Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Arena cărților. Ionuţ Caragea – “Antologie de Poeme 2006-2012”

Coperta,antologie-de-poeme,CarageaApariţie editorială: Ionuţ Caragea – “Antologie de Poeme 2006-2012”,

Editura Fides, Iaşi, ianuarie 2013

La Editura Fides a apărut volumul „Antologie de Poeme 2006-2012”, semnat de Ionuţ Caragea.

Cartea conține 292 de poeme desfășurate în 368 pagini, conform dorinței autorului, iar copertă este realizată de Vlad Turburea. Tehnoredactarea și îngrijirea ediției aparține editorului, Dumitru Scorţanu. Informații despre achiziţionarea antologiei pot fi găsite pe site-ul Editurii Fides sau de pe site-ul personal al scriitorului – Ionuț Caragea –  (www.ionutcaragea.ro).

 Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural.  Este membru al Caragea, IonuțUniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ şi membru onorific al Fundaţiei „Maison Naaman pour la Culture”, Beirut, Liban.
Ionuţ Caragea colaborează cu numeroase reviste de literatură şi situri de poezie în limbile română, franceză şi engleză. Este publicat pe numeroase situri de citate celebre din România sau din străinătate. A fost numit „Poetul născut pe Google”, după numele volumului „M-am născut pe Google”. Foloseşte pseudonimul ”Snowdon King” în traduceri şi în ficţiune. În perioada 2003-2011, Ionuţ Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuîndu-şi cariera de rugbist începută în România. În paralel şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. Ionuţ Caragea se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster şi promotor literar pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). În februarie 2012, Ionuţ Caragea se întoarce în România şi publică romanul de ficţiune „Uezen” (în limba engleză, în S.U.A.) şi volumele de poezie, „Patria la care mă întorc” şi „Antologie de Poeme 2006-2012”,  ajungînd, astfel, la 25 apariţii editoriale.

 

Aprecieri despre volumele de poezie din antologie (fragmente)

 « Actantul textual şi eul liric se suprapun într-o încercare disperată de autocunoaştere, de luare în stăpînire a „cuvîntului ce exprimă adevărul”, şi trimiterile la poetica eminesciană nu sînt întîmplătoare: Ionuţ Caragea, prin substratul filosofic ce-i fundamentează discursul, prin încercările de depăşire a lumii fenomenale, pentru a găsi răspunsuri ontologice, prin plăcerea de a crea cosmogonii şi de a se situa în miezul universului poate fi considerat „eminescian” (…) „Recuzita” romantică din poezia tradiţională este preluată cu ironie / autoironie: suspinele, rîurile de lacrimi, oftatul, arderea, tristeţea, dezolarea, sentimentul inutilităţii, teama de a fi părăsit etc. se comasează într-un text aluvionar, în care personale sînt curajul de a trece peste tabuuri şi selecţia semnelor poetice: Ionuţ Caragea ştie că „eminescianizează” şi o face fără falsă pudoare, fără aversiune şi fără să-şi renege modelul: practicînd intertextualitatea, el încearcă o limpezire, o înţelegere a propriului text prin lectura altui text… » (Valeria Manta Tăicuţu despre volumul de debut “Delirium Tremens” – Revista Agero, Germania, 2008)

« Acest poet român din Canada este adeptul depăşirii impasului artistic actual, lăsîndu-şi scriitura să evolueze fără înregimentare artistică, liber, în neştire, spre o prefigurare a proiectului literar transmodern. Inventează imagini derutant de sinestezice, dinamice, pline de originalitate, deşi regăseşte propriile perfecţiuni estetice deseori cu ajutorul intertextualităţii sau al raportării la modelele literare (Alecsandri, Eminescu, poeţii simbolişti, Radu Gyr, Tudor Arghezi, Barbu Fundoianu, Gellu Naum, Radu Stanca, Ion Caraion, Nichita Stănescu). (…) Discursul literar transmodern se distinge în primul rînd recunoscînd lipsa metodelor şi convenţiilor precise la Ionuţ Caragea; descărcarea minimalistă a sentimentelor generează articularea ideilor, iar voinţa de-a fi socotit drept ultim poet valoros la începutul erei internetului se îmbină oximoronic cu ”Download” sau cu ”Dicţionarul suferinţelor » (Prof. Dr. Dragoş Vişan despre volumul „M-am născut pe Google” – Revista Vatra Veche, iunie 2010)

« Cea de-a doua carte, apărută tot la editura ieşeană Ştef, cu titlul M-am născut pe Google, a impus rapid un poet de mare forţă ideatică, constructor de stări lirice, aflat pe drumul descoperirii marii poezii. Atins pînă la rană de civilizaţia recentă, de cuceririle comunicării, poetul spune: „m-am născut pe Google / am deschis ochii şi-am privit printr-o fereastră / către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă / am atins-o cu degetele mele pătrate / şi mi-a fost teamă… din păcate / să nu o rănesc şi să nu mă rănească / cuvintele mele aveau nevoie de atingere pămîntească” (M-am născut pe Google). Sau, în poemul Download: „Doamne / am primit mesaj de la tine / în timp ce mă spovedeam pe hîrtie / s-a înfiripat un link între cer şi pămînt / prin care mă hrăneam prin care te downloadam / poezie // am învăţat să iau totul de la început / primul cuvînt a fost / amintire”.(…) Poemele din cartea pe care o avem în faţă şi pe marginea căreia încercăm aceste cuvinte de predoslovie suavă, îl înfăţişează pe tînărul Ionuţ Caragea ca pe un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu mai îndrăznesc. Mi s-a făcut astfel de bucurie să descopăr un virtuos al versului clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală, ce stă bine poetului autentic. » (Daniel Corbu despre volumul „Negru sacerdot” – Revista Feed Back, nr. 4-5, 2008)

« Plecat în altă lume, Ionuţ Caragea are avantajul însingurării sale, ceea ce îi oferă o distanţă de la care nu mai e obligat să stea cu privirile în interiorul grupusculului; să poată vedea fenomenul literar de la distanţă şi să tragă învăţăminte din ansamblul lui, nu de la vreun critic sau maestru literar care vrea să domine un anume cenaclu dintr-o anume localitate. (…) Dar, în această însingurare, Ionuţ Caragea are si dezavantajul  de a nu fi luat în consideraţie de nimeni, măruntele interese de grup neavînd cum să-l includă. Un asemenea motiv mă face să mă refer la el şi la poezia lui cea frumoasă, mai degraba spre a defini contrastul  dintre un asemenea însingurat în împătimirea pentru sînetul  încîntător al poeziei în limba sa  maternă, spulberat ca un fir de talent în largul mapamondului şi bine definitele ventuze ale aspiraţiei la artă cu orice preţ, cu chemare şi nechemare, îndemînare şi neîndemînare, vocaţie sau doar ambiţie de afirmare, profesionism sau amatorism ce menţin climatul unei vieţi literare locale în cercuri restrînse de oameni care se cunosc, se cam apreciază sau doar se tolerează ei între ei, datorită liberalizării tiparului. (…) Şi, totuşi, s-ar pune întrebarea ce legătură au toate acestea cu poezia de dragoste a lui Ionuţ Caragea, o creaţie literară onestă şi de certă inspiraţie, inegală încă, atingînd şi cote superbe pe lîngă inegalităţi oarecum supărătoare, dar niciodată sub limitele profesionalismului. Niciodată lăsînd impresia că autorul s-ar îmbăta cu apa rece a amatorismului, ci întotdeauna simţindu-l crispat în voinţa de a comunica ceva ce are într-adevăr de comunicat. Ceea ce mă face să îl încurajez din toată inima şi să-i apreciez volumul ca atare, pentru că inegalităţile lui sînt chiar mai interesante privind căutarea de expresie artistică nouă; mai interesante decît o mînuire sigură, la o anume ştachetă lipsită de oscilaţii. (…) Prefaţat astfel, cu profilul poetic aşezat ca o efigie care, cu ochiul  vizibil cercetează frumuseţile iubirii mai mult decît frumuseţile iubitei – aceasta fiind unică, neschimbată, discret mişcată sau, mai degrabă doar clătinată cu drăgăstoasă grijă; situată într-un nadir perpetuu al prospecţiunilor sale şi venind la el prin fluxurile sentimentelor diferite pe care i le provoacă; uneori voluntară faţă de sentimentele lui supuse, alteori supusă în faţa sentimentelor lui voluntar declarate şi surprinzător descrise – el le disecă şi le află metafora… Dar cu ochiul celălalt, ochiul nevăzut pe care îl bănuim a recepta mesajele venind din transcendent în limbajul noilor configuraţii ale unei lumi virtuale, Ionuţ Caragea îşi capătă cele două dimensiuni auctoriale: Una de conversaţie cu divinitatea care şi-a depăşit odată cu el şi cu secolul lui trăsăturile fundamentalist-paternaliste de „Tată a Toate”, făcîndu-ne conştienţi că, de fapt, e „Duhul din Toate”, adică prietenul, sfătuitorul, inspiratorul şi animatorul gîndurilor tale, al simţirilor cu care-I înţelegi Cuvîntul; iar tu ai dreptul modern să nu-l înţelegi ca pe o poruncă, ci exact ca pe un duh care te animă şi pe tine fericindu-te, tocmai pentru că Dumnezeul tău dialoghează cu tine  şi te lasa să dialoghezi cu El întru luminarea acestei vieţi; chiar şi cu mijloacele cele mai moderne, care se dovedesc a fi la fel de profund transcendentale… Asta ar fi prima dimensiune, pe care o ilustrăm şi prin culegerea de poezii de mai jos. Iar, a doua e cea de ascultare întru tocmai a îndemnurilor acestui Dumnezeu Atoateiubitor, făcîndu-te şi pe tine să iubeşti în măsura în care eşti fiinţă după chipul şi asemănarea Lui; şi să cînţi iubirea dacă ai primit de la el talantul poeziei. » (Corneliu Leu despre volumul „Poezii de dragoste” – Revista Port[at]Leu, nr. 9, 2009)

 « Să îl catalogăm/ analizăm pe Ionuţ Caragea în funcţie de faptul că trăieşte în Canada (să spunem, ca „poet al exilului”) ar fi dificil, din mai multe puncte de vedere, dincolo de conotaţia strictă a cuvîntului „exilat”. Probabil cel mai semnificativ ar fi că „înstrăinarea” este în poezia lui altceva – „convertită” mai ales într-un anume fel de a percepe pe „a fi departe” sau „a fi singur” („numai singurătatea îţi poate aduce profund împlinirea”). (…) Este greu să definim poezia lui punînd faţă în faţă modul cum se scrie în România (a pornit pe calea poeziei – despre care spunea, de pildă, că „e o trecere de pietoni între viaţă şi moarte” publicînd constant pe net, în contact permanent cu site-urile de poezie românească), ori că s-a „adaptat”, acceptînd/ adoptînd ce înseamnă tematica, felul de a scrie în Canada sau, extinzînd, America de Nord (tendinţe/ trenduri ş.a.). Deşi sînt elemente care îl apropie de acest spaţiu, cu preocupările/ angoasele lui (suferinţa/ singurătatea/ lipsa de comunicare/ o doză de superficialitate a relaţiilor, în oarecare măsură alienarea sa.), acest fapt este destul de puţin vizibil, atît în ce priveşte construcţia poetică, cît şi maniera de alcătuire a tropilor. Poate cel mai bine s-a definit pe sine şi creaţia lui în versurile: „nu voi uita, mama ta întindea rufe pe sîrmă/ au rămas doar cîrligele din întreaga familie/ şi-au luat cu toţii hainele, au plecat/ fără să lase nici măcar un petec”, dar şi în „m-am născut pe Google/ am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă”. » (Marius Chelaru despre volumul „Omul din cutia neagră” – Revista Convorbiri literare, martie 2008)

« Putem considera, de la bun început, că Ionuţ Caragea a pornit, prin efortul propriu, pe drumul „salvării” sale. În toate volumele publicate de acest talentat poet, este prezentă tema evadării din această lume. Dar această evadare nu se poate realiza decît prin moarte, iar Timpul ne apare ca marele şi unicul vinovat, cel care ne tot trece prin etapele letale ale condiţiei umane. Problematica morţii este pregătită gradual (o dozare a modalităţii de a o cunoaşte) printr-o succesiune a emacierii vieţii, sîmburii ei fiind prezenţi în toate fazele, derulate prin: cuvinte, dragoste, singurătate, suferinţă, umbră, ca în final să se ajungă la „geniala” moarte. Înşiruirea acestor etape poate defini, din punct de vedere psihanalitic, aşa numitul „Complex Thanatos”, prezent tuturor muritorilor şi, mai ales, la marii poeţi ai lumii: „Ce sens avu menirea? Şi-acum, ce sens are plecarea?” (Omar Khayyám), pînă la poetica îngemînării vieţii cu moartea, la Eminescu (Hypnos şi Thanatos) şi atitudinea faustică a marilor romantici. (…) De la bun început trebuie precizat că Ionuţ Caragea aparţine puţinilor metapoeţi angajaţi în salvarea şi renaşterea poeziei moderne, promovînd o nouă mişcare literară. O evidentă probă o constituie semiologia abundentă a morţii din acest volum, în care sînt înşiruite etapele ce pot defini termenul „Complexul Thanatos”, în hermeneutica morţii specifică acestui poet. Cuvintele lui sînt materialele din care se construiesc acele sublime punţi de legătură din care, apoi, se înalţă mereu bolta complicatelor arhitecturi ale poemelor sale: „cuvîntul, da, cuvîntul / umblă cu ferocitate prin lume / scăpat din lesa divinei tragedii” (pg. 13), transformîndu-i poemul într-un tren metaforic „flămînd de timp şi distanţe, accelerînd neobosit”, care cutreieră lumea unde: „oamenii se urcă / împart o bucată de vreme / şi coboară cu speranţa că poate se vor mai întîlni”. Poemul devine: „un destin şerpuind prin orizontul lacom… spre vămile cerului”, rolul său fiind să „aşeze şinele / pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri”. (vezi „Poemul meu ca un tren”). Astfel Caragea se delimitează de hoţii de trenuri – cei care au furat sacralitatea poeziei. » (Valeriu Cuşner despre volumul „Guru amnezic” – revista Singur, 15 martie 2010)

« Ce poţi spune despre un om care spune despre el însuşi că este fratele geamăn al lui Hristos şi care pomeneşte de numele lui Iisus de nenumărate ori în titlurile dar şi în versurile sale?! Să credem, oare, că talentul izbitor, acablant, senzaţional al lui Ionuţ Caragea s-a grefat pe creştinismul sensului suferinţei? Oare numai atît? Nu. Vom spune mai mult şi mult mai mult. Inovator la modul abrupt, Ionuţ Caragea nu scrie de data asta cu sentimentul ci cu partea intelectivă a sufletului. Nu este un poet de „atmosferă” iar dacă ar fi unul de atmosferă, aceasta ar fi pur intelectivă, aş spune transcendentală. Asta i se potriveşte mai bine – nuanţa transcendentală a facerii textului… Dar acest poet nu este numai intelectiv. Este ceva greu de definit la el. Poezia lui acţionează din toate direcţiile deodată şi dă efectul unei implozii în adîncimile sufletului. Dar „curentul literar” este de negăsit la el. Nu scrie în nici o manieră, nerespectînd decît spiritul poeziei care de fapt îl şi domină, căci poezia pluteşte, pentru el, deasupra suprafeţelor lucrurilor, gîndurilor şi principiului metafizic din care ea însăşi îşi trage seva… În primul rînd, poezia lui Ionuţ Caragea mi se pare o lecţie de viaţă. Poezia s-a coborît din turnul de fildeş şi umblă prin lume, determinînd lectorul să îşi ascută urechea la ceea ce este mai bun în om, nu neapărat la fantazări fără rost imediat. Există o tentaţie a eticului în poezia autorului nostru. Există o angajare ex abrupto pentru o trăire creştină şi o percepţie profundă a lucrurilor. Lui Ionuţ Caragea nu-i plac căldiceii chiar dacă acest lucru nu se poate deduce direct din scrisul său… Ionuţ Caragea este – spun asta fără a-l cunoaşte personal – un om minunat şi, mai mult, un poet de mare calibru. Căci a reuşi să treci cu vederea circumvoluţiunile dureroase pe care lucrurile le lasă în mintea ta – aşa cum ele numai perfecte nu sînt – înseamnă nu a cădea într-un păcat ci înseamnă a te înscrie pe calea unei trăiri şi gîndiri ce depăşeşte imediatul, căutîndu-l astfel pe Dumnezeu în tocmai aceste semne pe care El le-a lăsat în lume. Înţelegerea suferinţei ca rezultat al imperfecţiunii ACESTEI lumi şi speranţa pe care numai Cerurile ţi-o pot reda, este mărturisirea credinţei de neclintit a lui Ionuţ… Aş mai avea de adăugat că poezia lui Ionuţ va avea un cuvînt greu de spus nu peste multă vreme, atunci cînd criticii se vor fi lămurit asupra scrisului său. Mie mi-a fost de ajuns să-i citesc volumul „33-bis” şi o mulţime de alte poeme de pe net pentru a-mi da seama că este un poet desăvîrşit – adică unul ce se lasă „prădat” de propria sa poezie şi face exact ceea ce-i dictează ea în momentul precumpănitor al inspiraţiei – căci Ionuţ nu scrie decît inspirat. De altfel nu vom întîlni la el nici o urmă de decalc, nici o urmă de supralicitare… Nu am nimic sau nu găsesc nimic să-i reproşez acestui poet, vreun viciu al textului său care este şi rămîne impecabil dar în acelaşi timp percutant şi grăitor – în efectul său vocal. De multe ori metafora este uitată pentru a da frîu liber unei exprimări cît se poate de directe, fără înconjur, mai exact, o transmisie care ea însăşi devine metaforă, luată ca ansamblu, ca tot unitar. În sfîrşit, Ionuţ Caragea e un poet aşa cum şi-ar dori orice tînăr să fie, aşa cum, personal, visez că trebuie să fie poetul… » (Remus Foltoş despre volumul „33 bis” – revista Luceafărul, februarie 2011)

« Pe lîngă temperamentul său impetuos, Ionuţ Caragea este şi un cerebral bine temperat. Se simte munca laborioasă, fie că se exprimă în stil dulce clasic ( mai ales) sau „modern”, în vers liber. Uşurinţa în exprimare, asocieri insolite de noţiuni, rime rare (atunci cînd e cazul), stăpînirea unui limbaj viu din varii domenii precum filozofia, religia, ştiinţele exacte, medicale etc., vin să contreze opinia unora că poezia adevărată nu se poate crea decît în ţara de origine, acolo unde se aude limba în toată autenticitatea ei. Datorită faptului că Ionuţ Caragea menţine o legătură continuă cu România, prin multiplele colaborări cu ziare, reviste şi situri internet, se diminuează handicapul distanţei şi al înstrăinării. Astfel, declarata naştere pe Google a poetului se relevă nu numai ca o noutate literară ci şi ca o soluţie umană salvatoare. Ionuţ Caragea foloseşte condiţia emigrantului ca pe un avantaj (sau ca sursă de inspiraţie), valorificînd la maxim tot ce înseamnă românesc, chiar dacă singurătatea, tristeţea sau alte angoase specifice celor (auto)exilaţi sînt deseori extrem de dificil de acceptat, surmontat. » (Traian Gărduş despre volumele „33 bis” şi „Omul din cutia neagră – revista Glas comun, mai 2008)

« Departe de speculativ, poetul Ionuţ Caragea aspiră la revelarea fenomenelor autentice. Este o primă şi esenţială caracteristică a modalităţilor sale de fiinţare în edificiul liric pe care îl creează şi îl recreează. Desigur, opţiunile disciplinei de credinţă îl situează în sfera amplelor meditaţii. Şi, prin formule şi tehnici expresive, purtătorul de limbaj modelizează nucleele cuvintelor – aparent uzuale ale lumii fizice, impregnîndu-le prin filtrul culturii cu străfulgerări artistice. Dar, “magia poetică e severă” – rostea în cuprinsul cărţii Structura liricii moderne, Hugo Friedrich. E “îmbinarea fanteziei şi a puterii de cugetare” – mărturisea Novalis. La rîndul său, Victor Hugo consemna în Les Contemplations: “cuvîntul e o fiinţă vie, e mai puternic decît cel care îl mînuieşte; apărut din întuneric, creează sensul pe care el îl vrea; însuşi cuvîntul este ceea ce aşteaptă din afară cugetul, văzul, simţirea – şi e chiar mai mult – : e culoare, noapte, bucurie, vis, amărăciune, ocean, infinit; e logosul lui Dumnezeu”. Astfel spus, se înţelege că poezia “arată calea” pe care o urmează poetul. Însă totul ţine de misterul destinului. (…) În poemele lui Ionuţ Caragea, pînă şi tăcerea jubilează “dată cu vocea la maxim”…: “/cum vrei să te ţină minte lumea/ ca pe un om vesel/ ca pe un om trist plăngînd adesea/ ca pe un poet spînzurat de cuvinte înalte/ cu ochii pierduţi printre stele/ îmbibate-n alcool/ priveşte lumînările se aprind/ în cimitire se proiectează filmele mute/ şi cine să aplaude şi cine să aplaude/ şi cine să deranjeze această tăcere sublimă/ şi cine va ecraniza învierea/ a cîta înviere doamne/ de la care prietenii noştri lipsesc/ a cîta tăcere dată cu vocea la maxim/ a cîta trecere în revistă/” (tăcere dată cu vocea la maxim). Prin imboldul său creator, tînărul poet Ionuţ Caragea – al cărui suflet are limpezimea şi memoria ancestrală a cristalului, ne-a dăruit un regal liric în patru volume, demn de o înaltă preţuire. Dar, pentru o definire mai exactă a Quadrivium – Trivium-ului dar şi a Quantei vestitorului înzestrat Ionuţ Caragea, citez un fragment de text celebru în care acesta se regăseşte: “Izvorul a tot ce e viaţă omenească zăcea pentru Goethe în sufletul individual, în “monada” ce se dezvoltă dinăuntru în afară şi trăieşte în cursul acestei dezvoltări avîntate într-o legătură natural-spirituală cu universul” (Fritz Martini, Geschichte der deutschen Literatur, Ed. I-a 1949). » (Nicolae N. Negulescu despre primele patru volume din opera lui Ionuţ Caragea – revista Luceafărul, februarie 2010)

« De mai bine de şase luni citesc poezia tînărului Ionuţ Caragea, un poet care nu seamănă la scriitură cu nimeni. Comunicăm aproape zilnic; Ionuţ scrie poezie aproape zilnic, cu o fervoare aproape religioasă, de sacerdot, şi mă pot mîndri că sînt printre primii cititori ai poemelor noi. Pot spune, fără să greşesc, că poezia lui Caragea nu seamănă cu a cuiva. Fiecare poem are imagini şi idei proaspete, genuine, care pe mine şi nu numai pe mine, mă uimesc. Sacrul şi profanul, eternitatea şi durata trec dintr-un poem în altul, dintr-o ipostază în altă ipostază, încît ai senzaţia că asişti la efortul tainic şi ocult al unui alchimist al cuvintelor. Adesea mă întreb cît va rezista athanorul lăuntric al poetului, cînd „va fi luat în primire” de manierism, de autopastişare. Greu de răspuns, cîtă vreme poetul pare să fi înţeles argheziana sintagmă „cuvinte potrivite” şi cîtă vreme lucrează sub specia ei, neobosit şi cu aceeaşi prospeţime. Spune poetul undeva: ”i-am dat iubirii tot ce aveam”. Cîtă vreme poetul va îndestula iubirea cu viaţa sa, cu bucuriile simple şi omeneşti, va deţine şi dreptul inalienabil de a mărturisi frumuseţea. » (Aurel Sibiceanu despre volumul “Absenţa a ceea ce sîntem” – Revista Conexiuni, New York, decembrie 2010)

« Acum (la al nouălea volum de versuri) a păstrat în multe privinţe coloratura din primele trei volume, dar tonalităţile, modul în care construieşte versul mi se par a fi mai limpezite. Aşadar, dacă privitor la celelalte volume scriam că poezia lui pare a reflecta mai curînd îmbinarea între căutarea unui stil propriu, a unui limbaj în care să-şi îmbrace discursul, uneori cu rezultate ca „balansul” între ironie şi introspecţie, observaţie (aparent) detaşată  şi ludic, „joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul între două „lumi”, virtuală şi reală, cred că de acum autorul a ales modul în care va merge pe drumul poeziei, desigur aceasta neînsemnînd că a ales să nu mai caute, să schimbe. Dar, urmărind volumele, constatăm că tematicile au rămas aceleaşi, cu nuanţele de rigoare şi cu amendamentul că a ajuns la o manieră a „rostirii” versului. De pildă, şi volumul Absenţa a ceea ce sîntem este, ca toate celelalte, un expozeu, o „călătorie” despre/ prin experienţa sa de viaţă, un excurs pe drumul sinelui dinspre întrebare spre adevăr – „un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri / lăsate de izbelişte / un adevăr care devenise un monstru”. Adevăr pe care, aidoma unui Ahab în haine cu petece din cuvinte şi întrebări/ căutări, l-a „alergat” „prin oceanele lumii”, iar cînd l-a „întîlnit”, scrie autorul, „am vrut să-i înfig harponul adînc în inimă” (Adevăr lipsă). Adevăr (hrănindu-se aidoma unui „monstru” cu „tone de adevăruri minuscule”) pe care, deşi l-a privit „cu ochi blajini”, nu l-a atins, pînă la urmă, niciodată. Văzîndu-se pe sine ca un „gardian al speranţei”, agăţîndu-se „de un gînd ca de un colac de salvare/ atunci cînd toate apele cresc şi cerul/ are culoarea înecului” sau „de proiecţia eului/ ce-ţi întinde o mînă”, hălăduieşte prin „dimensiunea iluziei veşnice”. De la singurătate la suferinţă (căci „toate lucrurile sînt în ordinea firească/ a suferinţei” – Inventarul sentimentelor), moarte, căutarea „locului” său, în plan ontologic dar şi fiinţial, autorul îşi caută drumul, adevărul, caută răspunsuri pentru a se defini sau pentru a defini „absenţa a ceea ce sîntem”. Iar cînd „inima îţi face inventarul sentimentelor”, scrie el, afli şi că „viaţa este o apă curgătoare”, dar şi „un strat subţire de pămînt/ sub care morţii se pot întinde cît vor”, este tot, „cît vezi cu ochii/ norii soarele stelele cerul şi luna”. În fond, un om nu e „nimic nou sub Soare”, „doar o umbră descheiată la şireturi/ cu mîinile-n buzunare” rătăcind prin lume în căutarea răspunsurilor sau pur si simplu trăind. Trăind într-o lume parcă alcătuită din lumi-straturi paralele/ separate, care nu ajung să se întîlnească – „oamenii dedesubt zeii deasupra”. Fără a practica tonul de lamentu, autorul caută adesea generalizarea în locul individualizării/ particularizării. Dar… dacă „adevărata lume este a celor singuri” ce cale ai cînd ştii, cînd speranţa nu mai există nici măcar îmbrăcată în voalurile iluziei, cînd eşti predestinat să fii singur? Cînd ceilalţi sînt, cînd chiar tu eşti sub zodia absenţei şi cuvintele sînt „rămase pe drumuri”, căzute sub paşii atîtor absenţe, „strivite de paşi înghiţite de umbre”, cînd simţi „toate cuvintele ascunse de gura lumii” – Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi? Cînd vorbele sînt nefolosite pentru că şi comunicarea e absentă? Scrie autorul: „Te pierzi în mulţime/ mergi lovindu-i cu umerii/ pe toţi ceilalţi”, căci  trebuie ca cineva să ştie calea „spre marea singurătate a zborului”… » (Marius Chelaru despre volumul “Absenţa a ceea ce sîntem” – Revista Nordlitera, februarie 2009)

« Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuţ Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentaţiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecţiei şi a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existenţei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe şi accidente, miracole şi magii personale. Ionuţ Caragea se zideşte, astfel, în materia dintotdeauna a poeţilor adevăraţi: deghizarea viului în imaginar histrionic. (…) Nici Ionuţ Caragea, nici alţi poeţi plasaţi în exilul românesc contemporan (deşi nu au fost şi dizidenţi politici), nu sînt scutiţi de tratamente lipsite de adecvare din partea unei părţi a criticii oficiale din ţară, la care resentimentul şi integrismul xenofob şi exilofob funcţionează în dauna conştiinţei sănătoase a actului hermeneutic. Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte. Autorul îşi asumă cărţile cu forţa interioară a exilatului care resimte şi respiră o poezie de limbă română ce funcţioneazã astãzi ca un semnal de alarmã împotriva dovezilor de disolutie a civilizatiei românesti. » (Prof. Dr. Angela Furtună despre volumul “Suflet zilier” – Revista Observatorul din Toronto, august 2011)

 « Autor a numeroase cărţi de poezie, publicate în limba română şi în limbi de circulaţie internaţională (franceză, engleză etc.) începînd cu anul 2006, alături de alte cărţi de aforisme şi literatură S.F., Ionuţ Caragea se detaşează ca stil personal dar se şi înscrie, în acelaşi timp, în galeria unor importanţi poeţi români. Este prin excelenţă un poet liric, un poet care s-a format şi consacrat în zona lirică a poeziei, făcînd să devină publică o definiţie a acestui gen literar. Lirismul poeziei sale este bine închegat din punct de vedere formal şi bine încadrat. Versurile sînt ca o liră strunită, într-o teribilă tensiune. Intensitatea conţinutului versurilor sale, din oricare din cărţile publicate, nu este rezultatul unei struniri extreme inclusiv a formei de exprimare, a unei constrîngeri exercitate de fond asupra formei, asupra inte­riorităţii fondului încătuşat între limitele formei. Imaginile plastice sugerate de autor prin versurile sale scot în evidenţă asemănarea, dar şi marea deosebire de artele plastice vizuale care folosesc forme şi culori pentru a ne încînta spiritul. În poezia lui Ionuţ Caragea adevărata plastică este întot­deauna sugerată, de aici şi infinita ei putere asupra sufletului omenesc, dornic să scape de lumea reală, dar care – printr-o curioasă antinomie – îmbracă formele şi culorile pămînteşti, dîndu-le în plus lumina nostalgiei, iluziile şi evadările sale. (…) La Ionuţ Caragea întîlnim o disponibilitate sufletească spre sublim, spre perfecţiune, un spirit critic în acelaşi timp, ca o forţă care despică haosul, îndepărtează zgura, mlădiază şi patinează contururile, smulge şi păstrează ce este mai fin şi mai de gust şi pune la îndemîna cititorului, în intimitatea lui, tot ce cultura şi viaţa posedă mai prielnic şi bogat pentru creaţie. Lirismul poeziilor sale nu trebuie să ne amăgească sau să ne facă să uităm marele adevăr, pe care îl ascunde şi pe care îl descoperă concomitent poezia sa: acela de a restabili adevărata egalitate, a tuturor elementelor vieţii, ca o mare lecţie într-o deschidere cosmică pe care o rosteşte de la în­ceputul lumii – poezia. » (Prof. Dr. Nicu Vintilă despre lirismul poetic în opera lui Ionuţ Caragea – revista Scrisul românesc, august 2010)

« Apărut recent la  Editura Fides, volumul de poeme semnat de Ionuţ Caragea şi intitulat ,,Absenţa a ceea ce sîntem” se constituie într-o adevărată bijuterie grafică, eleganţă care transcende dinspre vers în prezentarea vizuală,  arta de prezentare a copertei. Ajuns la vîrsta christică, autorul  atinge parametrii profesiei sale de credinţă, îşi cunoaşte limitele, luminile şi umbrele, renunţă la oglindă pentru a se autodefini  prin ceea ce scrie. O maturitate a spiritului care nu este nici tînăr, nici bătrîn, este doar Spirit înrobit de patima poeziei, se simte vibrînd ca un diapazon lovind lemnul de rezonanţă al unui Stradivarius. Ionuţ Cragea,  nu filosofează  în poemele sale gratuit, nu se întreabă şi nu îşi răspunde doar pentru a auzi în propria-i ureche acel cîntec de sirene ce cheamă spre miraj dintodeauna poetul. El scrie testamentar, pentru veşnicie, şi o face cu bucuria savantului care a  descoperit gena, nu a fericirii, rostul nemuririi. Un tumult de imagini şi idei inedite ne apar nuanţat sau, alteori voalat, – se contopesc în sintagme ce au darul de-a ne face să poposim pe pagina cărţii întru zăbava care ne pune mintea în funcţiune,  vreme în care sufletul se desfată cu mierea limbajului, unul modern dar fără a renunţa la clasicul care îi dă poemului eleganţa unui parfum de mosc. Fără emfază dar şi fără timiditate, poetul se cuibăreşte în măduva versului pe care îl începe şi îl duce ca pe o dulce şi responsabilă povară, pînă la capăt. Este un test de profesionalism şi dăruire totală în Artă, prin care cuvintele devin leac şi blestem, se leagă în versuri care alungă şi cheamă oamenii diferiţi prin fire şi stare, în aceeaşi cetate, un loc unde totul este posibil şi defel perisabil. (…) Din eşalonul tinerilor poeţi de limbă română, care au decis să trăiască în spaţiul de dincolo de Atlantic, Ionuţ Cargea este printre puţinii care conştientizează corect valoarea sa de scriitor, unul născut, nu făcut, şi care pe lîngă har deţine şi curajul de-a da bir, atît cît cere o societate mercantilă şi consumistă, – tribut de sînge şi cerneală prin valenţele multiple ale Limbii Române, pe care o promovează în Montréal (Canada). Este un poet despre care Istoria Literaturii Române îşi va spune cuvîntul cînd va fi să fie. Pînă atunci, bucuria de-a citi o carte de referinţă, în maidanul maculaturii care ne sufocă adesea, – rămîne la îndemîna celor care iubesc pîinea, vinul şi Poezia: Viaţa. » (Melania Cuc despre volumul „Absenţa a ceea ce sîntem” – revista Cetatea culturală, aprilie 2009)

« A paisprezecea carte semnată de Ionuţ Caragea, Poezii de dragoste (2010) este o antologie de fermecătoare creaţii, aparţinînd unui reprezentant de seamă al „generaţiei Google“, cu o generoasă prefaţă, Deosebirea dintre dragostea de literatură şi adevărata poezie de dragoste, de Corneliu Leu, suită de însemnări – după cum se prezizează în subtitlu – «pe marginea volumului selectiv din opera unui tînăr poet român rătăcit pe meridianele lumii, dar bine înrădăcinat în dragostea pentru poezia limbii lui». (p. 7). Meridianul frumoasei „rătăciri“ a lui Ionuţ Caragea este Montréal-Canada. Forţa, valoarea estetică a poemelor semnate de Ionuţ Caragea îşi află obîrşiile, izvoarele, nu numai în droaia de cuvinte sărutate, fireşte, înainte de-a ajunge «pînă la glezna unei metafore» (p. 131), ci şi în capacitatea extraordinară a acestui poet de a palpa „epiderma“ cosmicităţii „cotidiene“ (în accepţiunea lui Benedetto-Croce din La Poesia…, 1935), de a ocoli black holes şi de a-şi projeta eroul liric tocmai la „ieşirea“ prin „cerul gurii“ unui labirint valahic-supergospodărit între Steaua Polară şi Lacteea Cale: «…iar rătăcesc amintiri ameţite în sufletul meu labirint / urmărindu-ţi firul iubito paşii-mi se pierd / pe un cer plin de stele / te plimb în Carul Mare pe Calea Lactee / pînă la Steaua Polară / Luna mirată / îmbrăţişez coada cometei fugare / urmărindu-te prin găuri de vierme / […] / cu dor de supernovă / întind degetele boante zbori cu viteza luminii…» (Cer de nisip – p. 42 sq.). Evident, un „cuplu teluric-celest“ cu înfotonare benefică… » (Prof. Dr. Ion Pachia-Tatomirescu despre volumul „Poezii de dragoste” – revista Luceafărul, martie 2010)

« Ionuţ Caragea scrie o poezie fiinţială, fiindcă nu poate altfel. El e conştient că, dacă nu-şi revarsă darul său altora, în picături de chihlimbar, acestea, într-o zi şi-ar putea pierde din strălucire, ori poate ar dispărea în imensitatea nisipului deşertului sufletesc. Ce poate fi mai trist? S-ar zice că e vorba de o lepădare a veşmîntului matriceal şi o apariţie firească în toată nuditatea lui, spunînd eventualilor spectatori curioşi: Iată-mă! Acesta sînt eu, cel adevărat. Îngăduiţi şi primiţi-mă, aşa cum  mă aflu, răstignit la cumpăna dintre vis şi realitate. Totodată, conştient de sublimitatea gîndului şi a inimii, el îşi apără avuţiile dobîndite în ani de străduinţă, pentru a-şi sluji stăpîna şi regina: Poesia, Doamna sufletului său, cu credinţă şi supunere. Dar mai ales, cu iubire. Cu acea iubire ce ţi-e dată definitiv şi care te leagă cu jurămînt sacru, pe viaţă. (…)  Sincer, direct, prea puţin preocupat de stil şi forme, Ionuţ Caragea a dobîndit deja un stil inconfundabil – pentru că, inconfundabil este şi Poetul în accederea sa pe treptele cele mai înalte ale creaţiei artistice. Mai mult livresc decît orfic, mai mult orfic decît imagistic, Ionuţ Caragea se înveşmîntă în straiul Cuvîntului şi bate-n ferestrele Timpului, rîvnind secunda eternităţii posibile, a înveşnicirii prin propria sa creaţie, ceea ce îi reuşeşte pe deplin în acest volum, probîndu-şi valoarea şi înălţimea la care a ajuns într-o ideatică originală, cît se poate de fericită. Ionuţ Caragea demonstrează cu prisosinţă şi cu acest nou volum că şi-a dobîndit un nume de marcă în lirica actuală şi că strădania lui de a se face înţeles devine benefică pentru cine este dispus să primească un dar neasemuit, precum cuvintele de faţă, prin care poetul se autodefineşte, aşa cum este, ceea ce e cu totul şi cu totul admirabil. » (Cezarina Adamescu despre volumul „Absenţa a ceea ce sîntem” – revista Agero, mai 2009)

« Ionuţ Caragea s-a născut pe Google. O spune el, o spun şi alţii. Dacă ar fi să extrapolăm, prin absurd, judecata de mai sus, am găsi că aproape toţi poeţii din generaţiile mai noi s-au născut cam în aceeaşi manieră. Matricea însă diferă. În cazul lui Ionuţ, ea s-a produs printr-un cutremur, un „Delirium tremens” (ajuns volum), aproape apocaliptic, cu care a cules aplauze şi a stîrnit controverse. Avînd de partea lui avantajul confruntării directe a modului de viaţă nord-american cu incertitudinea sufletească, cu golul exacerbat de ruperea de rădăcinile ancestrale, poezia lui, scrisă aproape pe nerăsuflate, se edifică. La baza ei, mai bine decît au încercat mulţi s-o spună, stă Singurătatea : „o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / şi am s-o plîng peste lume” („Omul cu o singură lacrimă”). Poetul simte nevoia singurătăţii. O deplînge, dar, în acelaşi timp, o caută. Este propriul său „modus vivendi”. Singurătatea este mai rea decît Foamea. Pentru foame, cel puţin, există un leac: „trag cu dinţii de-o coajă uscată de pîine / tot ce-a mai rămas din pîinea mea / cea de toate zilele” („Trag cu dinţii de-o coajă uscată de pîine”), dar pentru singurătate…  (…) Mai acum vreo doi ani, într-un scurt comentariu lăsat la subsolul unui eseu scris cu adresă directă, pe unul din siteurile noastre de poezie, am scris: „…de la un site la altul, de la o poezie la alta, mesajul transmis de el devine tot mai clar, tot mai adînc, tot mai puternic, făcut anume, parcă, să ni se întipărească în minte. Poeziile lui se distanţează de tot ce este simplă maculatură, de acea făcătură zilnică, trasă ca la şapilograf, care inundă astăzi literatura. El nu are profesori, el nu imită pe nimeni, el nu se încadrează în nici un curent literar. Versurile lui sînt puternice pentru că vin din viaţă. Viaţa lui, viaţa noastră. Cu rimă sau fără, contestate sau nu, ele sînt făcute să rămînă. Şi cine ştie?, poate că un nou curent literar este pe cale să se întrevadă la orizont. Ionuţ Caragea s-a născut pe Google, dar nu îi este sortit să moară pe el. Ferestrele pe care le-a deschis pur şi simplu din greşeală au să-l poarte, fără nici o tăgadă, spre tipografii”… » (Adrian Erbiceanu despre volumul „Omul din cutia neagră” – revista Sfera Online, ianuarie 2008)

« Prefaţîndu-i al doilea volum de versuri, constat că biciuitul de muze Ionuţ Caragea se autoclaustrează, faptă pedepsită de lege prin lumile terestre, dar nu şi în perimetrele celeste. Să fi descoperit poetul acel colţ neştiut de nimeni în care fericirea nu depinde decît de sine? Liniştea claustrofobă este prizonieră în camera cu chirie: inima sa. Poetul bate din poartă în poartă, aşteptînd să-i răspundă cineva şi să strîngă de pe-aici, de pe-acolo, puţină iubire. Palmele poetului sînt drumuri de piatră filozofală între viaţă şi moarte. Ionuţ Caragea îşi retează cu barda degetele care-i scrijelesc poemele, se bucură şi aplaudă. Este pe deplin conştient de faptele sale şi, mai mult de atît, este un chirurg al propriei suferinţe. El taie şi tot el repară. Dumnezeu i-a dat mînă liberă de a se juca cu propria viaţă şi de a experimenta puterea cunoaşterii. Dar această cale spre pustia adevăratei maturităţi îl transformă într-un Sisif modern. Muntele său imaginar, Snowdon, pe care se căţăra pe Lună în volumul Delirium Tremens, este acum situat pe orizontala marină înţesată cu valuri de idealuri. Dincolo de esenţa durerilor calme, poetul îşi strigă şi-şi caută Dumnezeul. Se pare că individul etern îi ascultă răcnetele, dar nu-i răspunde. Sau poate că bătrînul îşi rîde în barbă: Ionuţ, Sisif te-ai voit, Sisif să rămîi! Nu m-aş mira deloc dacă plătindu-şi taxa pentru intrarea în paradis, îl va auzi clar pe Dumnezeu spunîndu-i lui Petre: nu-i deschide ! » (George Filip în prefaţa volumului „M-am născut pe Google”)

« Ionuţ Caragea este mistuit de un foc interior devastator, care îi face corpul să devină canalul de transmisie al poeziei din sufletul său către semeni, către univers. Alimentat iniţial de o mare dragoste cu final nefericit, care a generat majoritatea poeziilor sale de dragoste, acest foc a ars mai apoi din cauza bolii, a suferinţelor cauzate de meditaţia asupra vieţii, a morţii, a actului creator, de dorul de locurile copilăriei (plaiurile natale? patria? – şi da şi nu, oricum, patriotismul său este unul de calitate, nu unul sforăitor), de regretele legate de raporturile cu părinţii, de schimbările negative ireversibile aduse de aşa-numita modernizare şi „globalizare” din ultimele decenii, care au marcat întreaga omenire, de exacerbarea fără precedent şi la nişte cote alarmante a individualismului şi – o spun fără nici un ocol – a alienării omului în societatea de consum contemporană. (…) La început am fost cucerit de îndrăzneala acestui tînăr care spărgea toate canoanele, ridicînd un firewall între poetul din sine şi regulile poetice „clasice” care se izbeau de filtrul lui necruţător. (…) Nu poţi construi decît după ce dărîmi, dupa ce arzi, după ce cauterizezi totul pe locul viitoarei alcătuiri. Dar chiar şi în poemele demolatoare, iconoclaste, se întrevede o salvare morală de origine divină, creştină. Lucru rar într-o epocă bîntuită de păgînisme şi de indivizi însemnaţi » (Dumitru Scorţanu despre volumul „33 bis” – revista O carte pe zi, ianuarie 2008)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5