Nicu Alifantis s-a născut la 31 mai 1954, în orașul Brăila, raionul cu același nume, regiunea Galați (astăzi, în județul Brăila). Este căsătorit și are două fiice. A absolvit Facultatea de Teatru a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București. A compus și interpretat peste 200 de cântece și a scris muzica pentru 120 de piese de teatru și 19 filme. A fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra” (1974-1981) și a făcut parte din juriile mai multor festivaluri de muzică folk. A întemeiat formațiile-proiect Zan (1995), Simphonicu (2004), Fragileband (2013) și Gemini (2022). A realizat 31 de recitaluri filmate și 15 videoclipuri. A susținut 5.978 de concerte, incluzând spectacole ale cenaclului, 68 de recitaluri în țară, 17 turnee în România și 57 în alte 22 de țări. A editat 17 albume individuale și șase de autor, 14 colecții, două discuri video colective, două discuri extended play și unul single, apărând pe 28 de compilații. Este autorul a zece volume de poezii, poeme, portrete, povestiri și definiții. A jucat în 15 piese de teatru și în două filme artistice. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A lucrat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, Teatrul Mic din Capitală, Teatrul „Excelsior” din București și Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, iar, în prezent, activează la firma „AlifantisMusic” din Capitală. Deține, între altele, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004), calitatea de Societar de Onoare al Teatrului „Excelsior” din București (2015), titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Brăila (2018) și Ordinul „Paul Harris” al organizației Rotary International (2018).

Nicu Alifantis (compoziții, texte, voce, chitară, mandolină, acordeon, lăută, cobză, ukulele, kazoo și percuție) este unul dintre cei mai complecși muzicieni români, a cărui carieră acoperă mai bine de o jumătate de secol. Despre prezența sa în Cenaclul Flacăra și despre însemnătatea acestuia, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 4 octombrie 2005, de la domiciliul lui din București.

– Te salut, Nicu Alifantis!
– Bun găsit!

– Câți ani de carieră ai împlinit?
– 32 [între timp, 51]; în sfârșit, cred că ar fi momentul să mă maturizez!

– În ce măsură a contribuit Cenaclul „Flacăra” la succesul tău din acești ani?
– La vremea lui, a avut un rol teribil de important pentru mine. Acolo, a fost marele meu debut; după ce, în 1973, apărusem la o emisiune de televiziune ce se numea Teletop, în toamna anului 1974 am intrat în cenaclu, unde mi-am format marele public și am rămas până în 1981. Pentru spectatorii din vremea aceea, a fost o manifestare cu totul șocantă, ce venea cu un suflu nou, tineresc, cu un nivel artistic foarte ridicat și, până prin 1978, neimplicată politic, după care a început să fie din ce în ce mai „împachetată” din acest punct de vedere. De aceea, dar și pentru că nu mai aveam timp – în 1979, mă angajasem la Teatrul Mic [din București] –, nu mai făceam față lungilor turnee cu Flacăra, trebuind să fiu prezent și la instituție, așa că a trebuit să aleg.

– Deși ai fost predestinat pentru o carieră muzicală de excepție, ce crezi că ai fi devenit fără cenaclu?
– Din punct de vedere muzical, nu m-am schimbat deloc în anii aceia, dar am avut două mari câștiguri de pe urma lui. În primul rând, contactul cu un public din ce în ce mai numeros, fiindcă, pentru un artist, e foarte important să fie cunoscut de cât mai multă lume, dar, în același timp, și ca el să reziste exigențelor unui asemenea public; în al doilea rând, până la un punct, șansa unei competiții foarte constructive și binevenite, întrucât, pe atunci, existau mari muzicieni – Phoenix, Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Dan Chebac, Evandro Rossetti, Vali Sterian și mulți alții. Tot în vremea aceea, mai era un important nucleu de actori de mare clasă – Moțu [Florian] Pittiș, Gelu Colceag, Ioana Crăciunescu, Ștefan Sloboda, Gabriel Iencec, Florin Zamfirescu, Mircea Diaconu, Mihail Stan și așa mai departe. Acești oameni te obligau la o ținută artistică de excepție, iar cei ce au răspuns acestei obligații – care era tacită – au putut învăța foarte mult, pentru că au avut de la cine.

– Îți mulțumesc pentru acest răgaz petrecut împreună!
– Și eu îți mulțumesc.

Florin Bălănescu