Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ARENA CĂRȚILOR. ANGELA BURTEA: „ZAMFIRA” (ED. EDMUNT, BRĂILA, 2011) – PLEDOARIE PENTRU CONVERTIREA IUBIRII ÎNTR-UN PERPETUUM MOBILE AL EXISTENŢEI UMANE

sTROIA gHPrimit pentru publicare: 01 nov. 2016
ARENA CĂRȚILOR
Autor: Gheorghe A. STROIA, Adjud
Publicat: 01 nov. 2016
Redactor ediție: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

 

ANGELA BURTEA: „ZAMFIRA” (ED. EDMUNT, BRĂILA, 2011) – PLEDOARIE PENTRU CONVERTIREA IUBIRII ÎNTR-UN PERPETUUM MOBILE AL EXISTENŢEI UMANE


Ultimul roman (ca şi apariţie literară) al autoarei brăilene Angela Burtea, intitulat: „Zamfira” (Ed. Edmunt, Brăila, 2011), deşi se doreşte a fi un roman de dragoste, este mai mult decât atât. Aici, printre pasajele cu măiestrie redate, creând note de suspans originale şi simetric rostuite, se întâlnesc multiplele valenţe ale dragostei: dragostea dintre un bărbat şi o femeie (dorinţa de aflare a jumătăţii – care se dovedeşte a nu fi, întotdeauna, cea mai fericită alegere); dragostea sacră de părinţi şi satul natal (piloni ai impetuoasei catedrale umane, fără de care echilibrul natural al vieţii nu are niciun rost); dragostea între oameni (prietenia, bazată în special pe o rezonantă sinceritate şi respect reciproc); dragostea faţă de meserie şi faţă de copii (privită în roman ca pe o misiune, aceea de a educa, de a forma) şi nu în cele din urmă – dragostea faţă de Dumnezeu (care, „făcătorul” a toţi şi a toate fiind, primeşte pe oricine în braţele sale, fără a pretinde nimic, decât „iluminarea”– din nefericire, atât de greu de atins).
Neavând o întindere temporal-spaţială vastă şi nicio galerie multiplă de personaje individualizate şi bine definite (în afara eroinei), Zamfira reprezintă – mai degrabă – o nuvelă, care poartă o puternică amprentă autobiografică. Ca şi autoarea, zamfiraZamfira este de profesie învăţătoare, ajunsă din întâmplare, bibliotecară. Rădăcinile sale sunt în mediul rural, acolo unde îşi găseşte echilibrul, reîntâlnirea cu rădăcinile fiind, de fiecare dată, mai emoţionantă. Întrebată de ce scrie, Angela Burtea răspunde – într-unul dintre interviurile sale: “La baza scrierilor mele stă iubirea aceea frumoasă, necosmetizată, în care eu cred cu tărie şi fără de care nu pot trăi. Nu are importanţă de unde vine şi către cine se duce. Este o boală incurabilă, moştenită. Cine nu ştie s-o găsească şi s-o înţeleagă în tot ceea ce scriu, inclusiv în activitatea mea de publicist, înseamnă că iubirea i-a jucat feste. Dumnezeu ne-a creat din iubire şi-n iubire ar trebui să trăim. Unii dintre noi au percepţii greşite despre acest sentiment tocmai pentru că au fost frustraţi”. De aici putem intui pacea dobândită de autoarea brăileană, echilibrul şi armonia pe care şi le găseşte în scris, fapt dovedit, de altfel, şi prin incursiunile epice din romanul „Zamfira”.
Stilul literar abordat este unul cald, expresiv, dovedind o disciplină şi o rigurozitate aparte. Fiecare pasaj al cărţii este gândit şi apoi, transpus, cu destulă versatilitate scriitoricească. Firul epic, limpede ţesut, poate fi asemănat cu cel al iţelor războiului din casa părintească, la care mama ţesea toate cele trebuincioase gospodăriei ţărăneşti. „Zamfira” este o scriere calină, ce poate fi lecturată cu uşurinţă şi plăcere, în care se îmbină – cu subtilitate – pasajele autobiografice cu cele descriptive, şi se „condimentează” întâmplările relatate cu explicaţii psiho-analitice, izvorâte din bogata experienţă de viaţă a autoarei. Sub aparenta delicateţe şi feminitate a Zamfirei, se ascunde un om puternic, inteligent, dotat cu o deosebită atenţie pentru detalii, un om care se iubeşte şi se respectă pe sine, dar şi un rafinat psiholog, care reuşeşte să îndrume, să dirijeze şi să aducă puţină ordine şi lumină în viaţa oamenilor cu care interacţionează.
Zamfira este prietenoasă din fire, dar rezervată în a-şi face prieteni, poate datorită multiplelor dezamăgiri suferite. Un personaj puternic, ce nu aşteaptă de la nimeni soluţii la problemele sale, încrezătoare fiind doar în propriile forţe ori convingeri. Pe lângă toate aceste calităţi, Zamfira se dovedeşte a fi şi un bun investigator, aptitudinile sale de detectiv fiind probate cu suficient tact şi îndemânare, pe parcursul derulării firului epic (elucidarea presupusului său „accident” sau dezlegarea iţelor cazului în care fusese implicat Nicolae Neagu). Ceea ce-i lipseşte Zamfirei este, în schimb, iubirea împărtăşită, nu atât din vina propriei persoane, ci din lipsa nestatorniciei sentimentelor bărbaţilor ce roiesc în jurul său. Poate, de aici şi dilemele iubirii care o macină şi, implicit, de a imposibilităţii de a face, întotdeauna, cele mai bune alegeri. Încercând să-şi vindece sufletul după o căsnicie eşuată (alături de un bărbat gelos şi extrem de violent – Cornel) – o teribilă dezamăgire în dragoste, Zamfira oscilează între iubirea pasională – oferită de Nicolae şi iubirea răbdătoare – oferită de George.
Galeria de personaje, nu foarte bogată, este reprezentativă pentru viaţa satului şi suficientă pentru crearea invizibilei reţele de intrigi şi întâmplări ale unei nuvele. Cu o interesantă tehnică scriitoricească, autoarea lasă caracterizarea personajelor pe un plan secund, nu atât de important, calităţile morale ale acestora rezultând din succesiunea faptelor şi împrejurărilor la care sunt părtaşe. Este şi aceasta o dovadă a rafinamentului prozatoarei, lăsând la aprecierea cititorului său, gradul de implicare emoţională sau modul propriu de percepere a fiecărui personaj în parte. Până şi cititorului i se transferă o parte din dilemele sale, astfel încât unele personaje, mai puţin „agreate” la început, putând deveni chiar „agreabile”. Apar în carte mai multe tipologii umane – intelectualul (Eva), fiul adoptiv al satului (Zamfira şi/sau George), țăranul neaoş (tatăl Zamfirei, unchiul, mătuşa), naivul (Măria), parvenitul (Cornel) – ce întregesc tabloul clinic al lucrării, conferindu-i o notă distinctă de nonconformism.
Un loc aparte în viaţa satului îl ocupă învăţătorul (mai nou profesorul) – un om dorit şi respectat de întregul sat. Cel mai probabil, datorită meseriei sale, Angela Burtea şi-ar fi dorit ca ilustrare a calităţilor învăţătorului satului, un personaj insolit, aidoma Domnului Trandafir (a lui M. Sadoveanu) sau Dăscăliţei (a lui O. Goga). Un om cu dăruire pentru carte, cu dragoste şi respect pentru copiii şi care să facă din fiecare zi, o nouă treaptă spre învăţătură, descoperire, formare şi educare morală, în conformitate cu perenele principii ale sufletului românesc. Scrierea Angelei Burtea capătă – uneori – reverberaţii ancestrale, evidente prin descrierile satului făcute de înţelepţii săi trăitori: tatăl, unchiul sau mătuşa sa. În accepţiunea acestora, valorile satului, acum complet răsturnate, nu mai pot aduce omului modern echilibrul, satisfacţia şi liniştea, atât de fireşti – odinioară dar atât de greu de dobândit – acum.
Respectul deosebit al autoarei pentru viaţa rurală incumbă, în nuvelă, o redare a satului în culori vii, în nuanţe pastelate, pictate cu un vădit talent liric, care nu abundă şi nu deranjează, ci conferă satului românesc o aură de poveste, de ireal, pe care doar locul de convergenţă al energiilor pozitive îl poate avea. Micile „infuziuni” lirice – din cuprinsul capitolelor cărţii – denotă aplecarea autoarei spre poezie, mai ales pentru pacea şi profundele trăiri pe care aceasta i le poate induce. Versurile din carte, veritabile pasaje ale unor ancestrale doine, sunt zămislirile limpezi ale izvorului dragostei – împărtăşite, de această dată – pe care Zamfira o resimte acut: pentru sat, pentru rădăcini, pentru glia străbună. Acest loc superb – satul românesc – este chintesenţa a ceea ce poate fi mai valoros şi mai pozitiv. Iată doar câteva dintre elementele care fac din satul românesc un loc de naştere al veşniciei: neuitata uliţă a satului, poienile străbătute desculţ – pentru încărcarea cu energiile pământului, casele mândre şi frumoase, ordinea firească a lucrurilor, credinţele şi obiceiurile împământenite, echilibrul – numai aici căpătat, pomii înfloriţi a eternă primăvară, copilăria cu frumuseţea ei ireală, dorurile sacrosancte ce-şi găsesc alinare doar în braţele părinţilor, biserica cu turle – ca ruguri aprinse a rugăciune. Şi pentru a-şi face pledoaria mai incitantă, autoarea „adaugă”, în vorbele personajelor sale, sarea şi piperul nemuritorului grai românesc: învăţăminte rare, poveţe valoroase, inspirate de o autentică trăire românească, bun-simţ, respect şi dragoste nestrămutată.
Interesant de subliniat că fiecare capitol al cărţii are, ca moto, un fragment dintr-un pasaj biblic, în speţă din Epistolele Sfântului Apostol Pavel (Noul Testament) sau din Pildele lui Solomon (Vechiul Testament). Astfel, autoarea îşi găseşte, în cuvintele Domnului, un scut al puterii dar şi un confesional, în care-şi poate mărturisi şi lepăda neîncrederea, dilemele chinuitoare, pentru aflarea echilibrului spiritual. Şi peste tot, în carte, aerul este pios, parfumat de tămâia unei tăcute rugi, născute parcă din cuvintele sfântului: „Cel mai înalt om de pe pământ este omul care se roagă, pentru că se ţine cu mâinile de porţile cerului”.
Deşi planul ideatic principal (iubirea) se manifestă multi-direcţional, ar fi fost interesant ca acţiunea nuvelei să fie una mai complexă, cu o gamă de întâmplări diversificată, care ar fi pus la încercare, mai mult, capacitatea autoarei de a construi un fir epic limpede, cu meandre episodice – şi mai savuroase. Pasajele în care cartea capătă valenţele unor notiţe dintr-un jurnal psihologic (în care Zamfira îşi povăţuieşte cunoscuţii) pot deveni – la un moment dat – repetitive – calate pe o aceeaşi idee – terapia motivaţională. În ciuda fragilităţii sale fizice şi emoţionale, Zamfira se dovedeşte a fi stăpâna absolută a tot ceea ce „mişcă”. Ea poate fi percepută ca un mic „dictator” prin voia căruia se întâmplă absolut totul. Practic, toate personajele cărţii sunt „adaptate” modului de percepţie al Zamfirei (autocraţie emoţională). Ceea ce poate „trăda” o doză de nesiguranţă, izvorâtă din setea de perfecţiune (firească, de altfel) a autoarei.
Per-ansamblu, „Zamfira” este o scriere valoroasă, empatică, plăcută, care îşi poate găsi rezonanţe adânci, prin povestea de viaţă împărtăşită de autoare şi care poate avea corespondent în trăirile multora dintre cititorii/cititoarele acesteia. O poveste motivaţională, care îndeamnă la reculegere, la lepădarea de orice episod negativ, de transformare a oricărui eşec în reuşită, prin voinţă şi determinare. Mesajul scrierii de faţă este pe cât de simplu, pe atât de valoros: convertirea iubirii în perpetuum-ul mobile al vieţii, fără de care nimic nu are savoare şi nimic nu poate aduce satisfacţie. Resimţirea iubirii profunde, sincere şi dezinteresate, a trăirii ce construieşte şi ridică omul spre lumină. Bineînţeles, înţelegând prin iubire, sublimul sentiment „cules” precum razele pline de lumină ale soarelui, aducătoare de viaţă, pace şi resemnare în faţa oricăror „întunecimi” existenţiale. Valorizând întregul, se poate spune despre scrierea de faţă, că îşi va dovedi valoarea, prin proba timpului (care cerne) şi căreia – cu siguranţă – îi va rezista.

*
**

Cât despre riscurile asumate, iată ce ne mărturiseşte Angela Burtea, în apocrificul său confesional: „Viaţa mea este mai plină, am dat vieţii un alt sens, deşi nu întotdeauna mă simt confortabil în pielea mea. Scriind mi-am asumat şi responsabilităţi, dar şi riscuri. De fiecare dată încerc să iau în calcul atât aprecierile pozitive ale cititorilor, dar şi pornirile maliţioase ale unor confraţi. Reproşuri? Desigur! Întotdeauna este loc de mai bine! Recitindu-mă, realizez adesea că pe alocuri aş fi procedat altfel, dar am învăţat în timp, că a fi exagerat în exigenţă poţi renunţa la scris, ori eu nu-mi doresc asta. Uneori îmi reproşez că nu ştiu să-mi vând marfa”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5