Anatol RUSNAC
Pe o margine de vis, în leagănul ţărânei…
Autor, Dumitru LAVRIC

Cu volumele Pe-o margine de vis (2008) şi Leagănul ţărânei mele (2009), ambele apărute la Chişinău, prefaţate fiind de Mihai Morăraş, Anatol Rusnac se înscrie ca o voce poetică distinctă în peisajul liric transprutic, aşa cum remarcă într-o caracterizare sintetică şi prefaţatorul: ,,Neîndoielnic, această condiţie intrinsecă, adică cea de a purta poezia în sine, îi este proprie şi lui Anatol Rusnac, ea fiind şi motivaţia interioară a sa de a se apropia cu timiditatea ce-l caracterizează de universul cuvântului artistic pentru a-i descoperi valenţele şi a încerca să pătrundă cu sufletul şi conştiinţa în templul Verbului Matern – o expresie vie a sufletului, el dând năvală din suflet precum apa din izvor străbate toate straturile tectonice pentru a ajunge la lumina zilei’’.

Autoclarificarea demersului liric se produce chiar în acele texte cu valoare de ars poetica în care eul liric îşi conturează specificitatea : tânărul poet din Drochia se prezintă cititorilor contemporani ca neam de muşatin, viscolit de furtuni şi vânturi, mereu grăbit, mereu la drum, cu ninsori târzii şi ploi în suflet, adunând în vers – precum albina adună miere în zi cu soare plină – vorba sfintelor morminte, căci nu poţi să te laşi de limba lăsată de la străbuni : în numele acestora, poetul caută miturile intemeietoare ale neamului, umbrele obârşiei, lumina din cărbune şi focul din vatră :
,,Eu nu sunt altceva
decât
un visător de mituri,
un strângător de doruri…
… un cerşetor de poeme …
… strângând cuvintele
din rouă….’’

De dor mânat, bătut de vânt, poetul îşi scrie versurile nu pe hârtie ci pe iluzii roze, năzuind spre împlinirea în ideal :
,, Scânteia s-o frămânţi din lut şi piatră,
S-o pui să lumineze în altare
Şi să te-aduni cu dor cu tot la vatră
Şi unde veşnicia dă în floare…’’

Nu puţine sunt însă momentele de cumpănă şi derută (,, M-avânt spre cer dar cad în jos …. Vorbesc şi totodată tac…. Aş plânge dar nu pot de râs…’’) dictate şi de trecerea inexorabilă a timpului :
,,Cine-am fost n-am să mai fiu –
Numai toamne reci pe Ciuhur.
E devreme, e târziu ?
Să fiu trist sau să mă bucur ?’’

Din piatră, spic, iarbă, frunză şi vise, poetul adună dorul de ţară şi de mamă, având mereu conştiinţa unei datorii ce leagă trecutul de prezent şi viitor :
,,Şi totuşi vă rămân dator
Cu porunca din străbuni :
Să fiu în toate iertător
Şi să mă-ncred în oameni buni’’.

Lângă vatră, grămăjoară, sunt evocate umbrele tutelare( Măritul nostru Ştefan cel bărbat, Eminescu, Vieru, iubitul nostru învăţător, Stamati (cel despre care Călinescu scria că e ,,mai mare în privinţa limbii ca Bolintineanu, în câteva puncte comparabil doar cu Eminescu’’) şi nemurele, înţeleptul meu bunel, mama încărunţită de dor şi aşteptare :
,,Când pragul drag te întâlneşte,
În cale parcă îţi răsare
Nu mama care-mbătrâneşte
Ci-un pom ce vrea să dea în floare.’’

Călăuzit de atât de românescul dor (,,Din datina străbună/ Legat-am la un loc/ Dorul într-o cunună/ Cu-n fir de busuioc.’’), poetul redescoperă toposurile semnificative ale baştinei, pădurea copilăriei, meleagul cu oameni buni, Ocniţa natală, toamnele de pe Ciuhur, Dealul Mare şi Valea Morii (,,Ca o pânză deasă norii/ Coborau pe Dealul Morii…’’), dulcea Bucovină (,,E toamnă şi e frig în Bucovina’’), Boianul , mănăstirea care ascultă liniştea pădurii, cetatea de la margine de ţară pe care vânturile-o bat în altă limbă ; revenit acasă pe un pământ orfan, eul liric parcurge un proces de purificare (,,Ninge mult, ninge cuminte/ Peste ieri şi azi şi mâine,/ Peste vremea ce asfinte/ Şi cea care mai rămâne…’’) şi revenire sufletească la o matcă spirituală :
,,Aici tăcerea-i mai adâncă
Şi-i mai bătrân pe-alee prunul,
Aici la margine de stâncă
Inveşniceşte-n luturi Pumnul.
……………………………..
Cu versuri cuprinzând cerescul
Prea plin de lacrimă şi dor,
Pe-aici trecuse Eminescu
Plângându-şi bunu-ndrumător.’’

Toamna, evocată elegiac, devine un peisaj cu iluzii, un carnaval trist, care ţine sufletul prizonier într-o atmosferă bacoviană :
,,Mă mână gândul cum el poate
La teiul nostru cel rotat,
Pe care l-a iubit Stamati
Când mai stătea cu el la sfat.

Şi nostalgia mă sugrumă
A anilor ce s-au tot dus
Iată că m-ajunge bruma
Pe Valea Morii şi mai sus.’’

Tot din amintire este aşteptată să reapară femeia iubită, dulce blestem şi tandră fiară, înger de pază dar şi demon, muza fecioară şi blândă lumină, dorită şi străină, semn de întrebare plin de taine, entitate ascunsă în fumul de ţigară sau în misterul tăinuirilor nepătrunse ; îndrăgostitul doreşte ,,să te răpesc din primăvară/ şi-n glastră să te am‘’ dar constată dezolat că ,, chiar de mă strigi,chiar de te strig/ La amândoi ne este frig’’ şi se retrage în templul amintirii unde iubirea devine mit :
,,Tu cheamă-mă din altă lume
Cu basmele puse-n fereastră
Şi când te voi striga pe nume
Să vii pe puntea lor albastră.’’
*
,,Iar de vei încerca vreodată
Să evadezi din mitul meu
Te voi lega de mine toată
Cu razele de curcubeu.’’

Prin umbre de regrete, trecutul se colorează elegiac (,, Mi-i dor de cântecul viorii,/ De şoaptă ce mi-o dăruia-i/ Când urmăresc pe cer cocorii / Cum se întorc prin luna mai…’’) şi iubita se transpune în vegetalul regenerator :
,,Speranţele oricum mi-s pline
Şi când te chem mă ning petale
Şi parcă tu alergi spre mine
Şi numai flori îţi ies în cale.’’

De altfel, elementele florei devin metafore recurente în poezia lui Anatol Rusnac, revelatoare nu atât pentru piesajul natural cât pentru cel sufletesc ; busuiocul, spicul, salcia, pelinul, crinul, teiul… devin, ca şi la alţi lirici, motive poetice sugestive , nutrite şi de experienţele milenare ale poeziei populare.

Parcă dezinteresat de experienţele poeziei româneşti contemporane şi postmoderne, Anatol Rusnac îşi scrie poezia pe linia unei tradiţii a localismului, demonstrând însă şi o bună cunoaştere a unor mari poeţi cu funcţii modelatoare : Eminescu şi Goga, Arghezi şi Bacovia, Vieru, Topârceanu sau Minulescu ; o apreciere care esenţializează trăsătura dominantă a poeziei sale aparţine lui Nicolae Dabija : ,,Acest autor, care face să varieze peisajul literaturii noastre, vine în întâmpinarea cititorului său cu sufletul pe palme, cu propriul eu, cu propria sensibilitate şi propriile trăiri, dar în primul rând cu foarte multă sinceritate’’.