Nicolae Covaci s-a născut la 19 aprilie 1947, la Timișoara și a absolvit Institutul de Arte Plastice din același oraș. Este compozitor, chitarist, cântăreț, textier, pictor și grafician cu expoziţii în Germania, Spania şi România, sculptor în bronz şi în lut. A fost căsătorit și nu are copii. În anul 1961, a fondat la Timișoara formația Sfinții (care a debutat în anul următor), devenită ulterior Phoenix și cunoscută în străinătate sub numele Transsylvania Phoenix. Ca lider al grupului, a imprimat acestuia diverse orientări stilistice: beat, rock psihedelic, rock progresiv, blues rock, ethno-rock, hard rock și rock simfonic. În anul 1976, a emigrat legal în Olanda (la Amsterdam), în anul 1977 s-a stabilit în Germania (la Osnabrück), iar din anul 2002 locuiește în Spania (la Moraira). Figurează pe toate discurile formației, în diverse compilații, precum și în coloanele sonore ale filmelor „Canarul și viscolul” (1969), „Agentul straniu” (1974) și „Nemuritorii” (1974). A susținut peste 2.000 de spectacole în Franța, Germania, Spania, Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Cehoslovacia, Polonia, Republica Moldova și România. Este autorul volumelor „Phoenix. Însă eu…” (1994), „Phoenix. Însă eu, o pasăre…” (2014, reeditare), „Phoenix. Giudecata înțelepților” (2014), „Interviuri. 1971-2016” (2017), „Nicolae Covaci. Pictorul” (2019) și „Phoenix 60 în interviuri” (2022, reeditare). A primit diploma „Distincția Culturală” (2003), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2007) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiilor Ploiești (2007), Timișoara (2007) și Hunedoara (2017), precum și al comunei Pripiceni-Răzeși, raionul Rezina, Republica Moldova (2023).

M-am întors după trei zile unice petrecute în Basarabia cu prilejul celei de-a doua ediții a Festivalului Chitarelor, organizat în memoria celui mai important cantautor folk-rock de dincolo de Prut, regretatul Iurie Sadovnic, și desfășurat între 4 și 5 august, pe malul Nistrului, lângă satul Lopatna, comuna Jora de Mijloc, raionul Orhei. Evenimentul, la care au evoluat, între alții, îndrăgitul grup Semnal M și legendara trupă Phoenix, a coincis cu emoționanta revenire, după mai bine de șase decenii, a fondatorului și liderului ultimei formații, Nicolae Covaci, în satul Pripiceni-Răzeși din raionul Rezina, în care s-a născut și a copilărit mama sa, Tamara Stoian. Cu puțin timp înainte de cedarea Basarabiei, ea se strămutase la Timișoara, unde s-a căsătorit și l-a născut pe Nicu, singurul ei copil. În anul 1960, pe când el avea 13 ani, au reușit să revină amândoi într-o vizită în satul ei natal, moment în care memoria lui a înregistrat dragi și fugare amintiri, dintre care a mai păstrat, fragmentar, doar puține. Momentul regăsirii de acum a fost copleșitor. Sătenii, care-i ascultaseră cântecele în anii grei, l-au așteptat cu emoție și l-au întâmpinat la primărie, după obiceiul pământului, cu pâine și sare. S-a putut întâlni cu doi descendenți colaterali ai familiei mamei lui, care l-au îmbrățișat cu căldura aceluiași sânge. Apoi, i-a fost înmânat titlul de Cetățean de Onoare al localității, când, gâtuit de emoție, abia a putut articula câteva cuvinte de mulțumire. A urmat reîntâlnirea târzie cu casa mamei, care, deși îmbătrânită și părăsită, încă mai rezistă anilor. Și-a amintit-o, după cum și-a adus aminte și de curtea în care luase cândva la țintă cu arcul iepurii din ogradă; a rupt un măr dintr-un pom, a mușcat din el și a rămas câteva zeci de secunde cu privirea pierdută peste timp, în încercarea de a-și revedea mama, poate chiar copilăria ei pierdută… S-a mai uitat o dată înapoi, după care a pornit, pe lângă biserica veche, spre biblioteca din comună, unde alți săteni îl așteptau cu brațele întinse și cu mese încărcate cu cele mai alese și mai felurite bunătăți. Aici, el a primit în dar arborele genealogic al familiei mamei, reconstituit după documentele din arhive și sculptat într-o placă de lemn lăcuit. Un bătrân născut în sat i-a dăruit o carte veche pe care o avea de la Tamara și pe care o păstrase parcă anume pentru a i-o restitui fiului ei. Surpriza a fost totală. Nicolae Covaci a încercat să mulțumească într-un fel, dar cuvintele i s-au poticnit în gât. La ospățul care a urmat, i-au fost depănate amintiri despre mama sa, despre casa ei și despre sat, iar, la rugămintea localnicilor, el le-a povestit frânturi din viața lui plină de încercări. La despărțire, o femeie din celălalt capăt al sălii i-a strigat: „Domnu’ Nicu, când v-o fi greu, să veniți acasă!” „Am să mă-ntorc și dacă nu mi-o fi greu…” – i-a promis, cu ochii în lacrimi, adăugând: „Încerc să mă abțin, căci voi avea nevoie de multă vreme ca să realizez ce s-a întâmplat astăzi cu mine…” Cele aproape patru ceasuri care s-au scurs în sat au zburat ca patru clipe; orele s-au comprimat în secunde, iar cei 63 de ani de absență s-au șters la fel ca amintirile risipite din memorie. Deasupra părului albit al lui Nicolae Covaci, pe un covor țărănesc fixat în perete stătea scris: „Întoarcerea la rădăcini”.

Am plecat spre Chișinău și, de acolo, spre Lopatna, unde Phoenix urma să încheie festivalul. Pentru prima oară în locurile în care a copilărit Iurie Sadovnic, cel care a avut ideea organizării acestuia și care și-a dorit enorm să cânte cândva o piesă împreună cu idolii lui, Covaci și ceilalți membri ai formației s-au întrecut pe ei înșiși. Programat pe durata a 90 de minute, concertul lor a durat două ore și un sfert, cu tot cu cele trei bisuri de la sfârșit. În memoria lui Iurie Sadovnic, spre final au cântat Cocoșii negri, un răvășitor bocet de înmormântare cules din Banat de Nicolae Covaci, în anul 1971. Întregul recital a fost o revărsare de energie, un buchet de armonii de o desăvârșită frumusețe și un ocean de simțire românească. Lângă mine, cineva striga: „Nu-mi vine să cred ceea ce văd și aud!”, iar un altul: „Ceea ce se întâmplă acum e istorie!” Unii îi așteptaseră o viață, iar alții îi descopereau vrăjiți. La adresările solistului vocal: „Fraților! Surorilor!”, i-am auzit pe cei care-mi erau alături răspunzând: „Unire!” și „Vrem acasă!” Au fost momente unice de înălțime în spirit, de înflăcărare sufletească și de vibrație națională.

Cortina a căzut peste Phoenix, peste festival și peste public. Toate au devenit amintiri; ecourile, însă, continuă să dăinuie.

Florin Bălănescu