Nicolae Dabija s-a născut la 15 iulie 1948, în satul Codreni, raionul Cimișlia, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova) și a murit la 12 martie 2021, la Chișinău, Republica Moldova, fiind înmormântat în Cimitirul Central din oraș. A fost nepotul arhimandritului Serafim Dabija, duhovnic român deportat în gulagul sovietic în anul 1947. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău, după ce fusese exmatriculat de la Facultatea de Ziaristică a aceleiași universități pentru activitate proromânească și antisovietică. A fost căsătorit și a avut doi fii și două fiice. A fost deputat în Sovietul Suprem al R.S.S.M. (1989-1991) și în Parlamentul Republicii Moldova (1990-1994, 1998-2001). Este autorul a peste 75 de volume de poezie, proză (romane și nuvele), studii documentare, publicistică, meditații, confesiuni, eseuri, traduceri și literatură pentru copii, precum și al unei antologii de versuri și al mai multor manuale școlare. A primit numeroase distincții, între care Premiul de Stat al R.S.S.M. (1988), Ordinul Republicii Moldova în grad de Cavaler (1996), Ordinul Național „Pentru Merit” (2000), Ordinul Național „Steaua României” în grad de Comandor (2000), Ordinul de Onoare al Republicii Moldova (2009), titlul onorific „Om Emerit” al Republicii Moldova (2013), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer (2014), titlul de Doctor Honoris Causa al unor universități din România și Republica Moldova și titlul de Cetățean de Onoare al mai multor localități de pe ambele maluri ale Prutului. A fost ales membru de onoare al Academiei Române (2003) și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei (2012).

Nicolae Dabija a fost un cunoscut poet, prozator, istoric literar, om politic și patriot basarabean. Ca redactor-șef al revistei Literatura și Arta, a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Basarabia de la sfârșitul anilor ’80. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 19 octombrie 2005, de la domiciliul său din Chișinău.

– Bună ziua, Nicolae Dabija!
– Bună ziua și dumneavoastră!

– Ce a însemnat Cenaclul „Flacăra” pentru publicul din Basarabia?
– Datorită acestei manifestări, noi eram cu țara – mai mult chiar decât astăzi –, fiindcă fredonam aceleași cântece și recitam aceleași poezii; făceam abstracție de frontiera dintre noi și noi. Basarabia datorează mult cenaclului și dau două exemple: la 7 noiembrie 1989, când tinerii noștri au ieșit în fața tancurilor pentru ca acestea să nu poată trece prin actuala piață a Marii Adunări Naționale, s-au așezat sub acei monștri de metal cântând piese din repertoriul cenaclului; așadar, revoluția noastră a avut ca imbold poezia și cântecul, a fost o revoluție de tip [Mahatma] „Gandhi”. Apoi, fenomenul Flacăra a însemnat mult și pentru combatanții implicați în războiul din Transnistria [2 martie-21 iulie 1992]; atunci când a ajuns Păunescu în tranșee, a fost surprins să audă că luptătorii știau și intonau cântecele cenaclului. Cred că marii folkiști – nu le mai pomenesc numele, căci sunt foarte mulți – erau mai cunoscuți în Basarabia decât în România, iar cenaclul a însemnat la noi mai mult decât a reprezentat dincolo de Prut. De la spectacolele acelea, noi am învățat, de exemplu, melodia poemului Limba noastră, de Alexei Mateevici; tot acolo, a răsunat vocea Sofiei Rotaru, deci Basarabia era prezentă, nemaivorbind de versurile lui Adrian Păunescu, născut aici, la Copăceni. Vreau să mai spun un lucru care, probabil, nu s-a mai întâmplat nicăieri în spațiul românesc: la noi, în biserici, se cântau, atunci, piese din repertoriul cenaclului; la fel se întâmpla și la nunți, cumetrii sau zile de naștere. Cântece ca Trăiască Moldova, Ardealul și Țara Românească! [Țara], Când s-o-mpărțit norocu’, Decembre, La o cană cu vin, Un’ te duci tu, mielule? [Mielul] și atâtea altele erau cunoscute de la mic la mare și se aflau pe buzele tuturor; iar La moartea lui Ștefan Vodă [Cântecul lui Ștefan cel Mare] a fost imnul mișcării de eliberare națională din Basarabia. În 1990, când a venit cenaclul [Totuși, iubirea] la Chișinău, Păunescu a rămas foarte surprins să audă că mii de oameni știau melodiile pe de rost, dar și că versurile cântecului Doamne, ocrotește-i pe români! ar aparține lui Nicolae Dabija, iar cele ale piesei Repetabila povară ar fi ale lui Grigore Vieru; chiar s-a supărat. A trebuit să-i explic că, pentru a deruta oficialitățile de la Chișinău, întrucât tot ce era românesc era considerat tabu, interpreții noștri spuneau că aceste versuri, ca să le poată cânta, sunt ale unor poeți basarabeni, nu ale lui.

– Dar pentru dumneavoastră, personal, ce a reprezentat scena aceea?
– Din păcate, până în 1990 nu am putut participa la nicio ședință a cenaclului; apoi, am reușit să fiu prezent la noile spectacole conduse de Adrian Păunescu, unde m-am simțit ca și cum aș fi evoluat în fața țării întregite. Am constatat aceeași popularitate a melodiilor, pe care Basarabia și acum le cântă, de aceea nu cred că piese ca Doamne, ocrotește-i pe români!, Dor de Eminescu sau Limba noastră vor dispărea vreodată din repertoriile interpreților sau corurilor de la noi; ele sunt ale noastre. Am avut chiar impresia că acest fenomen a fost creat special pentru Basarabia. Mai dau un exemplu: eu aveam un cenaclu la Casa Scriitorilor din Chișinău, Dialog, al tinerilor scriitori, interpreți și artiști, în general, care se desfășura cu sala arhiplină; toată lumea mă ruga să nu fixez ședințele în zilele de joi, pentru că, în serile acelea, întreaga Basarabie stătea cu urechile lipite de aparatele de radio [la emisiunea Radiocenaclul „Flacăra” – valori ale muzicii tinere] pentru a asculta cântecele îndrăgite și a învăța altele. Cenaclul a fost o școală pentru noi; chiar și astăzi, când a trecut atâta vreme de la acele manifestări, piesele cântate atunci au rămas la fel de actuale – din păcate, prin nerezolvarea unor probleme naționale –, deși îmi doresc ca ele să devină anacronice. Iar marii folkiști, de fiecare dată când vin la Chișinău, sunt primiți ca niște eroi naționali.

– Vă mulțumesc pentru aceste gânduri rostite!
– Și eu vă mulțumesc.

Florin Bălănescu