Primit pentru publicare: 06 oct.2014.
Autor: Ion N. Oprea

 

 

Publicat de Diana Maria Agheorghiesei, 07 oct.2014.

Antologie de autori, „Dorul de-acasă” de Ion N. Oprea,

o nouă formă de creaţie şi răspândire a culturii prin Cenaclul de la distanţă…

Recent, librăriile Iaşului dar şi rafturile bibliotecilor principalelor instituţii de cultură, ca şi ale prietenilor, cunoscuţilor, dar şi ale  cititorilor dornici de noutăţi, s-au îmbogăţit cu încă un titlu de carte, Dorul de-acasă de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 490p., al şaselea din seria Antologie de autori, după cele intitulate şi aflate încă în librării „Românii aşa cum sunt, Cu prieteni, despre prietenie, Prietenie, lansare şi după, Singurătate, Darul vieţii: Dragostea”, meritorie şi prin aceea că promovează o nouă formă de creaţie şi răspândire a culturii prin Cenaclul la distanţă. Iniţatorii şi realizatorii proiectului un grup de intelectuali pensionari: publicistul Ion N. Oprea, profesorii Vasile Fetescu şi Ana Dumitrescu, juristul şi scriitorul Constantin Huşanu din Iaşi, profesorul Alexandru Mânăstireanu din Bârlad.

Cărţile apărute, purtând pe copertă numele celui care este şi principalul coordonator al operei, Ion N. Oprea, cu nume de autori din întreaga ţară, indiferent de profesie şi alte diferenţieri, constituie o bogăţie a opiniilor noastre despre tema tratată. Articolul de faţă vrea să explice, măcar fragmentar,   modul de realizare şi asamblare a textelor ajunse de la cititori, fapt ce probează în plus că, indiferent de părerile unora, în România prezentă încă se creează literatură  care se citeşte cu interes.

Volumul Dorul de-acasă încă nu apăruse editorial când, electronic, în revista Confluenţe literare, Ediţia 1338 din 30 august 2014, coordonată de prietenul nostru Marian Malciu din Slatina-Olt, membru al Cenaclului la distanţă şi colaborator frecvent în volumele publicate de noi, a difuzat şi pus în discuţie literară textul „Cu gândul la tine, satul meu bătrân” de Olguţa Trifan din Iaşi,  ceea ce facem şi noi, aici, tot în premieră, dar din volumul  Dorul de-acasă de Ion N. Oprea (pp 300-311):

Cu gândul la tine, satul meu bătrân
                     Olguta Trifan

Cu sufletul prins de aripile gândului, într-o dimineaţă, când soarele încă îşi mai face din mână cu luna, îmi adun emoţiile în căuşul palmelor, ca de fiecare dată când trebuie să merg în satul meu bătrân. Inima-mi tremură ca o frunză. De astă dată am lipsit cam mult. Cât o fi trecut? O lună, două? Lacrimile-şi află imediat izvorul în cuib de ochi, căutându-şi calea spre bărbie. Ultima dată am fost la Paştele Blajinilor. Am fost la cimitir. Este ziua în care cei mai mulţi dintre fiii satului, pentru câteva ore, cel mult o zi, se adună din toate colţurile ţării pentru a-i cinsti pe cei ce s-au dus: părinţi, fraţi, surori, bunici, unchi, mătuşi…, cei ce s-au mutat într-o margine, o margine de sat bătrân, obosit, unde liniştea te pătrunde până în adâncul fiinţei… Acolo sunt toţi la fel, acolo toţi sunt buni şi blânzi, eşti ca pe un alt tărâm…

Mirosul de tămâie şi smirnă îţi umple nările şi sufletul, întărind legătura cu cei plecaţi. După cele obişnuite, fiii satului, cu mulţumirea datoriei îndeplinite, se îndreaptă spre casa părintească, dacă a fost întreţinută, acesta fiind cel mai fericit caz, putând să stea să se odihnească, să se răcorească puţin, aşezându-se la masă, rememorând amintiri din filmul copilăriei, fiecare colţişor din casă, din curte având pelicula lui bine conservată, ce prinde viaţă la fiecare vizită. Apoi să deretice puţin, să cureţe curtea, pregătind-o să reziste până data viitoare. Ceilalţi…, trecând pe la o poartă ce poate nu mai există, neputând zări casa în care au venit pe lume din cauza pomilor şi a ierburilor sălbatice ce au năpădit-o după plecarea părinţilor din diverse motive: ori copiii nu s-au putut înţelege asupra moştenirii, ori sunt prea departe şi nu au reuşit să o întreţină, nu au găsit cumpărători, sau, pur şi simplu, indiferenţa a fost atât de mare, încât trec fără a avea măcar o tresărire.

În sat au fost mulţi, au mai rămas puţini. Puţini şi bătrâni, un fior îmi scutură întregul corp, doar gândindu-mă că într-o zi ar putea să dispară toţi. Tineri? Tineri mai sunt puţini. Majoritatea au plecat la oraş şi prin străinătate, fiecare în căutarea unei vieţi mai uşoare, a unei bucăţi de pâine mai albă… Câţi or fi reuşit? Dumnezeu cu buna-I milă ştie…

Şi uite-aşa, cu noaptea-n cap, intrăm pe uliţele satului, eu şi gândul, care în ultimul timp nu face decât să mă plimbe prin toate locurile prin care m-am perindat în cei patruzeci şi trei de ani ai mei, dar cel mai des mă întoarce către copilărie, către locurile natale…, cum îmi place mie să spun…, la rădăcini, la izvor, la matcă. La doi kilometri şi jumătate de sat, se termină asfaltul şi începe o stradă pietruită, că, de! aşa a fost proiectul… Dar se va face, cândva, cine ştie când? Probabil când va pleca şi cel din urmă fiu al satului… “Speranţa moare ultima!” (îmi şopteşte gândul ghiduş, în ureche).

Iată, intrăm în sat! Primele două case dau mici semne de viaţă. La prima stă o bătrână cu fiica ei, care pare că a ajuns-o din urmă cu anii, aruncă mâncare la câteva păsări adunate în juru-i şi care i se urcă pe picioare. De la casa vecină, o voce de femeie strigă la un copil să se trezească să ducă vaca la cireadă, miroase a mămăliguţă fierbinte, semn că se pregătesc pentru câmp. Dar când începusem să mă bucur şi să-mi strâng la piept amintirile, m-am lovit cu putere de realitate. De o realitate dureroasă. Următoarea casă pare ruptă din filmele de groază. Pomi cât mâna de groşi, buruieni cât casa… Cu greu mai zăreşti ceea ce, cândva, a fost o casă de oameni gospodari. Uşi rupte, ferestre sparte, pereţi dărâmaţi, tristeţe, gust amar. Următoarea, la fel. Apoi una locuită, încă trei părăsite, alta locuită de o bătrână şi încă una părăsită. Pe următoarea, deşi proprietarii de drept sunt decedaţi, fiul o întreţine, ba chiar are stupină şi vine destul de des ; îmi creşte inima şi îl felicit, împreună cu gândul, pentru asta.

Şi tot aşa, tot numărând la case părăsite şi umbre deşirate pe uliţele pustii ale satului, îmi opresc privirea pe o casă ce mai are puţin să se dărâme. O casă ce dintr-o dată prinde viaţă datorită tovarăşului meu de drum, gândul, care mi-a simţit slăbiciunea şi dorul de o copilărie fericită plină de clipe minunate, când la această casă se adunau atâţia copii. Moş Gheţu şi mătuşa Rubina, doi bătrânei care nu au avut niciodată copii, ai lor, dar care au avut casa plină de copii tot timpul, de nepoţi şi nu numai. Ei au fost proprietarii acestei case. Ea, mătuşa Rubina, soră cu mama tatălui meu, o femeie ce purta urmele frumuseţii din tinereţe, cunoştea şi recita din memorie, probabil, volume întregi de poezii vechi şi foarte frumoase; a făcut-o până la aproape nouăzeci de ani, când s-a prăpădit…, iar cu ea odată şi o adevărată comoară literară şi folclorică. Lui moş Gheţu, un bătrânel pus pe şotii tot timpul, îi plăcea să facă fel de fel de farse, de glume, uneori chiar nu prea plăcute pentru unii care nu prea ştiau să reacţioneze sau mai săraci cu duhul pentru a le lua drept ce erau, adică glume. Aducea pâine de la brutăria din comună pentru tot satul, pe timpul colectivului, pe bază de tichete, acea pâine rotundă, coaptă pe vatră, cu gust de grâu dulce.

Când eram mică,  mergeam cu tichete şi luam două sau trei pâini. Pe drumul de întoarcere, făceam o gaură mică, scoteam tot miezul de la una şi acasă spuneam că la moş Gheţu în căruţă o fi fost un şoricel care l-a mâncat, lăsând doar coaja. Ba, odată, am fost atât de hotărâtă să conving, încât mi-am luat angajamentul că mă voi duce la moş Gheţu să-i cer să-mi dea o altă pâine pentru că nu are grijă să prindă şoricelul… şi-l lasă să mănânce liber. M-am dus, iar moşul a fost atât de încântat de curajul meu, încât a luat două pâini, a mers cu mine acasă şi s-a amuzat copios cu ai mei. Mie mi-a fost atât de ruşine că am spus o minciună şi am fost crezută, mă gândeam eu, încât, după ce mi-am făcut curaj, analizând starea de spirit a celor prezenţi şi posibilitatea suportării unor consecinţe, am declarat, stând ruşinată şi în poziţie de fugă, că, de fapt, eu sunt şoricelul obraznic. Nu am păţit nimic, explicându-mi-se că singurele mele greşeli au fost minciuna şi faptul că am acuzat pe cineva pe nedrept, dar acum minciuna îmi este iertată, pentru că am recunoscut-o şi am înţeles-o singură.

Ne adunam la ei în fiecare sărbătoare, ne jucam, ne aşezau la masă, ne spunea mătuşa poveşti şi poezii. De multe ori rămâneam să dormim aici. I-am iubit mult şi ei pe noi. Dumnezeu să-i odihnească! În casa aceasta plină de amintiri a stat o verişoară a mea, care le-a purtat de grijă până la sfârşit şi după…, dar apoi a vândut altcuiva, ea mutându-se la casa părintească pentru a-şi îngriji tatăl, această casă fiind lăsată în paragină de cei care au cumpărat-o. Dar amintirile noastre rămân atât de vii, de intense…

Merg mai departe şi ajung în dreptul unei case unde, deşi acum locuieşte altcineva şi sunt modificări însemnate la casă, gândul îşi ridică întrebător o sprânceană spre mine, înghiţind în sec. Cum să nu-mi amintesc? Aici a stat Părintele Darie. Un preot foarte bătrân, ieşit din tipare… “Nu-i plăcea şpriţul deloc”… când mergea prin sat, cu diferite obiceiuri, sărind cu mult peste măsură. Avea o diplomaţie aparte de a solicita sprijinul credincioşilor să-l conducă acasă: ’’Băi, idiotule, du-mă acasă, băi, da vezi să nu mă laşi, şi ai grijă la preoteasă!”; aceasta era de cel puţin trei ori cât bietul popă şi nu îi gusta deloc îndeletnicirile bahice. Fiind “cu miere” la cuvânt în acele momente, îl primea preoteasa cu atâta dragoste-n prag, de mi-l cam luase frica, sărmanul. De altfel, preot bun la suflet, bun duhovnic şi care slujea în biserică de te treceau fiorii. Obişnuia să spovedească şi să mai împărtăşească şi acasă, atunci era marea mea bucurie, pentru că mergeam la coana preoteasă acasă. Aceasta, fiind dintr-o familie foarte bună, avea obiceiuri care pe mine, o fetiţă de cinci–şase ani la vremea respectivă, mă hipnotizau, mă încântau, erau de o eleganţă desăvârşită, ca un ritual. De fiecare dată când mergeam, pe măsuţa maronie din cameră erau aşezate un milieu din saten de un alb imaculat, câteva chesele cu trei-patru sortimente de dulceaţă: nucă, cireşe amare, zmeură, afine, gutui, depinde…, ea avea orice, apoi aducea bliduşte, linguriţe, şerveţele şi nelipsitele pahare cu apă rece. Îmi era foarte dragă şi vizita la ea, o mare bucurie.

Cu gândul încă salivând de poftă la dulceaţa preotesei, plec mai departe, trecând prin faţa magazinului unde, cândva, era cooperativa sătească şi de unde, cu un leu, îmi cumpăram unsprezece biscuiţi obişnuiţi; oare acum câţi mai primeşti tot cu un leu? Tot aici veneam să-i cumpăr mamei mele cadou de opt martie sau de ziua ei, din economiile mele strânse la “CEC”, la învăţătoare, la şcoală. Era o adevărată satisfacţie, eram atât de mândră în acea zi!

Trecem mai departe prin faţa monumentului eroilor din mijlocul satului. În fiecare an pe 9 mai trebuia să stau două ore de gardă, în poziţia “drepţi”, împreună cu un coleg, îmbrăcaţi în uniformă de pionier, până la ceremonia de depunere de flori şi coroane.

Gândul îmi fuge, nostalgic şi trist, către coama dealului, în dreapta, unde mi-am petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă, acolo unde m-am format ca om, de unde am primit cea mai importantă educaţie, acea educaţie în sistem integrat casă-părinţi/ grădiniţă şi şcoală până la opt clase. Am avut norocul să fiu în ultima promoţie care a terminat clasa a opta în satul natal. Am fost 28 de elevi în clasă. O promoţie destul de mare, cred că ultima cu atât de mulţi. Am avut parte de învăţători şi profesori minunaţi, la câţiva din ei nu era nevoie niciodată să învăţ acasă, absorbeam totul ca un burete în clasă. Aveau un har deosebit de a preda, nu aveai cum să pierzi un cuvânt din ce spuneau. Cea mai neînsemnată şi mai plictisitoare lecţie se transforma în cea mai atractivă povestioară… Un astfel de om, de profesor, era Tănţica Lazăr, o mână de om, ca un copil, dar cu un har înnăscut de dascăl. Şi locaţia în care am învăţat are o însemnătate deosebită, fiind un fost conac boieresc ce a aparţinut boierului Jean Atanasiu. Clădirea conacului este realizată pe fundaţii şi zidărie din cărămidă.  Faţada a fost realizată în stil neoromânesc, bogat ornamentată cu solbancuri din piatră, ancadramente la ferestre şi uşi, brâuri ornamentale cu denticuli sub cornişe. Construită în anul 1912, suprafaţa parterului 565 mp, etajul 558 mp, beci/cramă din căramidă 90 mp, curtea de 15.700 mp. Mândria satului şi a mea cândva, durerea, neputinţa, acum, văzând-o în paragină,  în distrugere, de timp, de abandon, de omul pus pe furat, pe distrus. Am încercat să mă interesez, să fac ceva pentru a o salva de la dispariţie, contactând o persoană din străinătate, care a mai salvat astfel de clădiri în România, introducându-le, după renovare, în circuitul turistic. Am fost rugată să mă interesez dacă este prinsă în patrimoniul istoric. După verificare, am constatat acest lucru: figura ca şi clădire cu valoare istorică. Atunci, răspunsul a fost dureros de rece: “Monumentele listate au nevoie de foarte multe aprobări şi permisiuni, de foarte mulţi bani pentru a obţine aceste aprobări, de foarte mult timp şi nervi de oţel, birocraţia din România fiind ca o caracatiţă, şi toate aceste eforturi doar pentru a le salva de la dispariţie… ?”. Mi-a fost ruşine şi mă doare, mă doare să realizez că într-o zi o să dispară, că, deşi mi-am dorit să fac ceva, nu am putut, nu a stat în puterea mea. Să mai sper? Să mai cred în sintagma că “Speranţa moare ultima ?”

Şi, uite-aşa, cu gândul înecat în amărăciune, ajung la poarta părintească, unde o idee buclucaşă îşi pusese în cap să-mi alunge mâhnirea din suflet, salvându-mi gândul în ultima clipă.

Ce credeţi că a făcut draga mea idee? Mi-a şoptit dulce la ureche, spunându-mi: “Lasă-te purtată de mine!”. Am ascultat-o şi am pornit de mână cu “nebuna” într-o călătorie, ce-mi părea din ce în ce mai dragă. Ajunsă în curtea casei părinteşti, am văzut o mogâldeaţă blondă cu părul aproape alb, cu un moţ legat cu o fundă în vârful capului, cu o rochiţă ce lăsa la vedere jumătate din chiloţelul alb, elegantă foc, că, de, era mezina familiei! Un pui de om vorbăreţ, cu un strugure în mână, să fi avut vreo patru ani jumătate. A început să-mi povestească, într-un suflet, de parcă nu mai avea nevoie să respire, ultima întâmplare care, se pare, a marcat-o profund: “Ştii, pe tovarăşa mea educatoare o cheamă Emilia Venin şi ieri nu am fost la grădiniţă. Aseară a venit la noi, s-a aşezat în genunchi în faţa mea la poartă şi m-a întrebat plângând: Ce ai păţit, draga mea? De ce nu ai venit la grădiniţă? Sigur nu eşti bolnăvioară?”. În acest timp, îşi frământa degeţelele cu degetele ei şi îmi mângâia obrăjorii. Lacrimile îmi curg pe obraz, fără să-mi dau seama. Năstruşnica idee mi-a făcut cea mai frumoasă surpriză. Am iubit-o din tot sufletul pe educatoarea mea. Îmi făcuse un costum popular cusut de mână, cu fustiţă, ie şi fote negre brodate cu fir roşu, atât de micuţe, de nu-ţi venea a crede că-mi îmbrăcau trupuşorul. Fustiţa este de o şchioapă. Da. Aţi ghicit! Le am şi acum, le păstrez cu sfinţenie.

Mă apucă ideea de mână şi mă duce ceva mai încolo. Văd aceeaşi fetiţă cu o rochiţă roz, ceva mai cochetă de această dată; avea vreun an mai mult şi ziceai că tocmai a ieşit de la salonul de înfrumuseţare. Superbu-i păr blond primise-n dar minunate şuviţe negre din partea surorii şi a verişoarei. Mai mari cu 14 şi 15 ani, trebuia, musai, să-şi încerce vopseaua înainte de aplicare. Unde poţi să o faci mai bine, decât pe un minunat păr blond? Ce să vă mai spun? În acea zi, toate s-au ţinut lanţ. În faţa casei, unde este bucătăria de vară, era o găleată unde se puneau resturile de mâncare adunate pentru porc. Aveau ai mei o cloşcă cu pui măricei, zburăţei, cum se spune pe la ţară, care nu aveau voie în faţa casei. Salonul de cosmetică fiind deschis, toată lumea a uitat de pui, de găleata cu resturi, de interdicţii. Fapt este că, după acele activităţi importante desfăşurate, nouă pui “zburăţei” umpluseră găleata, “închinând steagul”. Nu vă mai spun ce a urmat când au venit mămica şi tăticul acasă! Mezina supercosmetizată, puii morţi, jale mare şi botez…

Eiii, idee, da’ ce-mi faci tu? Unde mă mai duci? Ce să spun, Dumnezeule? Nebunii şi talente ascunse. Eram, în aceeaşi vară, pe prispa casei: mămica, sora, fratele şi eu. Ei înşirau tutun pe sfoară, o treabă destul de enervantă, însă tutunul, probabil, din cauza mirosului puternic, de drog, îţi dădea nişte stări de somnolenţă. Eu, plină de talente ascunse, trebuia să fiu cea mai bună soluţie de a-mi salva sora şi fratele de la treabă. Aveam darul de a emite nişte sunete din gât, un fel de rârâială, plăcută unora şi mie, dar foarte enervantă pentru mămica mea. Cunoscând acest lucru, când voiau să scape de treabă, mă încurajau să încep. Atât îmi trebuia. Nu mă mai oprea nimic, decât când punea mămica mâna pe mătură, iar cei mari mă luau, unul de o mână şi celălalt de cealaltă şi, pe fugă, aterizam de îndată la nucul uriaş din grădină, unde tăticul făcuse un scrânciob din lanţ cu scăunel din scândură. La viteză mare se ducea pe cel puţin zece metri. Ordinul de la tăticul era să nu-mi facă vânt puternic, scrânciobul fiind deasupra viei cu araci. Dar el a spus, însă nimeni nu a auzit…

Uite-aşa, ajunsă în scrânciob, în timpul amiezii, în mijlocul verii, sora în spatele meu, fratele în faţă, îmi făceau vânt din ce în ce mai tare, iar eu mă bucuram şi râdeam. Bucurie mare, draga mea idee, dar să vezi minune, când au început să-mi crească aripi şi m-am trezit zburând de la mare înălţime! Mare noroc, Doamne, să mai pot astăzi povesti, taman lângă un arac. Cum nu înţelegeau ce zburătoare au în faţa ochilor, vie sau moartă, încremeniţi de “măreţia” isprăvii ce săvârşiseră, m-au dus pe braţe, pe furiş, în casă, spunându-i  mamei că am adormit. Iar pe ei, unde i-a pălit o hărnicie şi o cuminţenie de se mirau şi tutunul şi andreaua ce-i apucase ! Doar privirile li se încrucişau întrebătoare, din când în când, stabilind cine verifică zburătorul, să vadă de nu i-au îngheţat aripile. După vreo patru ore, când a venit tăticul acasă şi a întrebat unde este fata, toţi păreau miraţi cum de doarme aşa mult. Au tras un pic de zburătoare şi, în sfârşit, a început să se învârtă elicea, ocazie cu care cei direct implicaţi au primit, ca prin minune, dreptul la o respiraţie normală.

Amintirile mă ţintuiseră în pragul porţii, pentru a retrăi acele clipe fericite şi nu mi-am dat seama când gândul plecase de lângă mine. Întorc privirea şi zăresc o groapă ce pare a fi lăsătura pământului, unde, cândva, cu mult timp în urmă, a fost o fântână… Da, chiar se conturează acum, într-o clipă, acea fântână. O fetiţă blondă cu părul precum paiul de grâu, îmbrăcată cu o rochiţă albastră, de vreo cinci-şase anişori, cu fundul pe budăiul fântânii, povesteşte de zor, vrute şi nevrute, ţinând în mâna stângă un ciubuc de un leu şi lingând la el, cu mâna dreaptă ţinând ţeava pe care este mosorul pentru lanţ. Mătuşa Safta a lui moş Ghiţă Butiuc scoate apă şi ascultă moţata, a cărei guriţă nu-i mai tace. Îi este tare dragă; le spusese părinţilor, în nenumărate rânduri, că este sfătoasă şi matură în gândire pentru vârsta ei. Dar nu ştie, sărmana femeie, ce spaimă are să trăiască…

Privindu-o cum povesteşte, într-o clipită o vede alunecând în fântână, rămânând suspendată cu mâna dreaptă pe acea ţeavă şi cu ciubucul în mâna stângă, strâns, să nu cumva să-i scape. Biata femeie, îngrozită pe dată, rămase cu mâna blocată pe roată şi strigă îngrozită la părinţi: “Măi, Traian! Fa, Ghenă! Vi se îneacă fata!”. Când fetiţei îi cam dispăruse inspiraţia, cuvintele-i cam alunecau în hăul din fântâna adâncă de vreo treisprezece metri până la apă şi vreo şase de apă, prelingându-se cu forţa cu care corpul este atras de pământ şi de apă, mătuşa Safta întinse, în sfârşit, o mână, scăpându-şi adorata din gheara morţii chiar în secunda-n care mânuţa acesteia pierduse lupta, pierduse ultima fărâmă de putere. O trase peste budăi, de unde este preluată de mâna puternică a tatălui, care îi dă câteva sfaturi bune la fund, aşa, ca să uite de frica fântânii, că de: creşte mare şi trebuie să mai aducă apă, nu trebuie să-i fie teamă de fântână… şi nu-i este!

Cert este că pe mătuşa Safta nu am uitat-o niciodată. Toată viaţa mi-am dorit să fac ceva pentru ea. De multe ori, când îmi propuneam ceva, nu-mi ieşea. Mă temeam să nu moară într-o zi şi să regret toată viaţa. Când am împlinit 36 de ani, am mers acasă şi am umplut două sacoşe cu diverse… Am chemat-o şi i-am spus, sărutându-i mâna, că este ziua mea… de două ori. M-a întrebat: “Cum de două ori?”. Atunci i-am spus că împlinesc 36 de ani datorită mamei mele şi 30 datorită ei. Sărmana uitase că-mi salvase viaţa cu treizeci de ani în urmă. Aceştia sunt oameni adevăraţi, cei care uită binele pe care ni-l fac…Am plâns râzând şi am râs plângând, strângându-ne în braţe şi amintindu-ne. A murit la un an după asta… Am înţeles că nimic nu este întâmplător, am fost ajutată să nu regret nimic. Dumnezeu să o odihnească! Tatăl meu îşi are mormântul lângă ea şi soţul ei…, deci nu e întâmplare. Nu este bine ca lucrurile să rămână neînfăptuite.

Aud o voce ce mă strigă şi tresar… Măicuţa gândul mi-a simţit,/ bătrână,/ pe-un colţ de prispă/ cu dureri şi cu amar./ Cu un surâs din colţ de ochi/ într-o batistă,/ tristeţile-şi ascunde./ Mă cheamă să mă-ntrebe:/ ce mai fac, cum mă mai simt./ Să am grijă de mine,/ îmi spune/ cu suflet istovit de dor,/ un trecător,/ pribeag, în astă lume,/ alint, pe frunte-mi pune mângâiere,/ să lupt cu viaţa-mi dă putere…

Cu lacrimi în ochi, sărutând mâna măicuţei, cu sufletul în căuşul palmelor gândului, o rog să-mi spună despre ea: cum este, cum se simte?

– Îmi este frig în suflet, draga mamei./ De-o vreme-ncoace, viaţa greu îmi trece./ Mă dor picioarele şi inima mă doare,/ nici somnul nu mai vine pe la mine./ De tatăl tău îmi este tare dor,/ mă rog în fiecare noapte,/ mai treacă pe-acasă,/ urâtul să-mi alunge…

Privesc spre zarea ce-mi numără secunde, iar Soarele pare c-a furat surâsul mamei, care, privind în gol, îşi răscoleşte gândul:

– Of, draga mamei, era bine când era şi el acasă…!

Aud şi-acum paşi obosiţi prin curte…/ Bătrân, bolnav, sfios şi mult prea bun,/ purta pe umeri suferinţi atât de multe,/ nu se plângea nicicând,/ muncea din greu…/ Aşa era tăicuţul meu./ Acum doar lumânarea, ce arde pe mormânt,/ mă mai petrece răscolindu-mi amintirea…

Te stingi!/ Tu, satul meu iubit,/ te stingi în agonie./ Cei tineri au  plecat pe la oraş,/ cei bătrâni, la cimitir,/ să nu mai vie,/  s-au dus şi se tot duc,/ se duc şi nu mai vin,/ cu disperare mă închin./ Te privesc./ Mă tem că,/ închizându-mi ochii,/ când îi voi deschide,/ nu vei mai fi,/ tu, satul meu bătrân…
25 iulie 2014

Nici dupa nouă zile de la data publicării textului, au accesat 414 nume dintre care 353 l-au şi citit, unii dintre ei cu comentarii, la care a intervenit şi conducătorul publicaţiei Confluenţe literare, domnul Marian Malciu, cu comentariul  sau:      “După ce am lecturat cu plăcere şi curiozitate crescândă această poveste adevărată, scrisă astfel încât să păstreze o mare încărcătură emoţională, care se transmite cititorului prin fiecare idee dezvoltată de autoare, mi-am amintit cum s-a ajuns la tratarea acestui preţios dor „Dorul de-acasă”.M-am bucurat mult, foarte mult,  că te-a atras şi te-a preocupat cu seriozitate proiectul domnului Ion N. Oprea – ziarist, scriitor, îndrumător şi autor al mai multor Antologii în care mărturiile a numeroşi oameni cu darul scrierii ori numai cu drag de literatură (scriitori, poeţi, medici, militari, pensionari, ingineri, jurişti, profesori, învăţători, educatori, elevi etc.), veniţi din mai toate zonele ţării, se întrunesc într-un veritabil buchet literar, de mare întindere, frumuseţe şi delicateţe, nebănuite, poate, la începutul primului proiect.

M-am bucurat pentru că, iată, dovada există, chiar aici te exprimi cu lejeritate şi sensibilitate în proză, la fel de bine cum o faci în poezie, ori, poate, chiar  mai bine! „Satul tău bătrân” întruneşte toate condiţiile unei proze scurte, de calitate. La  aceste condiţii adaug aşezarea armonioasă a ideilor, a descrierilor şi a trăirilor sufleteşti, pe care  le redai într-un fel anume, propriu,  cu puţină bucurie, sfiiciune, amărăciune, respect.

Nu cunosc zona geografică în care este aşezat satul tău şi, firesc, nici obiceiurile pământului, transmise zeci şi sute de ani, de la o generaţie la alta, dar aşa tablouri descrise de tine ai pictat în cuvinte încât, eu atât de departe, am avut senzaţia că merg pe uliţele acestei aşezări şi simţeam că în sat au fost mulţi oameni, dar au rămas puţini. Puţini şi bărtâni, la fel de puternic precum am simţit mirosul de tămâie şi smirnă din cimitir. Am salivat profund la dulceaţa preotesei şi am revăzut, în amintirile mele, momente de şcoală, de ceremonie la depunerea coroanelor de flori la cimitirul eroilor, dar şi chipuri ale minunaţilor mei dascăli.

Cu alte cuvinte, doresc să spun că apreciez scrierea ta ca fiind răscolitoare prin conţinutul atât de real şi de bine organizat, pe care l-ai oferit cu sfioasă dărnicie cititorului. Finalul este trist, dar la  fel de real şi bine oglindit sub aspect literar. Mă înclin, la fel de sfios, pentru a-ţi spune FELICITĂRI, Olguţa Trifan ! Să nu abandonezi niciodată acest gen de scrieri ! Ai mult de spus semenilor tăi. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, poţi oferi luminii tiparului diamante şlefuite în cuvinte de suflet pe care cititorii le vor preţui, cu siguranţă ».

„Da, a fost o provocare şi o mare bucurie iniţiativa acestui proiect, volumul în editare, a Cenaclului la distanţă, Antologie de autori „Dorul  de-acasă” de Ion N. Oprea.

Imi amintesc momentul în care am primit propunerea de a scrie ceva pe această temă, întâi am spus Da, acel Da, cu toată inima, pentru că ştiam că am toate ingredientele necesare, aici, în suflet, în minte. Nu trebuia să caut prea mult, să mă documentez. Singurul lucru care m-a pus puţin în dificultate a fost limitarea la un anumit număr de pagini. Mi-am dat seama că preaplinul sufletului, legat de acest subiect, odată ce ai umblat la el îşi revarsă conţinutul informaţional, în normele amintirilor, bucuriilor, frustrărilor, nemulţumirilor, cu privire la ce a însemnat satul românesc în copilăria părinţilor noştri, a noastră,  şi ce este astăzi, graţie civilizaţiei şi bineînţeles nu puteam a nu ne întreba cu amărăciune, ce va fi satul românesc peste zece-douăzeci de ani sau mergând chiar mai departe cu gândul, oare nu va dispărea definitiv, satul, din organizarea administrativ-teritorială a României ?

Trecând peste acest aspect, am mai avut o temere chiar exprimată, la momentul respectiv, oamenii deosebiţi, de mare valoare, ce-şi vor aduce aportul la această valoroasă Antologie de autori Dorul  de-acasă, scriitori, poeţi, medici, militari,  pensionari, ingineri, jurişti, economişti, profesori, învăţători, educatori, atunci, am înţeles, că tocmai tema nu ne va separa ci ne va apropia, pentru că după cum am mai menţionat şi mai sus într-un alt comentariu, experienţa mi-a arătat că indiferent de statutul social, nivelul de educaţie, de trai, copilăria, locurile natale, primii ani de viaţă, aceleaşi amintiri, odată evocate, provoacă tuturor acelaşi tip de reacţii, strălucire în privire, bucuria de a împărtăşi şi altora, la diapazon propriu, un tumult de reacţii, emoţii, imagini şi amintiri ce se succed cu repeziciune şi pentru câteva momente, cel puţin, dispar ierarhiile sociale, îşi pierd importanţa, pentru acele clipe, prezenţi sunt doar oamenii fericiţi ce trăiesc lipsiţi de griji pe drumurile unei copilării regăsite printre crengile  cireşilor, nucilor, pe drumuri de ţară prăfuite, sub ropotele ploilor de vară.

Aşadar, şi aceste temeri, îndepărtate fiind, au dat drumul gândurilor, în voie, pe taste,  să plece în lume.  Nu ştiu de sunt diamante, perle sau doar praf de nisip din punct de vedere literar, ştiu doar că sunt fragmente din viaţa mea, sunt diamante ale sufletului meu pe care vi le dăruiesc pentru a împărţi câteva zâmbete alătui de mine, dar şi puţină amărăciune… poate ne gândim la o soluţie pentru a conserva satul  românesc,  pentru ca generaţiile viitoare să poată avea amintiri, la fel de frumoase ca ale noastre.

Cu toate cele spuse, poate prea multe, dar ce să fac domnule Malciu, după cum bine subliniaţi, am cam multe de spus, ţin să vă mulţumesc pentru emoţionantul popas făcut la poarta sufletului meu, unde aţi poftit la « dulceaţa preotesei » şi aţi  simţit mirosul de smirnă şi tămâie din cimitir, pe care vă spun sincer, îl inspir cu mare plăcere atunci când merg la tatăl meu şi îi atămâi la mormânt de fiecare dată, dând-mi o stare de bine şi linişte interioară”…

Temerele mentionate au fost şi ale mele, fără să fi dispărul pe deplin. Ca să astâmpăr bulversarea guvernanţilor care într-un timp nu aveau odihnă şi ne fluturau presupusa, nici ei nu ştiau ce, vizând modificări teritorial-administrative, cheltuind în vânt puţinii bani ai ţării cu tot felul de adunări costisitoare, am scris răscolind arhivele şi aducerile aminte cele cinci  volume despre Vaslui privind şi  această problemă nu numai a satului ci şi a oraşului românesc, concluzionînd, printre altele :

»…Fie că s-a numit judeţ, ţinut, arodisment ori district, formă superioară de organizare administrativă, ocol, plasă sau raion, formă intermediară, comună de sine stătătoare sau organizată în cercuri, formă de cooperare colectivă în acţiuni gospodăreşti, satul a rămas baza activităţii social-economice şi politice care a asigurat dezvoltarea, atât cât acesta există.

… Ce ne va aduce structura euro-regiunilor, rămâne ca timpul să se pronunţe.

Deocamdată, ultimii mai bine de 20 de ani de la decembrie 1989 arată că românii şi România nu au învăţat prea mult din tarele istoriei, noi nemanifestându-ne ca responsabili pe terenul dezvoltării social-economice, fie că am avut un număr de structuri administrativ teritoriale de bază – comuna din 1864 şi până astăzi – totul petrecându-se ciclic, dar fără mari speranţe.

Lupta politică şi lipsa consensului social-economic în dezvoltare, iresponsabilitatea la urna de vot şi desemnarea unor conducători lipsiţi de pregătirea intelectuală necesară, supuşi individualismului, sunt cauze care ne vor păstra încă multă vreme în urma majorităţii ţărilor europene », scriam « În loc de prefaţă » la volumul V din Vaslui, « De la Ferdinad, Întregitorul de ţară, până în zilele noastre », 364p,, Editura PIM, Iaşi, 2013.

Intr-adevăr, faptele demonstrează că oamenii politici din România încă nu înţelg, fără compromisuri şi consensuri, fără a sista scandalul şi bîrfa ca metode de comunicare politică şi mai ales publică, rămânem codaşii Europei în multe

Pentru a proba ce înseamnă menţinerea satului românesc cu întreg ambientul, dar şi necesitatea pomilor roditori în curtea gospodarului şi pe uliţe, am adus în Dorul de-acasă, să ne vorbească din pp. 334-337,  englezul  Graham Robinson,  stabilit la Ienuţ-Mureş.

Cât priveşte importanţa activităţii Cenaclului la distanţă şi realizarea ciclului de Antologii cu autori din întreaga ţară, prezentarea acţiunii colaboratorului Marian Malciu şi discuţia nu numai dintre cei doi membri ai Cenaclului care sunt edificatoare.  Cineva din casă dacă îţi citeşte şi apreciază cartea tipărită este ceva important. O carte, antologie de autori, cu 40-50 de semnături, înseamnă 80-100 de cititori siguri, mulţi faţă de 10-12 participanţi la lansarea de cărţi la sala « Mihai Ursachi » de la Casa cu absidă « Laurenţiu Ulici » a Filialei Iaşi a USR. Cei 400 de cititori ai eseului « Cu gândul la tine, satul meu bătrân » de Olguţa Trifan, Iaşi, la care se adaugă şi alti cititori  din « Luceafărul » dar şi din cartea « Dorul de-acasă » de Ion N. Oprea, înseamnă mari acte de cultură care se cer cunoscute. Şi menţionate. Măcar de cei care, pe bază de bani, lei sau euro, fac muncă culturală de masă, cum ziceam în limbă de lemn noi gazetarii, cândva.