Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Nicolae Covaci; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Nicolae Covaci s-a născut la 19 aprilie 1947, la Timișoara și a murit la 2 august 2024, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul Eroilor din municipiu. A absolvit Institutul de Arte Plastice din Timișoara. A fost un remarcabil compozitor, chitarist, cântăreț, textier, pictor și grafician cu expoziţii în Germania, Spania şi România, sculptor în bronz şi în lut. A fost căsătorit și nu a avut copii. În anul 1961, a fondat la Timișoara formația Sfinții (care a debutat în anul următor), devenită, ulterior, Phoenix și cunoscută în străinătate sub numele Transsylvania Phoenix. Ca lider al grupului, a imprimat acestuia diverse orientări stilistice: beat, rock psihedelic, rock progresiv, blues rock, ethno-rock, hard rock și rock simfonic. În anul 1976, a emigrat legal în Olanda (la Amsterdam), în anul 1977 s-a stabilit în Germania (la Osnabrück), iar, din anul 2002, a locuit în Spania (la Moraira). Figurează pe toate discurile formației, în diverse compilații, precum și în coloanele sonore ale filmelor „Canarul și viscolul” (1969), „Agentul straniu” (1974) și „Nemuritorii” (1974). A susținut peste 3.000 de spectacole în România și în alte nouă țări și este autorul a șapte volume. A primit diploma „Distincția Culturală” (2003), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2007) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiilor Ploiești (2007), Timișoara (2007) și Hunedoara (2017), precum și al comunei Pripiceni-Răzeși, raionul Rezina, Republica Moldova (2023).

Nicolae Covaci (compoziții, texte, orchestrații, voce și chitară) a reprezentat simbolul cel mai autentic al răzvrătirii prin muzica rock, care, de peste șase decenii, a insuflat sentimentul libertății tinerilor din mai multe generații. L-am contactat după ceremonia funerară a vechiului său prieten Dan Andrei Aldea, despre care mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 21 ianuarie 2020, de la București.

• – Te salut, Nicolae Covaci!
• – Ziua bună și ție!
• – Admiratorii tăi și ai lui Dan Andrei Aldea au perceput creația voastră ca pe o rivalitate artistică; cât de justificată a fost această percepție?
• – Dragul meu, nu a existat niciun fel de rivalitate între noi, fiindcă ne-am apreciat reciproc. Pe vremea mea, cine avea o calitate era prețuit și mai ales artiștii se admirau între ei; astăzi, există doar concurență, care e deficitară, pentru că nu ajută la nimic. Pe vremea aceea, noi ne iubeam; după ce Sorin Tudoran și Dan Aldea, care au fost cei mai buni chitariști din țara asta, au părăsit-o din cauza regimului comunist și au jurat că nu mai cântă aici, pe Sorin l-am ajutat afară și cu instrumente, și cu sfaturi, iar pe Dan l-am convins să cânte, din nou, la Oradea, unde l-am împins cu forța pe scenă și i-am pus chitara în mână; el s-a încins, a început să cânte și cu vocea, iar eu m-am dus în sală și l-am aplaudat.
• – Cât îți va lipsi el și în ce sens?
• – După revenirea noastră în țară, am început să lucrăm împreună; din dorința de a colabora, l-am adus la festivalurile în care am fost implicat sau la diferite evenimente, fiindcă aveam un anumit nivel și încercam să facem artă, nu comerț. Și sunt puțini dintre cei valoroși care produc acte artistice, pentru că arta creează stări emoționale, fără de care muzica nu mai e decât zgomot. Dar, astăzi, trăim în capitalism, când se câștigă mult din muzică și nu mai contează emoția artistică, ci doar banii. Pentru mine, Dan Aldea e de neînlocuit.
• – De ce ai tras de el pentru a reveni în scenă sau la proiecte comune ori individuale?
• – Pentru că mă deranja personal poziția lui: „Eu aici nu mai cânt și nu mă mai interesează țara asta!” Dar România e țara noastră! Noi am plecat de aici, însă tot români am rămas! Și am dovedit-o.
• – Presupun că el ar mai fi avut mult de dăruit…
• – Categoric, pentru că, nefiind comercial, nu a fost sprijinit. A colaborat cu alții, dăruindu-le tot ce a avut mai bun, dar, de la el, mai avea multe de oferit.
• – Ați avut contacte și în Germania?
• – Cu Dan, mai puțin, la începutul anilor ’80, fiindcă eu stăteam în nord, la Osnabrück, iar el – în sud, la München; cu Sorin Tudoran, m-am intersectat mai mult, pentru că era mai aproape – la Frankfurt [pe Main].
• – Ți-a făcut impresia că se acomodase acolo?
• – Cum să-ți spun… Un anumit confort te liniștește și te echilibrează. Dar noi suntem români și avem o suferință; când știm că țara noastră nu e bine, vrem să facem ceva pentru ea și, atunci, trebuie să fim aici și să punem mâna pe bâtă. Dacă până și el s-a întors, a făcut-o pentru că a avut nevoie și de hrană sufletească; ea e necesitatea supremă, fiindcă nu putem trăi numai cu mâncare și băutură.
• – Ce a lăsat Dan Aldea în urma lui – atât în sens pozitiv, cât și ca gol?
• – O, Doamne… În primul rând, a fost unul dintre cei mai buni chitariști, poli-instrumentiști și compozitori care au exitat în țara asta. El avea o lume a lui și o anumită căldură cu care se exprima; nu a exagerat niciodată în ideea de a epata și a-și etala tehnica: „Uite, ce repede știu să cânt!” – ceea ce, astăzi, se întâmplă peste tot. Prin plecarea lui, țara a pierdut enorm: un mentor și un om de mare valoare, care nu a fost apreciat, la timpul lui, atât cât ar fi meritat.
• – Dan a plecat, tu ai rămas; ești gata de luptă din nou?
• – Eu sunt, întotdeauna, pregătit să mă bat pentru ai mei; îi supărăm pe unii, e adevărat, dar pentru țara asta trebuie să ne sacrificăm și să facem tot ce se poate mai bine. Cât mai e posibil, fiindcă vezi că mereu planează o sabie deasupra capului.
• – Îți mulțumesc pentru minutele petrecute împreună și îți doresc numai izbânzi.
• – Toate bune și ține-te tare!
• Florin Bălănescu