Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Biserica “Adormirea Maicii Domnului” Bordeşti, jud. Vrancea

Primit pentru publicare: 04 oct.2014.
Ionuţ BercaruAutor: Ionuț Bercaru

 

 

 

 

Publicat de Lucian Manole, redactor

Biserica “Adormirea Maicii Domnului” Bordeşti, jud. Vrancea


I. Cadrul geo-politic. Ctitorii

Zona Subcarpaţilor de Curburã a succitat un interes sporit pentru istorici, datoritã importanţei strategice şi a bogãţiei în informaţii de valoare.  Ne este cunoscutã astãzi  datoritã valoroaselor descoperiri şi relatãri despre evenimente excepţionale: cultura Monteoru, martiriul Sf. Sava, episcopia de Milcovia a cumanilor, campaniile militare ale lui Ştefan cel Mare contra turcilor şi a domnilor munteni aliaţi lor, luptele lui Ioan vodã, conflictul dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab ce a lãsat şi dovezi trainice ale unei pãci şubrede, mãnãstirile Soveja din ţinutul Putna şi Stelea din Târgovişte. Au urmat rãzboaiele ruso-austro-turce din secolele XVIII – XIX, campaniile militare din Primul şi Al Doilea Rãzboi Mondial,  rezistenţa anticomunistã a ofiţerilor regalişti şi a învãţãtorilor din zona Motnãu – Bordeşti din 1949-1950, lupta împotriva colectivizãrii forţate a ţãranilor de la Vadu Roşca din  decembrie 1957, reprimatã direct de Ceauşescu, în calitate de general, responsabil politic al armatei.

Curbura Carpaţilor este însã dublatã de o salbã de juvaeruri spirituale şi arhitectonice medievale, ctitorite mai ales la cumpãna veacurilor XVII –XVIII, înşiruite la marginea marilor pãduri, în zone strategice, cu peisaje pacificatoare,  legate printr-un adevãrat drum monastic, urmat de ctitorii şi sfinţii Vasile de la Poiana Mãrului, Paisie Velicikovski şi numeroşii lor ucenici.

Drumul monastic lega, dinspre bazinul Milcovului spre bazinul Râmnicului Sãrat, la mijlocul secolului XVIII, mãnãstirile şi schiturile de la   Dãlhãuţi , Bonţeşti, Coteşti, Vãrzãreşti, Runcu, Tercheşti, Peletic, Recea, Bordeşti spre munte, la Poiana Mãrului sau peste dealuri, la Trestieni/Trãistari, Rogozu/ Rãteşti.

În centrul acestei zone, Bordeştiul poate fi principala atracţie pentru un cercetãtor avizat, pentru cã pe valea micului pârâu Recea, afluent al Râmnei, istoria se deapãnã, pas cu pas, din neolitic pânã în contemporaneitate. Recea se transformã, pãstrând proporţiile, într-o arterã principalã a continuitãţii noastre.

De-a lungul firului sãu se aflã vechile vetre ale satelor Bordeşti şi Cândeşti, cu aşezãri localizate  pe Valea Mare – Bordeşti şi Cetãţuia – Coasta Rublei – Dealul Nacului din Cândeşti, cu o continuitate de locuire din neolitic pânã în zilele noastre.

Aici sunt localizate şi cele mai importante descoperiri arheologice, Cetãţuia fortificatã din epoca traco-geto-dacã din Cândeşti, tezaurul de denari romani republicani de la Vãrsãtura – Bordeşti, ori depozitul de arme şi unelte medievale de  la Dragosloveni.

Aici sunt edificate  monumentele de artã brâncoveneascã, bisericile mãnãstirilor Bordeşti şi Recea, ctitoriile clucerului Mãnãilã de la sfârşitul secololui al XVIII-lea.

Aici marii proprietari din cumpãna secolelor XIX şi XX, precum  familiile Gâlculescu, Vlahuţã,  Duiliu Zamfirescu, Alecu Zamfirescu, Menelas Chircu, Alexandru Plagino îşi transformã conacele în centre culturale. Tot aici  sunt atestate confruntãri sângeroase în Primul Rãzboi Mondial, în preajma Crãciunului anului 1916.

Aici, pe micul platou Podul Bordii, inima vetrei satului Bordeşti, stãbãtut de un pârâiaş, numit azi al Bisericii, izvor al pârâului Recea, cãpitanul Mãnãilã şi soţia sa Mira, au ctitorit Biserica “Adormirea Maicii Domnului”.

Un hrisov pãstrat la Arhivele Statului (ms.137, f.375-376), ne aratã cã, încã din 1646, moşnenii din Bordeşti, siliţi de imposibiliatea achitãrii cislei, vindeau 5 pogoane jumãtate de vie pentru 44 unghi şi moşia lui Dumitru Roşu – considerat fugar, practic plecat “roş” în armatã pentru 35 unghi, domnitorului Matei Basarab, ce o va dãrui ctitoriei sale, Mãnãstirea Mãxineni. În plus, dăruiau domnului Matei Basarab “un loc de pomet, cât se va alege, să-şi facă Măria Sa metoh. Aşijderea şi Măria Sa, cât se va îndemna să ne facă bine”. Anii tulburi de la sfârşitul domniei l-au împiedicat pe “domnul prea creştin”să-şi ţină făgăduiala.

Speranţele bordeştenilor au fost îndeplinite însă un boier buzoian, ce a avut o ascensiune contuuã în timpul domnilor Şeban Cantacuzino, Constantin Brânciveanu, Ştefan Cantacuzino, Nicolae Mavrocordat. El a urcat treptat, de la rangul de ceauş (1680 – 1684), la cel de logofăt (1685 – 1687), căpitan de Buzău, de lefegii, de margine, mare căpitan (1693 – 1704), şătrar (1705 – 1715) şi mare clucer (1715 – 1723), după cum reiese dintr-un document din 20 iunie 1742 prin care domnul Mihai Racoviţă refăcea documentele Episcopiei Buzăului pierdute în răzmeriţe la începutul secolului: “…schitul Bordeşti care este făcut din temelie de răposatul Mănăilă biv vel clucer şi l-au închinat Şărban polcovnic şi Ştefan căpitan, feciorii lui, la Sfânta Episcopie, precum arată cartea de închinăciune…” ( Arh. Stat., fond Episc. Buzãu, pachet XIII/ 29)

Mănăilă ( circa 1655-1727),  a fost un boier credincios Cantacuzinilor, cu posibilitatea ridictã de a fi fost rude, dovadã fiind misiunile de credinţã realizate de el – tranportul unor mari sume de bani ale visteriei domneşti, însoţirea haraciului spre Poartã şi demnitatea de (mare) clucer, reponsabil cu strângerea taxelor. A reuşit sã  dobândescã o avere însemnată de ambele maluri ale Milcovului: Aldeni, Albeşti, Bahnele, Bălţaţi Berindeşti, Bordeşti, Cândeşti, Goniţi, Măxim, Măgura, Mărăcineni, Opăriţi, Sineşti, Tâmboieşti în Valahia şi Mărtineşti, Modruzeni, Mocirleni, Negoşinu în Moldova.

În spiritul epocii, el a avut şi o intensă activitate de ctitor, de la Bucureşti, Biserica Brezoianu, la Bordeşti, pe valea pârâului Recea, bisericile Mănăstirilor Bordeşti şi Recea – azi în satul Cândeşti, comuna Dumbrãveni, deşi biserica fost ctitoritã tot pe moşia Bordeştiului, pe malul stâng al pârâului Recea.

Pe tabloul votiv al ctitorilor din pronaos apar cãpitanul Mănăilă şi jupâneasa Mira, alături de copii Radu, Şerban, Ştefan, Rãducanu, Maria,  împreunã cu jupan Ioniţã, Tudora şi copii Constantin şi Maria. Tot aici sunt pictaţi şi Constantin Voievod  Brâncoveanu cu Doamna Stana şi Şerban Voievod Cantacuzino.

Ştim cu certitudine, dintr-o inscripţie de pe uşa din lemn sculptat a bisericii (azi dispărută), că în ianuarie 1699, construcţia era gata, pictura finalizându-se spre 1722. Biserica a primit hramul “Adormirea Maicii Domnului” şi a devenit schit de călugări, fiind înzestrată cu o parte din fosta moşie a moşnenilor din Bordeşti, piedutã iniţial cãtre Iane Dumbrãveanul, apoi cãtre cãpitanul Costin şi ajunsã în stãpânirea sa, probabil prin legãturi de rudenie: pădure, livadă, fâneaţă, loc de moară, vad de han şi, mai ales, peste 40 de pogoane de vie.

II. Arhitectura. Sculptura. Pictura

Descrierea bisericii “Adormirea Maicii Domului” de la Bordeşti nu ar fi fost posibilã dacã nu s-ar fi pãstrat releveele realizate, la începutul secolului XX, de arhitecţii Referendeanu şi Ghica-Budeşti, în vederea înscrierii acesteia în rândul monumentelor istorice şi a unor posibile lucrãri de reabilitare, schiţe publicate în “Buletinul Comisiuniii Monumentelor Istorice” 1913-1915, şi a sondajelor realizate de arheologii Victor Bobi în 1991 şi Aurel Nicodei în 1995, publicate în “Vrancea. Studii şi Comunicãri.”

Materialele de construcţie folosite par a fi locale, cãrãmidã de bunã caliatate pentru pereţi, lemn de stejar pentru uşi şi de tei pentru iconostas, cum o aratã şi un mic fragment ce se mai pãstreazã în Colecţia Muzealã localã. Piatra calcaroasã îşi are cel mai probabil originea în carierele buzoiene, de care Mãnãilã era intrinsec legat prin origine.

Biserica avea un plan clasic pentru perioada sa, trilobat, cu naosul şi pronaosul lãrgite, cu abside pe laturile naosului şi pe altar, cu douã turle, pe pronaos şi naos. Forma treflatã a navei apare în arhitectura românescã mai târziu de secolul XIV, fiind de influienţã bizantinã, pe filiera sud-slavã. Turla de pe pronaos servea şi derept clopotniţã. Dimensiunile bisericii sunt relativ mici, armonioase şi graţioase pe plan vertical. Avea o o lungime totalã de 22m, din care 16 m pentru bisericã, 6 m pentru pridvor şi grosimea pereţilor, iar lãţimea pãstra raportul de 1/1 cu lungimea. Turla de pe pronaos avea un diametru de 5,36m şi o înãlţime de la sol pânã în vârful crucii de 22m. Turla de pe naos avea un diametru de 4,60 m şi o înãlţime mai micã, iar lungimea absidei altarului era de 3,20 m.

Intrarea se fãcea printr-o tindã cu origini în arhitectura ţãrãnescã, model ce acum este cunoscutã drept ”brâncovenesc”, prin care se trecea într-un pridvor deschis, susţinut de şase stâlpi din piatrã peste care se arcuiau cinci arce trilobate. Fundaţia pridvorului are o lãţime de 1,44m şi o adâncime de 1,22m, fiind formatã din asise de cãrãmidã şi bolovani de râu în partea inferioarã şi din asize de cãrãmidã, în jumãtatea superioarã. Cãrãmizile sunt de bunã calitate, arse oxidant, de 26 cm lungime şi 13-14 cm lãţime. Mortarul de legãturã era realizat din nisip fin şi var.

Portalul propriuzis era format din trei blocuri de piatrã, douã verticale şi unul orizontal, lãsând loc unei arcade pentru spaţiul uşii. Deasupra portalului de aflã arhitava în care este înscris cartuşul pisaniei, rãmas nescris. Se remarcã îmbinarea armoniaoasã între ancadramentul de piatrã şi uşa din lemn masiv, probabil cea mai valoroasã, din punct de vedere arhitectonic, parte a bisericii.

Zidul dintre pronaos şi pridvor are o fundaţie de 1,30 m înãlţime şi 82 cm lãţime, cu aceleaşi caracteristici de construcţie ca la pridvor. În pronaos se aflau douã morminte,  parţial decorate, cu plãcile de piatrã rãmase nescrise, presupuse a fi ale ctitorilor Mãnãilã şi Mira. Lucrãrile de restaurare din 1994-1995 au surpris în partea dreaptã a pronaosului o gropnitã de cãrãmidã cu bolta prãbuşitã, databilã sec.XVII-XVIII, cu douã morminte de adulţi, în poziţie secundarã, fãrã înventar. Mormintele au fost jefuite la sfãrşitul secolului XIX, cum par a fi fost un altul din colţul dreapta spre pridvor, de adult şi alte trei, doi adulţi şi un copil din colţul stânga al pronaosului.

Pisania neincripţionatã, la fel ca plãcile tombale ale mormintelor ce sunt atribuite ctitorilor, indicã o decãdere bruscã a statului familiei, legatã probabil de schimbãrile politice de dupã instaurarea viguroasã a fanarioţilor, dupã moartea clucerului Mãnãilã, menţionat ca biv vel (mare fost) clucer în actul amintit din 1742.

Trecerea dintre pronaos şi naos se face prin 3 arce sprijinite pe 4 stâlpi, 2 compleţi în centru şi 2 încastraţi parţial de pereţii exteriori, un exemplu valoros de artã brâncoveneascã, arhitecturalã şi sculpturalã a bisericii.

Peretele dintre pronaos şi naos, cu o fundaţie similarã celor menţionate, de 1,10 m înãlţime şi 86 cm lãţime,  a fost îngroşat pentru a ascunde în interiorul sãu scara cãtre clopotniţã, un ingenios detaliu prin care se renunţa la construcţia unei alte turle sau a unei scãri exterioare.

Biserica atrage şi prin silueta sa, sugeratã de dimnensiuni, de acoperişul supraînãlţat, de cornişa îngustã de sub steaşinã şi de cele 3 brâie de cãrãmidã ce încingeau pereţii exteriori, împãţindu-i în douã registre. Registrul superior avea o înãţime de o datã şi jumãtate mai micã decât cel inferior, ce cuprindea toate ferestrele.

Iniţial erau 8 ferestre, câte 3 pe pereţii altarului şi câte 2 pe pereţii naosului. Contaforţii ridicaţi la începutul secolului XIX, cel mai probabil dupã distrugerile provocate de cutremurul din 1802, au acoperit câte o pereche de ferestre de pe altar şi pronaos. Ferestrele de dimensiuni mai mici au o formã dreptunghiularã iar cele mai mari au latura superioarã a dreptungiului înlocuitã de câtre o arcaturã trilobatã. Toate ferestrele au încadramente frumos sculptate cu motive vegetale, fiecare cu model diferit.

Tradiţia folcloricã a “sacrificiului” este ilustratã la Bordeşti prin descoperirea sub tencuiala peretelui tindei, pe colţul dintre S şi V, sub cornişã, a unei figurine umane feminine, cioplitã sumar.

Sculptura în piatrã de la Biserica “Adormirea Maicii Domului” de la Bordeşti este însã grãitor exemplificatã pentru stilul brãncovenesc prin stâlpii pridvorului, portalul uşii, coloanele dintre pronaos şi naos şi ancadramentele ferestrelor.

Stilul, formele, detaliile şi tehnica de lucru indicã aceiaşi şcoalã a meşterilor ce au lucrat şi la Sinaia, Colţea, Brezoianu ori Râmnicu Sãrat.

De o frumuseţe deosebitã este decoraţia portalului, ce are în partea de jos a blocurilor verticale câte o rozetã floralã în minuţios realizatã, simbolizând soarele, lumina veşnicã. Decoraţia continuã în plan vertical cu câte douã rinsouri vegetale, spiralate, decorate în oglindã, ce se îmbinã pe mediana verticalã într-o acoladã ce lasã spaţiu pentru uşa din lemn. Peste acestea este aşezatã arhitrava pe care se înscrie cartuşul pisaniei, cuprinsã în douã rame ciubucate. Arhitrava este situatã între douã cornişe profilate paralelipipedic, cea inferioarã bogat decoratã cu frunze de acant iar cea superioarã profilatã în douã trepte, fãra decor. Intre ele sunt profilaţi doi stâlpişori, decorati cu câte trei şiraguri, de genul spicelor de grâu, cu capetele ascunse sub câte o frunzã de acant.

Coloanele dintre pronaos şi naos pãstreazã aceiaşi decoraţie vegetalã, cu frunze de acant, spiralatã. Motivul spiralat, mai ales al coloanei spiralate, cum este gãsit la Catedrala de la Curtea de Argeş, este de origine orientalã, mulţi atribuindu-i o influienţã musulmanã. Academicianul Rãzvan Theodorescu susţine însã teoria cã acestã coloanã torsionatã este preluatã de musulmani de la georgieni şi, prin arta medievalã otomanã, a ajuns şi la noi în ţarã. Din cele 4 coloane, 2 sunt încastrate parţial în zidãrie iar 2, pe centru sunt întregi, susţinând împreunã trei arce ce fac legãtura dintre nave. Au o înãlţime de 2,70 m, cu 0,40 m bazetele şi 0,50 m capitelurile tronconice, decorate cu frunze şi fructe de finic.

Pe faţa dinspre pronaos a capitelului din stânga, într-un mic careu, sculptorul a consemnat cu litere chirilice, pe trei rânduri, inscripţia “ Mãnãilã cãpitan Mira”, interpretatã iniţial, pentru cã pe tablou votiv se citise greşit numele Ilina, ca numele ctitorului şi al sculptorului. Dovezile scrise aratã însã cã numele soţiei lui Mãnãilã era Mira, pentru apropiaţi Chiţa sau Csita.

Ferestrele prezintã ancadramente bogat ornamentate, în acelaşi stil, spiralat, cu vreji, frunze şi fructe de acant, smochin, dovleac ori ananas, cu variaţiuni de la o fereastrã la alta, pãstrându-se aceiaşi cornişã denticularã.

Sculptura în lemn era reprezentatã de monumentala uşã de la intrare şi de iconostas, ambele dispãrute.

Uşa de la intrare a fost un motiv de încântare pentru vizitatorii de la începutul secolului XX, ghidaţi de Alexandu Vlahuţã, stabilit în apropiere, la Dragosloveni, ori de fiicele acestuia, Cella şi Henrieta, precum Nicolae Grigorescu, Nicolae Iorga, Barbu Ştefãnescu Delavrancea, Alecu Zamfirescu, Menelaos Chircu.

Uşa era din stejar masiv şi a fost decoratã cu 18 panouri dispuse vertical pe 6 rânduri. Panourile sunt pãtrate, cu aceleaşi dimensiuni. Ramele lor de încadrare formeazã o reţea de carouri, cu linii de fugã oblice din cele patru colţuri, dublând caroiajul cu o altã reţea de romburi. Fiecare panou are în interior câte un pãtrat mai mic, la intersecţia liniilor oblice, decorat fiecare în mod diferit. Panourile mai mici amintite erau decorate cu motive populare româneşti, ca pe platca iilor, în alternanţã cu motive geometrice, realizate din copmpas, în linii drepte, unghiuri frânte şi curbe, într-o lucrãturã extrem de meticuloasã.

Pe al doilea panou al rândului de sus (la mijloc) era cioplitã inscripţia “ M(eseat) Ghe(nar) 30 leat 7207 (1699)”, data consideratã a reprezenta finalul ridicãrii construcţiei.

Pe panoul din dreapta al rândului doi, de jos în sus, era reprezentat un cerc în care este încrisã o cruce cu braţele triunghiulare, similarã ca formã şi lucrãturã cu cele întâlnite pe catapeteasmã, ceea ce indicã aceeaşi mânã de lucru pentru pãrţile de lemn.

În perioada în care biserica era ruinatã şi pãrãsitã de enoriaşi, probabil în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, conform tradiţiei locale, uşa a fost ridicatã de Alecu Zamfirescu, pentru a-i preveni distrugerea. Alecu Zamfirescu a fost un personaj de excepţie al judeţului Râmnicu Sãrat în perioada interbelicã. Era avocat, fãcea politicã liberalã, a fost prefect, deputat, senator şi, mai ales un mare iubitor, şi protector, al artei. Din pãcate, dupã intaurarea stalinismului şi începutul persecuţiilor contra vechilor valori, în anii ’50 conacul lui Alecu Zamfirescu de la Râmnicu Sãrat a fost vandalizat, iar valoroasa uşã de la Bordeşti a sfârşit ca lemn de foc.

Fragmente din catepeteasmã au fost recuperate de arhitectul Virgil Drãghiceanu şi prelatul Grigore Pişculescu ( cunoscutul scriitor Gala Galaction ),  trimişi de Comisia Monumentelor Istorice în 1914 pentru a evalua starea monumentului.

Decoraţia catapetesmei era foarte bogatã, realizatã într-o împletiturã complicatã de rinsouri, vreji împletiţi de acant sau viţã-de-vie, realizându-se aceeaşi alternanţã de panouri cu motive vegetale şi geometrice, în interiorul cãrora sunt pictate chipurile de sfinţi şi patriarhi. Foarte interesant era bandoul dominat în exclusivitate de viţa-de-vie, delimitat pe orizontalã de spirale de vreji de viţã în alternatã de 5/1 cu simbolul heraldic cantacuzin, acvila coronatã cu aripi semideschise. Pe catapeteasmã se întâlneau şi simbolurile paleocreştine ale peştelui şi cornului abundendenţei, cum le regãsim, de exemplu, în mormintul tomitan cu hipogeu de secol IV.

Pentru pictura muralã, ctitorii au apelat la cea mai bunã echipã de zugravi ai epocii, creatori de şcoalã, echipa lui Pârvu Pârvescu zis Mutu, ce a realizat şi frescele bisericilor de la Mãrgineni, Filipeştii de Pãdure, Fundenii Doamnei ori Râmnicu Sãrat.

Cea mai detaliatã descriere a iconografiei de la Bordeşti îi aparţine  lui Mircea Iilescu, “Pictura bisericii din Bordeşti” în “Glasul Bisericii”, nr. 5-6, 1976. Acesta remarcã respectarea canoanelor vremurilor în ordonarea frescelor, trãsãturile specifice şcolii lui Pârvu Mutu, linii puternice, desen anatomic, personaje expresive şi chiar diferenţa de mânã de lucru dintre maestru, la frescele principale şi ucenici, la scenele mai mici, din zone mai puţin expuse.

Cum am mai amintit, pe peretele vestic al pronaosului sunt reprezentaţi ctitorii,  cãpitanul Mănăilă şi jupâneasa Mira, alături de copii Radu, Şerban, Ştefan, Rãducanu, Maria,  împreunã cu jupan Ioniţã, Tudora şi copii Constantin şi Maria. Tot aici sunt pictaţi şi Constantin Voievod  Brâncoveanu cu Doamna Stana şi Şerban Voievod Cantacuzino. Prezenţa domnitorilor pe tabloul votiv este pusã pe seama posibilei înrudiri a lui Mãnãilã sau a soţiei sale cu ei sau din pricina respectului fatã de cei doi domnitori ce i-au acordat lui Mãnãilã încredere şi ranguri şi, implicit, avere.

Cea mai interesantã realizare din pronaos o reprezintã autoportretul lui Pârvu Mutu Zugravul, alãturi de calfa sa Radu Zugravul, realizat în glaful uşii de la intrare. Scena a fost decupatã şi ridicatã de specialişti în 1954 şi a intrat în colecţia de artã medievalã a Muzeului Naţional de Artã al României, alãturi de alte fresce reprezentative, precum “Adormirea Maicii Domnului”,  scenã ce l-a impresionat şi pe Nicolae Iorga, vizitator al bisericii, care consemna în “Icoana Românescã”, “ Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice”, Ian-Mart. 1933 : ”… figura Maicii Domnului, întinsã în sicriu, mai pãstreazã ceva din farmecul mistic, care de acum se împrãştie”.

Decoraţia naosului este realizatã în trei registre, inferior, intermediar şi superior, cel mai distrus de cutremure şi surpãri. Registrul inferior, începând cu hora de sud, cuprinde frescele cu Deisis, Iisus Domnul Domnilor, Marele Arhiereu între Maria şi Ioan, apoi sfinţii militari, Gheorghe, Dumitru, Nestor, Procopie, urmaţi pe absida de nord de frescele cu Iacov Persul, Mina, Eustaţie, Mercurie, Teodor Stratulat, Teodor, Tiron. Deasupra lor este registrul intermediar, îngust, decorat cu medalioane de sfinţi. În registrul superior sunt zugrãvite scene din Evanghelia lui Ioan.

Pe pereţii absidei altarului sunt reprezentaţi sfinţii Grigore, Vasile, Ioan, Iacob şi Anton iar în proscomedie Viziunea sfântului Petru  şi Iisus Împãratul Slavei.

Valoarea deosebitã a picturii lui Pârvu Mutu devine model şi exemplu de artã brâncovenescã, prin reperele sale majore: “Cina de la Mavri” de la Sinaia şi “Adormirea Maicii Domnului”de la Bordeşti. El este cel ce va marca desprinderea din canoanele bizantine clasice şi va conduce treptat arta muralã ecleziasticã ortodoxã româneascã spre expresivitate şi desen anatomic, pãstrând toate rigorile canoanelor. Conştienţa fatã de valoarea operei sale reiese şi din celebrul autoportret de la Bordeşti, prin expresivitatea privirii şi atitudinea cu care ţine uneltele de lucru, vasul cu vopsea şi pensula.

III. Viaţa monasticã. Evoluţia istoricã

Mãnãstirea Bordeşti a fost orânduitã de ctitorul sãu cu cele necesare întreţinerii sfintei biserici şi a micului sobor de cãlugãri: moşia Bordeşti, cu silişte, vad de cârciumã, moarã pe apa Râmnei, livadã şi 40 de pogoane de vie; moşia Obileşti, fãrã silişte; moşia Bahnele, cu o sfoarã de sat, moarã şi vad de cârciumã; moşia Bãlţaţi cu o sfoarã de moşie, fãrã silişte.

Viaţa comunitãţii monahale de la Bordeşti se poate desluşi cu greu pentru cã, unul dintre puţinii stareţi pe care-l cunoaştem dupã nume, Samoliã, a fugit de frica turcilor, la începutul Rãboiului Crimeii în 1853, cu toate cãrţile şi documentele, cu odoarele bisericii, spre Rusia, unde s-a pierdut, ca tezaurul României în 1916.

Ştim din documente indirecte, de la Episcopia Buzãului şi mãnastirea Bãbeni, din surse post 1853 şi din sondajele arheologice, cum era organizatã mãnãstirea.

Zidul de incintã, din cãrãmidã, ce se mai pãstreazã în micã parte şi astãzi, adãpostea chiliile cãlugãrilor, dependinţele şi pivniţa pentru vin, principala sursã de venit. Chiliile par sã fi fost situate în parte de sud a incintei, care adãpostea şi un cimitir.

Inventarul din 1823 consemna “o pereche de case de zid cu trei odãi, cu pridvor, cu cãmarã. Dedesupt pivniţa de zid boltitã, cu scarã de lemn stricatã … 25 de pogoane de vie la Bordeşti paraginã, cu cramã de lemn bunã, învelitã cu şindrilã”. Inventarul din 1857 menţiona faptul cã un incendiu a distrus casele schitului în noiembrie 1856 şi cã schitul mai are doar 2 pogoane de vie, restul de 26 fiind luate, în urma unui proces la Divan, de vornicul Alexandru Plaginos.

Bunã parte din forţa de muncã necesarã exploatãrilor viticole a fost asiguratã de robi ţigani. Nu ştim cine şi când a dãruit mãnãstirii sãlaşul de robi, cunoaştem însã, dintr-o catagrafie din timpul lui Cuza, cã pe moşia mãnastirii Bordeşti, înainte de împroprietãrirea din 1864, erau 16 dezrobiţi vechi ( prin legea lui Barbu Ştirbei din 1847) şi 4 dezrobiţi noi ( prin legea lui Alexandru Ghica din 1857).

Cunoştem un aspect important al vieţii monahale, faptul cã la mãnãstirea Bordeşti, înainte de 1759 funcţiona o şcoalã de dascãli, dupã cum reiese dintr-o însemnare dintr-o cazanie a lui Popa Mihai din Tâmboieşti.

Mai cunoaştem câteva nume de stareţi, un Petroniu primeşte ca danie de la un bordeştean, Manea, o sfoarã de pãdure, în 1710; Senie are numele scris pe peretele sudic al pronaosului la 1722; în 1818 este menţionat un Doroftei.

Fuga lui Samoilã cu sineturile bisericii ne lipseşte de posibiliatea de a analiza cãrţile şi obiectele de cult. Zona Valea Mare – Valea Bisericii din Bordeşti oferã însã vizitatorului avizat multe surprize “istorice”. Aici s-au descoperit întâmplãtor un topor din piatrã cioplitã de culturã Monteoru, o minunatã sulitã de fier geto-dacã ori piese de harnaşament din bronz. Aici s-a descoperit şi o micã cruce din bronz, circa 5 cm X 3 cm, pierdutã din pãcate, cu tortiţe ce aratã folosirea ei probabilã la o cãdelniţã, cu o decoraţie ce aminteşte de engolpioanele bizantine de secol X-XII. Prin turnare, era reprezentat Iisus crucificat purtând perizom. Chipurile apostolilor înscrise în medalioane perlate de la capetele cruciuliţei indicã forma kieveanã a decorului, specificã secoleleor XIII-XIV, pentru engolpioanele ce au circulat şi în sudul Moldovei. Fãrã indoialã, meşterii din secolului XVIII au moştenit tipologia bizantinã, puternic influienţatã şi de şcoala kieveanã.

Secolul XVIII a fost extrem de dificil din punct de vedere economic, politic şi pentru românism, în general, dupã instaurarea fanarioţilor, domni consideraţi practic slujbaşi de rang înalt ai Porţii. Grecizarea instituţiilor şi a marilor dregãtorii a fost însoţitã şi de o reaşezare a metocurilor închinate spre spaţiul elen şi de o încercare de generalizare a închinãrilor locaşurilor de cult spre Athos şi Elada.

Mãnãilã a încercat, pentru ctitoriile sale de la Bordeşti, sã împace spiritul vremii, închinând Mãnãstirea Recea cãtre Mãnãstirea Vela din Ioanina şi înzestrând Mãnãstirea Bordeşti cu suficiente venituri pentru a-i asigura liniştea mormântului.

Dupã cum am constatat din documentul emis de Miahil Racoviţã în 1742, prin care refãcea o serie de hrisoave distruse, fiii clucerului Mãnãilã, Şãrban polcovnic şi Ştefan cãpitan, au închinat schitul Bordeşti Episcopiei Buzãului. În starea de metoc de gradul I, cu moşia administratã de Episcopie, schitul Bordeşti a functionat fãrã dificultãti, dovadã şi însemnarea Popii Mihai din Tâmboieşti ce aminteşte cã a învãţat carte la Bordeşti. Eoiscopia s-a mulţumit sã conserve biserica şi sã exploateze moşiile dãruite de Mãnãilã dar nu a continuat lucrãrile, dovadã pisania şi pietrele tombale ale ctitorilor rãmase nescrise.

Evanghelia de la Recea, pãstreazã însemnarea lui Iordache logofãt ce aratã trecerea schitului Bordeşti în starea de metoc de gradul II, fiind închinat de Episcopia Buzãului Mãnãstirii Bãbeni, ctitoritã în  1703, azi în comuna Topliceni, judeţul Buzãu, închinare datatã post 1756.

Stareţii mãnastirii Bãbeni nu s-au preocupat foarte mult de întreţinerea bisericii, a chiliilor şi a anexelor ci au dorit doar o exploatare cât mai eficientã a moşiei, a celor 40 de pogoane de vie dãruite de Mãnãilã, vinul fiind o sursã de venit importantã.

Pentru a pãstra viaţa de cult la Bordeşti, administratorii de la Bãbeni au autorizat totuşi ridicarea contraforţilor în zona altarului dupã cutremurile din 1802 şi 1804, refacerea unei singure turle şi contruirea unei clopotniţe deasupra porţii, cu douã clopote. Şi dupã cutremurul din 1838 s-au realizat lucrãri de refacere, în anii 1846-1847.

Degradarea stãrii bisericii şi a anexelor, pierderea unor pãrţi din moşiile moştenite, degradarea viilor, este consemnatã în inventarele Episcopiei Buzãului din 1823, 1829, 1832, 1834, 1857. Dacã în 1823 biserica era “crãpatã de cutremure prin toate pãrţile”, cu “acoperişul de şindrilã stricat” şi mai avea “ 25 de pogoane de vie la Bordeşti, paraginã” cu “cramã de lemn, bunã”, în 1829 degradarea este mai avansatã, “ biserica boltitã cu douã turle crãpate”, “învelitoarea prãpãditã de tot, plouã şi înãuntru”, “clopote mici, fãrã clopotniţã” iar viile sunt “pogoane 28, paraginã, fãrã cramã, fãrã garduri”. Aceeaşi situatie o întâlnim şi în 1832 şi 1834, cu biserica şi mai ruinatã şi “ din 28 pogoane de vie numai 11 muncite iar restul sunt paraginã, fãrã gard, cu cramã bunã de bârne, fãrã înveliş”.

Preocupaţi doar de vie, şi acesta prost exploatatã, stareţii de la Bãbeni sunt reclamaţi în 1855 cãtre Protoeria plasei Focşani, de preotul Alexandru şi fiul sãu cântãreţul Meletie, pentru cã nu primesc nicio platã, nici numerar, nici în moşii pe care sã le muncescã iar biserica “se aflã în cea mai mare lipsã de spre cele trebuincioase înlãuntrul ei precum de untdelemn, lumânãri, tãmâie şi odãjdii”.

În inventarul din 1857, biserica este într-o stare mai bunã, cu o turlã, douã clopote şi învelitoarea de şindrilã bunã, fãrã chilii, arse în 1856 şi cu doar 2 pogoane de vie, restul de 26 fiind luate de vornicul Plagino.

Secularizarea şi împroprietãrirea clãcaşilor din timpul lui Cuza au fost practic nişte acte de dreptate peste timp. Foştii moşneni bordeşteni, siliţi de povara fiscalã sã-şi vândã şi sã dãruiascã moşia în secolele XVII-XVIII, cãtre Iane Dumbrãveanul şi cãpitanul Costin, moşii ce intrã în proprietatea clucerului Mãnãilã ce la dãruieşte ctitoriilor sale, Bordeşti şi Recea, primesc înapoi pãmântul, în funcţie de capacitatea de muncã. De la foştii proprietari din Bordeşti, Mãnãstirea Recea, metoc al Mãnãstirii Vela din Grecia, Mãnãstirea Bordeşti, metoc al Mãnãstirii Bãbeni, Mãnãstirea Mãxineni, împroprietãritã de Matei Basarab la Bordeşti şi de la vornicul Plagino, care a acaparat terenuri de la mãnãstirile Recea şi Bordeşti, clãcaşii cu patru boi au primit câte 9 pogoane şi 16 prãjini, cei cu doi boi câte 5 pogoane şi 3 prãjini, pãlmaşii câte 4 pogoane şi 9 prãjini, iar bãtrânii şi nevolnicii locuri de casã.

Dupã 1863, biserica “Adormirea Maicii Domnului” devine bisericã de mir. Au loc lucrãri de consolidare, atestate şi de sãpãturile realizate de Aurel Nicodei în 1995. El relevã o consolidare interioarã, în zonele arce între pronaos şi naos, naos-catapeteasmã, în altar şi masa din altar, lucrãri efectuate dupã 1867, lucrare atestatã documentar in 1878.

Au urmat, din pãcate, alunecãri succesive de teren, 1899-1911, ce au ruinat biserica. Dupã 1911, bordeştenii sunt nevoiţi sã meargã la slujbe la Biserica «  Adormirea Maicii Domnului » de la Recea.

Valoarea artisticã a bisericii «  Adormirea Maicii Domnului » de la Bordeşti, popularizatã de Alexandru Vlahuţã şi aleşii sãi oaspeţi, au sensibilizat autoritãtile ce au trimis misiuni oficiale la Bordeşti, în 1910 a venit arhitectul N. Ghica – Budeşti iar în 1814 din partea Comisiei Monumentelor Istorice, au vizitat biserica Arhitectul V. Drãghicescu şi prelatul Gr. Pişculescu ( Gala Galaction). În urma raportului acestora, la 10 martie 1915, prin decret semnat de regele Ferdinand, Biserica «  Adormirea Maicii Domnului » de la Bordeşti este declaratã monument istoric.

Incrierea în patrimoniul naţional nu a însemnat însã şi refacerea bisericii a cãrei stare s-a degradat constant datoritã cutremurelor, apelor freatice, alunecãrilor de pãmânt şi a vizitatorilor « educaţi » ce au desluşit tainele scrierii pe pereţii pictaţi de Pârvu Mutu !

Vremurile tulburi ale Rãzboaielor Mondiale, ridicarea de cãtre bordeşteni a unei noi biserici în 1942, au abãtut atenţia de la starea bisericii – monument. În 1954, Ministerul Culturii de atunci, a trimis o echipã de experţi la Bordeşti. Pentru a salva de la distrugere sau dispariţie, cum s-a întâmplat cu uşa de la intrare, frescele valoroase, acestea au fost decupate de pe pereţi şi au intrat în colecţia de artã medievalã a Muzeului Naţional de Artã de la Bucureşti. Acolo sunt expuse şi fresca cu “Adormirea Maicii Domnului” şi autoportretul lui Pârvu Mutu.

În noiembrie 1980, la iniţiativa învãtãtorului Gheorghe Asãnache, pasionat de istoria localã şi conştient de valorile ei, a avut loc la Bordeşti un Simpozion ştiinţific, legat în principal de valoroasele descoperiri de culturã Monteoru de pe Valea Mare. Cu acestã ocazie Biserica «  Adormirea Maicii Domnului » a reintrat în atenţia cercurilor ştiinţifice din ţarã, dar totul a rãmas în stadiul de proiect. Eforturile lui Gheorghe Asãnache au fost reluate dupã 1989 şi au avut iniţial un ecou limitat. În 1991 ruinele au fost acoperite cu o structurã din lemn cu acoperitoare de carton asfaltat, iar arheologul Victor Bobi a realizat 4 casete în jurul zidurilor bisericii pentru a constata starea lor şi a fundaţiei. Lucrarile de refacere au început în 1994 şi au fost dublate de cercetarea arheologicã a lui Aurel Nicodei din 1995. Între anii 2004 şi 2010, SC DEDAL-BAHAMAT Galaţi, firmã specializatã în lucrãri de consolidare a monumentelor istorice a reuşit sã refacã în totalitate biserica. Lucrãrile s-au încheiat la 11 decembrie 2010, când beneficiarul, Arhiepiscopia Buzãului, reprezentatã de preotul paroh Burducea Dan, a semnat procesul-verbal de recepţie a lucrãrii.

Astãzi, Biserica «  Adormirea Maicii Domnului » are o formã uşor diferitã de ctitoria clucerului Mãnãilã. S-a renunţat la turla de pe pronaos iar învelitoarea este din tablã de cupru. Uşa de la intrare a fost refãcutã dupã desenul lãsat de arhitectul Referendeanu la începutul secolului XX. S-a refãcut şi zidul de incintã ce cuprinde şi o micã parte a celui iniţial, din cãrãmidã. În interior, pictura este într-o stare avansatã de degradare, datoritã distrugerii pereţilor, prãbuşirii cupolelor şi scrijeliturilor de pe pereţi, pãstrându-se circa 30-40% din suprafaţa pictatã, exceptând frescele de la Muzeul de Artã din Bucureşti.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 37 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. scoala spune:

    Felicitari pentru autor si editori!

  2. viorel iancu spune:

    Felicitari Domnule Profesor Ionut Bercaru.
    Sunt bucuros ca am gasit acest minunat obiect de informare. Sunt lucruri interesante despre fosta Manastire Bordesti.
    Asteptam hotararea Arhiepiscopiei Buzaului si Vrancei in a fi resfintita biserica fostei manastiri.

    Multumesc.

    Sa ne traiti cu Sanatate.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5