Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iulie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Arte frumoase. Carte şi Arte româneşti în Franţa (VI)

Primit pentru publicare: 28 Iun. 2019
Autor: Paula ROMANESCU
Publicat: 08 Iul. 2019
© Paula Romanescu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

VI

     Organizatorii Salonului de Carte – Montmorillon, 2019, s-au îngrijit printre altele şi de dus-întorsul invitaţilor de la Paris la Poitiers şi retur. Nu oricum, ci în TGV – train de grande vitesse, cu vagoane ca nişte saloane de primire din reşedinţele doamnelor cu jour fixe, cu fotolii confortabile (nu, ceai nu ni s-a oferit!), unde amfitrionul, rudă depărtată cu „naşul” de pe la CFR-ul nostru, nu ne-a deranjat decât să ne întrebe dacă totu-i în ordine şi nu întâmpinăm nici un disconfort. De bilete nu ne-a întrebat. Şi aveam! 

      Am ajuns în Oraşul-Lumină când cerul albăstrea văzduhul tot şi, pentru noptateci se anunţa o nouă poveste. Eu eram foarte obosită şi nu voiam decât să ajung mai repede la camera care (credeam eu!) mă aştepta la Palatul Béhague, sediul Ambasadei României la Paris, „hebergement” care-mi fusese aprobat de ICR-ul din România pentru două zile (17 şi 18 iunie), confirmat printr-o înştiinţare oficială pe care, mulţumescu-Ţi, Doamne!, am avut inspiraţia s-o iau cu mine ca document necesar. 

      Ajunsă în faţa porţii de metal de la „Casa Românească” din rue de l’Exposition, am sunat, mi-am declinat numele, am spus cu ce rost mă aflu acolo şi, în loc de „Bine aţi venit”, o voce neutră mi-a răspuns că nu s-a primit nici o adresă din ţară de la instituţia competentă dătătoare de astfel de aprobări, în privinţa găzduirii mele. Micului Sânt Petru cu cheile împărăţiei de aici i-am cerut să-l vestească pe mai marele său (nu chiar pe Acela, fiindcă, duminică fiind, îşi luase şi El o zi de odihnă!) iar după o mică eternitate de vreo douăzeci de minute, mă aflam în camera de aşteptare înconjurată de trei persoane „cu mari responsabilităţi” care citeau şi reciteau adresa de la Bucureşti cu care venisem „înarmată” şi, nu ştiau cum să scape de mine deşi acolo se scria negru pe alb că dreptatea era de partea mea… Argumentul lor – ICR-ul care mi-a dat aprobarea, nu a înştiinţat MAE-ul ca să dea dezlegarea… Deci dezavantaj – acarul Păun! Numai că „acarul” care eram, nu şi nu!, că el nu acceptă să lipească oalele sparte din nepriceperea unor neaveniţi cocoţaţi pe fotolii capitonate şi moi prin Institute de Cultură… Îndatoritoare, directoarea ICR de la Paris, a butonat mobilul personal şi m-a vestit fericită că a reuşit să-mi rezerve o cameră la Hotel de la Paix ( Pace vouă!) cu „doar” 140 de euro pe noapte, o nimica toată! Am surâs îngereşte: – N-am atâţia bani. – Şi-atunci?! Aici nu puteţi rămâne. – Ba pot.  Îmi place Sous les ponts de Paris cântat de Edith Piaf dar, în seara asta, la ora asta târzie, nu prea cred să mai fie loc pe acolo şi, de altfel, apele Senei şi-au înălţat binişor nivelul. Situaţia în care ne aflăm, toţi având dreptate, nu trebuie să fie o problemă a mea. Deci nefiind problema mea, rezolvaţi-o! 

     Şi au rezolvat-o: mi s-a plătit hotelul.

     A doua zi, ES d-l Ambasador al României, cu autoritatea cu care era investit, a făcut ce trebuia să facă nepriceputul funcţionar culturnic din Bucureşti.

     Câţi oameni ca mine se vor mai fi aflat în astfel de situaţii din pricina unor neaveniţi funcţionari superiori mult prea mărunţi pentru marea căciulă pe care-o poartă pe capul lor cu minte cât un bob de mei!    

      Un duş reconfortant, şi iată-mă un om nou! Ce simplu pare totul! De ce n-or fi priceput comuniştii că pentru a crea omul nou ar fi fost de ajuns un duş bun şi un dram de confort şi nicidecum terifiantele „reeducări prin tortură” din temniţele iadului care împânziseră România după 1949 şi răsăriseră ca ciupercile după … explozia de la Cernobîl!

      A doua zi am simţit nevoia să evadez în altă epocă, în alt secol, în alt Paris, sau, de ce nu, în lună, fiindcă am aflat că stăpâna nopţii ar fi adăstat la Grand Palais cel de la capu’ podului cu cai înaripaţi de peste Sena, sătulă să tot lunece de-a surda pe a lumii boltă. Poate pentru a vedea şi ea mai de aproape ce-o fi însemnat nebunia aceea pe fond roşu însemnată cu secera şi ciocanul, „expusă” în prezent tot la Grand Palais (în aripa stângă!) spre a-i face ei concurenţă neloială în care este expertă.

       Şi-a fost să-mi împlinească visul mai întâi Musée de la Vie Romantique din 16, rue  Chaptal din apropiere de Pigalle cea cu fetiţe vesele de să mori de râs privindu-le şi, domni trişti de să le plângi de milă văzându-i năruiţi sub greutatea contului în bancă sau a ierbii dătătoare de culoare ţipătoare cenuşiului vieţii lor fără zăbale…

       Metroul parizian, plin şi el de culoare – au noir fixe, adică negru integral. Monotonia alunecării prin lungile tuneluri este întreruptă/ luminată când de un cânt de ciocârlie răstignit pe vioară, care aduce vag a Enescu, când de un banjo amintind de condorii din Anzi, când de un nai de verde plai (unde eşti tu, Zamfir!), când de vreo litanie lancinantă îngânată de o nespălată… Cel mai pitoresc mi s-a părut un tip ferchezuit care a început prin a cere scuze de deranj onor călătorilor pe care „se vedea obligat” să-i deranjeze în fiecare zi ca să-şi poată şi el plăti un prânz (hai, şi-o cină!) la restaurant, başca hotelul pentru noapte…. Deci, bag sama, acela era fieful lui adjudecat la licitaţia locurilor de … nemuncă.  Uite că mie nu mi-a dat prin minte să le povestesc apaticilor călători metronarzi despre situaţiunea mizericordioasă în care mă aflam de aseară şi, că o masă la restaurant nu mi-ar fi stricat deloc…

        Cobor la Sfântul Gheorghe din Pigalle şi ies la soare. Direcţia muzeu!

        Casa din rue Chaptal – Musée de la Vie romantique de astăzi, a fost clădită prin anii 20 ai secolului al XIX-lea de un pictor/profesor neamţ, Ary  Scheffer, pentru el şi tânăra lui soţie Cornelia ca să le fie adăpost, atelier pentru el şi fratele lui, unde veneau şi ucenici-elevi-studenţi (între care şi odraslele Ducelui d’Orléans, viitorul rege Louis Philippe) dornici de a descifra tainele picturii şi, mai cu seamă, salon de primire de jour fixe – vinerea, unde se întâlnea lumea bună a Parisului din perioada de apogeu a Romantismului – George Sand & Chopin, (Musset nu, fiindcă deşi ajunsese ditamai academinian la 42 de ani, frumoasa brune aux yeux bleus nu-l mai vrea lângă ea de când Chopin îi tot cânta nocturnele lui răvăşitoare de suflet!), Delacroix, Rossini, Gounod (fără Faust!), Listz & Marie d’Agoult, splendida La Malibran, diva incomparabilă a scenei lirice din acel timp, dispărută la doar 28 de ani din pricina unui cal care, neînţelegând cine-l călăreşte, a aruncat-o din şa contrariat de neconcordanţa dintre uşurătatea trupului ei şi, usturătoarea şfichiuire a cravaşei … Pauline Viardot, utâţica ei soră mai mică, avea să mai aştepte câţiva ani până la a se adăuga ilustrei societăţi romantice şi, a deveni la rândul ei, compozitoare, pianistă (a concertat cu Clara Schumann, la patru mâini, pianele lor răvăşind de încântare şi farmec auditoriul), cântăreaţă de operă, divă adulată de public, femeia căsătorită şi mamă a patru copii, pe care Ivan Turgheniev, scriitor rus franţuzit, a urmat-o ca o umbră, rămânând mereu în umbra ei de jaruri şi răcoare, până la a se stabili în „dascha” lui la Bougival, cât mai aproape de vila familiei Viardot, ca să nu mai plece până în ziua marii treceri.  Rareori trecea vinerea pe la Schefferi şi Hugo, Balzac şi mai rar, aceştia ocupaţi peste poate cu scrisul lor, dar şi oameni politici de talia unui Adolphe (nu acela!) Thiers, monarhistul, preşedinte interimar republican, prim-ministru, politicianul abil, adaptabil din mers oricărei schimbări de regim, etc.

      Sunt cu toţii astăzi în Muzeul Vieţii romantice din rue Chaptal ca să nu mai plece niciodată şi să ne îngăduie şi nouă să le fim alături – efemere treceri prin timpul lor imobil: Chopin prin nocturnele lui, Aurore Dupin, alias George Sand, prin marmura în care s-a mutat şi, deopotrivă, prin peisajele sale dendrite (fiindcă mai toţi romanticii au şi pictat că doar nimic din ce se măsura cu frumosul nu le-a rămas străin), La Malibran înveşnicită în rolul Desdemonei, portretizată de François Bouchot, Pauline Viardot în rolul ei, văzută de Ary Scheffer, fraţii Ahile şi Eugen Deveria, Alftrd de Vigny care, zice-se,  citind în salonul Mariei d’Agoult lucrarea „La Frégate”, a lăsat auditoriul într-o muţenie din care doar ambasadorul Austriei l-a trezit când … s-a trezit întrebând: Acest domn este un amator?! La plecare, nefericitul Alfred de Vigny a mai găsit puterea să-i şoptească frumoase contese d’Agoult (la a cărei ureche doar Liszt avea îngăduinţa să-şi depună şoaptele!) un trist Ma frégate a fait naufrage dans votre salon / Fregata mea a naufragiat în salonul dumitale… Mare pagubă! Alţii au naufragiat cu viaţa lor cu tot în ochii de limpezi ape cu mâl în afund ale unor femei tulburătoare, şi nu s-au mai lamentat deloc! 

       La cenaclul lui Victor Hugo se citea piesa Hernani – dându-se prin aceasta statut de nobleţe Romantismului şi, generând lung prilej de vorbe şi de ipoteze…(Aşteaptă-ţi timpul tău, Topîrceanu!). La Clubul Haşişinilor se mânca haşiş sub formă de dulceaţă (îţi aminteşti, Baudelaire?). Turma poeţilor romantici avea şi un păstor – Victor Hugo, pe al cărui steag era înscris: Le laid c’est le beau / Un chip urât poate ascunde frumosul (a se vedea Quasimodo al lui din Notre-Dame de Paris!). Fotograful Nadar (Felix Tournachon) a creat un adevărat panteon al scriitorilor din acel timp (249 de portrete); sculptorul David d’Angers a realizat 510 medalioane ale acestora, de busturi impunătoare bucurându-se doar Hugo şi Adam Mickiewicz, poet romantic polonez îndrăgostit şi el de viaţa romantică din Paris.

       Ce-ar zice oare aceste mari figuri romantice de-ar vedea cohortele de Gilets jaunes  clamându-şi pe baricadele democraţiei, cu arme contondente sau doar cu forţa bojogilor, drepturi sociale de tot felul de la politicienii de un singur fel (incapabili adică), sau revărsarea pe largile bulevarde a mareei diversităţilor – culturale, religioase, sexuale, de culoare, fără culoare, care se vor intrate-n rândul „expiraţilor” cu toate drepturile legale perpetuate de mii şi mii de ani de când se vor fi ivit pe lume legi, ba chiar de când cu izgonirea din Rai a primilor păcătoşi care nu voiau, inocenţii, decât să pună în practică porunca Lui: Creşteţi şi vă înmulţiţi!

       Poate că Romantismul lor, reumatismul meu agrementat cu oboseala din tălpile care cerşeau odihnă, căldura de vară devenită adevărată caniculă, sau toate la un loc, mi-au purtat paşii într-un părculeţ din apropierea muzeului. 

       Linişte şi răcoare. Doar câteva bănci ocupate. E oră de program pentru cei care mai şi muncesc. Eu vreau să mai rămân puţin cu gândul la lumea celor pe care tocmai i-am frecventat. 

      Păi să tot visezi cu ochii deschişi!

      Şi, dacă tot îi aveam deschişi, ochii mei au prins să privească şi în jur şi, deodată, cu o uimire neîncercată încă, de care doar gura a dat semne cum că aş avea oarece dificultate de respirare şi s-a căscat a uluire ca proasta-n târg, văd cum pe una din băncile ocupate, două femei pierdute (de vrajă!) efectuau un foarte minuţios şi febril studiu anatomic, agrementat cu sărutări de o arşiţă care făcea să pălească jarul soarelui acelei zile toride.

      Pe o altă bancă, o bătrână citea o carte. Pierdută şi ea. În lectură. Un bărbat tânăr, cu fetiţa de mână, se îndreaptă spre o altă bancă, sub un copac umbros. Alt cititor împătimit, îmi zic, văzând cum se pregătea şi el liniştit de lectură.

      Voiam să plec… voiam să şi rămân. Liniştea de aici era greu de aflat pe lungile străzi pariziene lipsite de vegetaţie şi, picioarele mele implorau repaos.

       Am închis ochii, umbra binefăcătoare mă reconforta, mă revedeam copil în grădina bunicilor de la Boţeştii de Argeş, cu mere de rai neinterzis şi flori în fâneaţă, cu întreg Raiul copilăriei limpezindu-mi apele sufletului. Când i-am redeschis, lână mine se oprise un înger cu chip de copiliţă care-mi zâmbea şi-mi silabisea ceva într-un grai necunoscut şi totuşi atât de uşor de-neînţeles ceva precum o taină sfântă. A fluturat apoi din aripa-mânuţă un la rededere (sau adio!) şi a plecat mai departe. S-a oprit şi-n faţa bătrânei cu cartea, repetând ritualul pe care-l împlinise pentru mine. Prin dreptul cuplului adâncit în explorări anatomice a grăbit pasul. După un timp şi-a reluat rondul. Acelaşi zâmbet, aceleaşi fărâme de vorbe şoptite (sau altele!), aceeaşi fluturare a mânuţei, aceleaşi silabe, aceleaşi opriri. Curând parcul tot s-a umplut de îngeri. Era ora de sfârşit de program de la Maternella din apropiere şi adulţii profitau şi ei de tihna parcului ca să-şi tragă sufletul şi să-i lase pe pruncii lor să zburde puţin.

      A fost întreruptă şi lecţia de anatomie comparată, din drastică lipsă de intimitate, provocată de prezenţa regimentelor de îngeri foarte vocali care luaseră cu asalt bănci şi alei. Bătrâna cu cartea plecase. Banca ei era acum plină de mici necititori zglobii.

      Am plecat şi eu spre alte (ne)înţelesuri. 

      Metroul m-a dus în lună, în plină zi. Expoziţia de la  Grand-Palais –  La Lune / Luna – Du voyage réel au voyage imaginaire/ De la călătorie reală la călătorie imaginară –   marca împlinirea a o jumătate de secol de când omul îşi lăsase urma paşilor pe obrazul ei de pulberi, brăzdat de foste râuri (de lacrimi ?!) din alte lumi, din alte ere…

      Multe fotografii legate de Expediţia Apollo, talpa bocancului lui Niell Armstrong conturată pe solul lunar precum steaua ori mâna celebrităţilor din lumea artelor şi a muzicii de pe Walk of Fame din Los Angeles – Bulevardul Hollywood, ori de la Cannes, ori din Cetatea lui Bucur din Piaţa Timpului peste care planează umbra Cocorului -Magazinul cu de toate.

       Era în expoziţie şi o machetă a „maşinăriei” care l-a transportat pe cosmonautul Niell pe satelitul Pământului, acea lună dătătoare de vise roze pe care de veacuri îndrăgostiţii feţi-frumoşi le-o promite aleselor lor ca dar nepreţuit şi semn de vitejie. Acum, slavă cerului fără frontiere, cuplurile de toate sexele pot porni in corpore  à  décrocher la lune şi să şi-o împartă în feliuţe subţiri la cinele lor cele de taină, lângă un croissant şi-o ceaşcă de lapte şi miere ori, şi mai bine, o cupă de şampanie.

      Pe mine m-a atras mai mult pictura inspirată de lună – un Paul Delarouche  cu un tablou din 1856 care cred că ar fi ilustrarea perfectă a fetei aceleea din rude mari împărăteşti în odaia căreia intră Luceafărul şi pe trupu-i se revarsă/ pe ochii mari bătând închişi/ pe faţa ei întoarsă…  Cum? Luna nu e Luceafărul? Sunteţi siguri? Poate ar trebui să le aflăm părerea şi celor două femei din parcul de lângă Musée de la Vie Romantique. Dacă le veţi întâlni, nu rataţi ocazia de a le întreba…

       Am mai adăstat în faţa picturii lui William Dyce – Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta (1864) care m-a dus cu gândul tot la ale noastre poveşti de iubire, sau cum s-or mai numi ele când ne poartă-n jocul lor – Mitte Kremnitz şi Eminescu, el citindu-i nemţoaicei mult prea plină de (ne)importanţa ei, un fragment din Infernul lui Dante, iar fruntea lor atingându-se, lăsând cale unui sărut după care „n-a mai fost nici zi şi nici lectură…”.

       Un alt tablou, de Silvester Meinzer – Luna, ca un cap de mort, mi-a amintit de Topîrceanu cu Apostroful (lui) à la lune, pe care nu mă îndur să-l fragmentez că prea e de tot frumos: Glob rătăcitor de stâncă rece, tristă ca mormântul,/ Fiică stearpă a-ntâmplării, lună, soră cu pământul,/ În zadar de mii de veacuri,(trimiterea la Scrisoarea I de Eminescu este evidentă) tu cu raze-mprumutate/ Fermecat-ai paraziţii uriaşului tău frate!/ Arc văpsit pe bolta rece de-un penel muiat în aur,/ Solz zvârlit din coada unui legendar ihtiozaur,/ Câţi săraci din lumea asta, când luceşti în noaptea tristă,/ N-ar voi să fii monedă, să te lege-ntr-o batistă?/ Sloi de-argint ce se topeşte în azurul dimineţii!/ Veşnic te-au iubit amanţii, veşnic te-or cânta poeţii/ Lăudând în osanale mincinoasa ta splendoare,/ Dar tu vei rămâne veşnic rece şi nesimţitoare./ Apariţie banală ca un fund de farfurie!/ Talere cu două feţe! Cap de monstru fără trup!/ Orologiu fără ace! Nastur de manta! Chelie!/ Felinar! Conrupătoare de minore! Cantalup!/ Cum poţi tu privi de veacuri globul nostru de argilă/ Şi atâta suferinţă, — fără să te stingi de milă?/ Pieri în noaptea nefiinţei, rece simbol de minciună,/ Piei şi lasă-ne mai bine cerul nopţii fără lună!! 

      Dar cea mai cu moţ lună din toată expoziţia de la Grand-Palais mi s-a părut Infanta Margarita a lui Dali, după Eugène Delacroix. A păstrat (salvat!) Salvadorul genial Dali tot învelişul de „paruri” cu care era împopoţonată infanta care-i va fi pozat lui Delacroix, ca o păpuşă împăiată, dar în locul feţei sale, spaniolul soţ al Galei a ales să plaseze rotundul gol al lunii… Ce-o fi vrut să ne sugereze artistul? Eu aş avea o idee dar nu vreau să v-o impun. Nimic mai dăunător gândirii decât preluarea şi promovarea unor idei gata făcute. Au mai încercat unii când cu doctrina aceea agresivă „Ori cu noi, ori contra noastră, cale de mijloc nu există!”  Ba există! Latinii cei înţelepţi o numeau aurea mediocritas, care în traducere ar da: Calea de mijloc este de aur. Vreau să-i cred pe latini.

        Cu această convingere am ieşit de pe … Lună, am ignorat Expoziţia despre Comunism (mi-a ajuns că l-am trăit şi, că mi-a pus zăvoare setei mele de călătorie în cei mai frumoşi ani dintr-o viaţă de om – tinereţea!), am traversat  Champs Elysees şi am intrat la Petit-Palais unde tronau tot Romanticii … Erau acolo cu toţii: Sarah Bernard, Rachel, La Malibran, bruna cu ochi albaştri – George Sand cu flori în negrele-i plete, de Auguste Charpentier, în dreapta ei Chopin, de Eugène Delacroix, Liszt tânăr, de Ary Scheffer, Marie d’Agoult (alias Daniel Sternem scriitoare) de Théodore Chassériau. Foarte talentatul pictor portretist mort la 37 de ani, îndrăgostit până peste poate de ieşeanca Marie Cantacuzino, cea pe care Puvis de Chavannes avea s-o nemurească împrumutând chipul ei Sfintei Genoveva – patroana ocrotitoare a Parisuluim lucrare care se află la Pantheonul din Paris. Marie d’Agoult a avut cu Liszt trei copii (recunoscuţi de Liszt), între care Cosima care avea să devină soţia lui Richard Wagner. Oare Carol Davila nu tot fiul lor va fi fost? Şi, dacă da, aşa cum s-ar putea înţelege din corespondenţa lor, de ce să fi rămas întemeietorul Şcolii de Medicină şi Farmacie din România „cu părinţi necunoscuţi”? Relaţia dintre Liszt şi Marie era de notorietate publică şi nu mai constituia deloc un secret. Păstrarea aparenţelor?! Care aparenţe! Marie îl lăsase cu buza umflată pe contele ei soţ cu care mai avea două fete) şi plecase cu mai tânărul decât ea cu şase ani Liszt, pe unde-l purtau pe acesta turneele de concerte. Între timp ea făcea copii şi scria. Viaţă romantică, de! 

       Pauză de refacere a forţelor.
       A doua zi – Musée d’Orsay.
       Fosta Gară d’Orsay nu cred să fi cunoscut pe vremea când trenuri pufăiau pe aici atâta afluenţă de public … călător prin lumi de frumuseţi.