,
În zborul plecării sparg lacrimi mergând.
Văd dimineața cum vine ca un bucium de apă,
Văd muguri de viață prin arbori urcând
Când fereastra de aer se oglindește în mine
Ca o distanță lungă cu trupul încins
Tu de ce înveți femeie… lumina să plângă
Și peste valea adâncă îmbraci izvorul vis,
Am scos zăpada uitată în floare de apă
Când vântul bătea cu ochii de vânt în fereastră
Și lumânarea stinsă se topea într-un foc aprins,
Să-și poată pădurea vedea umbrele ninse
Și râuri de aer cum duc munții în vis
Se-nclină gardul legat de poarta iubirii
Vopsită cu amprenta de sânge în timp
Și iar mă-mpiedic de glasul fântânii cu roată
Care sună ca un lemn dulce, învechit
Prin glas de dor privesc amurgul luminii,
Privesc speranța gândului uitat
Dar nu pot îngropa lumina iubirii,
Mă văd stelele din ceață mergând
În ritmul nins târziu al fericirii.